Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
18:27 01 12 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#Dobrogea143 Meritul dobrogean pentru Alexandru Avram, arheolog (16 septembrie 1956, Tulcea - 4 august 2021, Histria)

ro

23 Nov, 2021 00:00 1327 Marime text
  • Respectând tradiţia, cotidianul ZIUA de Constanţa a acordat cinci distincţii „Meritul Dobrogean“, însoţite de această dată de medalia cu ilustrarea monedei de la Histria, prima monedă atestată pe teritoriul României, prilej pentru a readuce în atenţia publică cinci personalităţi care au binecuvântat, prin munca lor, pământul dobrogean.
Anul acesta, cinci personalități importante primesc Meritul Dobrogean: Alexandru Barnea (reputat arheolog 17 februarie 1944  București -  08 mai 2020 București), Alexandru Suceveanu (reputat arheolog 11 martie 1940 București - 23 mai 2013 București), Alexandru Avram (reputat arheolog 16 septembrie 1956 Tulcea - 04 august 2021 Histria), Grigore Sălceanu (poet și dramaturg român 23 aprilie 1901, Galați - 19 iulie 1980, Constanța) și Liliana Lazia (fost director al Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman“ din Constanța,  21 iulie 1954 Constanța - 31 martie 2011 Constanța).

 


Alexandru Avram, arheolog (16 septembrie 1956, Tulcea - 4 august 2021, Histria)
 
CITAT: „Dispariţia mult prea timpurie a lui Alexandru Avram este cea mai mare tragedie care a lovit istoria antichităţilor dobrogene de la moartea lui Vasile Pârvan încoace“
 
O viaţă închinată antichităţilor Dobrogei
 
Dispariţia mult prea timpurie a lui Alexandru Avram este cea mai mare tragedie care a lovit istoria antichităţilor dobrogene de la moartea lui Vasile Pârvan încoace. Ştirea răspîndită la începutul lui august 2021 era de necrezut: nimeni nu putea accepta ca tocmai un asemenea destin să fie curmat de nestatornica soartă, în plin floruit.

Viaţa celui născut la Tulcea în 1956 avea să fie închinată antichităţilor dobrogene, fie epigrafice, fie arheologice, într-o varietate care poate descumpăni, dar care n-a fost şi n-ar mai putea fi acoperită de vreun altul. S-a format pe lîngă Dionisie M. Pippidi şi Petre Alexandrescu, foşti directori ai şantierului histrian, dar şi mai adevărat este că s-a autoformat. Deşi născut într-o familie de distinşi lingvişti, era, aşa cum mărturisea unor apropiaţi, stînjenit de acest lucru, căci era în primul rînd rodul propriilor sale eforturi, stăpînind ca nimeni altul bibliografia românească, circumpontică şi occidentală. Tocmai de aceea, publicaţiile sale rămîn un exemplu de exigenţă filologică, de informare bibliografică, de metodă şi de raţionament istoric.

Pe cale de pensionare, Alexandru Avram aştepta încetarea activităţii pedagogice ‒ pentru care avea har, contopind seriozitate şi bunăvoinţă ‒ pentru a se consacra exclusiv publicaţiilor în şantier sau preconizate. Avea deja o operă deopotrivă întinsă şi importantă, dar următoarele decenii erau menite apariţiei altor lucrări de anvergură: finalizarea celor trei fascicole dobrogene din Inscriptiones Graecae (IG X.3.3), aflate într-un stadiu avansat de redactare (inscripţiile din Callatis, Tomis şi Histria), după ce realizase cu migală corpus-ul inscripţiilor callatiene (ISM III, apărut în 1999) şi dirijase un voluminos supliment al inscripţiilor tomitane (ISM VI.2, în 2018), ultimul împreună cu Ligia Buzoianu şi Maria Bărbulescu (şi ea dispărută acum doi ani); continuarea seriei Histria pentru ştampilele amforice din diferite centre (manuscrisul consacrat ştampilelor rodiene este sub tipar, după ce publicase ştampilele thasiene în 1996); valorificarea săpăturilor din ultimele decenii, dar şi ediţia comentată a caietelor lui Scarlat Lambrino despre săpăturile interbelice de la Histria, redescoperire miraculoasă pe vremea cînd ajungea la Paris.

Savant poliglot cu adevărat internaţional, Alexandru Avram a fost un ambasador şi un interpret desăvîrşit al antichităţilor traco-pontice, nu numai prin munca de redactor la reviste din ţară (printre care Pontica de la Constanţa) şi din afară (astfel, Il Mar Nero de la Roma-Paris), prin organizarea de congrese sau editarea de omagii, dar mai cu seamă prin instrumentele de lucru internaţionale precum Bulletin Épigraphique, Bulletin Amphorologique (ambele în Revue des Études Grecques) şi Supplementum Epigraphicum Graecum: prin ele, antichităţile Sciţiei Mici şi în general ale Mării Negre au reintrat în circuitul ştiinţific universal.

Cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ din Bucureşti, Alexandru Avram a predat pentru cîţiva ani la universitatea bucureşteană (1997-2002), avînd atunci numeroşi elevi şi stîrnind vocaţii. Spre deosebire de aceştia, eu nu m-am numărat printre elevii săi, întîlnindu-l pentru prima dată acum două decenii, în calitatea sa de coredactor la Studii Clasice alături de regretatul Iancu Fischer, altă figură luminoasă de savant. Cu toate acestea, îmi apare acum mai limpede ca niciodată, că nimeni nu m-a influenţat mai mult, el constituind pentru mine, ca pentru alţii, adevăratul model de cercetare. De la început m-a impresionat seriozitatea care distona flagrant cu plaiurile dîmboviţene şi rigoarea ‒ în sensul cel mai bun al termenului ‒ pe care ştia să o insufle. L-am mai cunoscut, pentru puţini ani, şi pe şantierul de la Histria, între secţiunile din praful şi vipia stepei, pietre înscrise în gracă sau latină şi amintirile pe care le depăna seară de seară despre vremuri apuse şi personaje din realismul magic dobrogean.

Spre deosebire de mulţi alţii, deşi traversînd atîtea vremuri schimbătoare, de la întunecata Epocă de Aur la perioadele de tranziţie, distrugere deliberată, căpătuială şi timidă restructurare, Alexandru Avram n-a fost mînat de căutarea de bani, onoruri sau poziţii în jilţuri lumeşti. Era însă pe cale să fie ales membru corespondent străin la Académie des Inscriptions et Belles-Lettres (Paris), în vreme ce Academia Română i-a preferat, fără surpriză, istorici naţionalişti, fideli anumitor structuri. Fire discretă şi modestă cu sine însuşi, dar generos, uneori cu asupra de măsură, cu alţii, ba chiar rămas credincios prieteniilor inegale, el lasă o amintire luminoasă şi cu atît mai dureroasă în inima celor ce-au avut privilegiul de a-l fi cunoscut.

Atmosfera specială din România acelor ani ‒ mai precis, imposibila alegere dintre Iliescu şi Vadim Tudor, exponenţii unui trecut pe care îl abhora ‒, dar şi de climatul particular din instituţiile bucureştene, unde sforile erau trase, cu singura dibăcie de care au fost în stare, de odrasele slugilor fostului regim şi de cinici neaveniţi, l-au îmboldit să caute pacea ‒ şi ea relativă ‒ pe care a găsit-o din 2002 în Franţa, ca profesor la Le Mans. Numele acestei „universităţi periferice“ a devenit curînd cunoscut în lumea largă prin şirul interminabil de publicaţii. Era la o oră de TGV de bibliotecile Parisului, în care, de cîte ori obligaţiile pedagogice i-o îngăduiau, venea pentru a verifica şi fişa referinţele scrise citeţ, la fel de limpede precum judecata sa istorică. Stîrnit din toate părţile, din România şi de pe tot globul, de colaborări, participări, recenzii, relecturi, se obişnuise să răspundă tuturor, mari şi mici, cu acceaşi bunăvoinţă, depăşind 225 de articole.

Cu un stil vestimentar auster, dar bon vivant, iubitor de fotbal şi cunoscător cu o pasiune filatelică a trecutului fotbalistic, (prea) mare fumător, aşa precum era mare şi hîtru povestitor înzestrat cu harul imitării, avea licărul inteligenţei vii în ochi, care deveneau uneori gînditori, dincolo de rotocoalele de fum care ajungeau să facă parte din peisaj. Cu el se stinge prea devreme lumea secolului trecut, iar amintirile şi reflecţiile sale nu se vor mai depăna în discuţii în care timpul părea să se oprească. Ajungînd şi eu la Paris în aceeaşi perioadă, ne întîlneam de cîte ori se putea, timpul fiind prea scurt, după verificările din bibliotecă sau darea de seamă despre manuscrisele reciroce, pentru alte discuţii, în care trecea de la seriozitate la şagă şi înapoi. I-am cunoscut şi apartamentul-bibliotecă din Le Mans, unde reazem îi era devotata sa soţie Suzana.

Deşi plecat în Franţa, Alexandru Avram mai păstrase o jumătate de normă la Institutul de Istorie „Vasile Pârvan“ din Bucureşti, fiind răspunzător în diferite grade de săpăturile sau conducerea şantierului de la Histria, unde se mai perpetuează încă o anumită diarhie moştenită din vremea facţiunilor Pippidi şi Condurachi. Publicaţiile sale, fie corpora, fie ediţii inedite sau corecţii importante, ilustrează în egală măsură toate tipurile de inscripţii, nu numai decretele şi dedicaţiile onorifice şi religioase de regulă privilegiate de epigrafişti, dar şi cataloage de nume, epitafuri, epigrame funerare, neuitînd „epigrafia minoră“ cu defixiones (tăbliţe de blestem), graffiti şi proiectilele de praştie înscrise, toate minuţios exploatate pentru aportul lor istoric. Mărturiile epigrafice, majore sau minore, erau deopotrivă folosite pentru înţelegerea societăţilor din trecut, ceea ce constituie definiţia adevăratului istoric. Într-o zonă de interferenţă dintre epigrafie şi arheologie, mai era unul dintre puţinii stăpîni şi inovatori ai amforologiei, ca bunii săi prieteni Niculae Conovici (dispărut în 2005) şi Yvon Garlan. Dobrogei, aria sa de predilecţie ‒ pentru că era cu adevărat Scythicissimus, pentru a-l cita pe Klaus Hallof, directorul berlinez de la Inscriptiones Graecae ‒, i s-au adăugat firesc coasta vest-pontică (Pontul Stîng) şi nordul Mării Negre, dar prilejurile nu au lipsit pentru incursiuni în epigrafia Asiei Mici. Îmi amintesc bucuria cu care m-a anunţat despre reîntorcerea din Rusia a papirusului de la Callatis, cel mai nordic document grec de acest fel descoperit pînă acum, despre care vorbisem deseori.

Cu o judecată mereu dreaptă, el ilustra, precum glăsuiau pe trainica piatră decretele civice greceşti, o viaţă vrednică prin vorbă şi faptă. Numele îi era preţuit de savanţii mai vîrstnici care-i supravieţuiesc, de colegii de generaţie, dar şi de cei mai tineri, formaţi sau influenţaţi de el, iar admiraţia sporea cînd, după cunoaşterea operei, îl întîlneau şi purtau un dialog ce va stărui în amintiri. În august, mesaje încărcate de durere şi de emoţie au curs din Franţa şi din toată lumea, inclusiv de la cei care nu l-au cunoscut, dar îi apreciau scrierile.
         
Moartea năpraznică l-a surprins la Histria, între manuscrise terminate sau în curs de cizelare, după ce văzuse sau urma să vadă prieteni şi elevi, cînd, după cei doi încercaţi ani de Covid, putuse reveni în ţară pentru şantierul său dintotdeauna şi pentru obişnuitele verificări de peste vară. În iunie 1927, ştirea „Pârvan est mort“ descumpănea români şi occidentali deopotrivă. În august 2021, vestea că „Alexandru Avram a murit“ a şocat pe toţi iubitorii antichităţilor clasice. În faţa durerii pricinuite de o pierdere cu adevărat ireparabilă, cuvintele-s de prisos. Omul care era, în sensul cu adevărat umanist, a plecat dintre noi, dar opera sa dăinuie. De fiecare dată cînd vom deschide şi folosi o carte sau un articol din multele publicate, dar şi de fiecare dată cînd din pămîntul Dobrogei va mai răsări o inscripţie, ne vom aminti cu strîngere de inimă cine a fost, cîtă cunoaştere a dovedit, şi cîtă ar mai fi putut zămisli, un Alexandru Avram.

Citește și:

#Dobrogea143: La Mulți Ani, Dobrogea! Meritul Dobrogean 2021 - o distincție în amintire
Comentarii








Cele mai recente postari