Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
03:04 19 02 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeşteDobrogea Emigrarea musulmanilor dobrogeni (turci şi tătari) în Turcia

ro

22 Jan, 2020 00:00 2399 Marime text

După conflictul ruso-turc din anii 1877-1878 la care a participat şi România, populaţia turcă părăsea provincia, iar creştinii găseau locuri libere pentru refacerea vieţii. Cei interesaţi de administraţia otomană vor părăsi provincia odată cu aceasta. În anul 1882, printr-o adresă a Legaţiei României în Imperiul Otoman, privind emigrarea musulmanilor din Dobrogea, se informa la 29 noiembrie/11 decembrie, la Pera, despre numărul musulmanilor refugiaţi - 170 de familii ce plecaseră din Constanţa şi ajunseseră la Constantinopol, cu un vas britanic.

 

 

După o perioadă de staţionare în acest loc, emigranţii urmau a fi călăuziţi către Asia Mică. Motivul expus era acela al vexaţiunilor din partea autorităţilor dobrogene şi aplicarea unei legi rurale. Se va înregistra o scădere bruscă a populaţiei după integrarea Dobrogei în cadrul statului român, odată cu emigrarea musulmanilor. Pe la 1900, M.D. Ionescu preciza că în provincie mai rămăseseră 12.306 turci.
 
Un alt punct de vedere este acela că emigraţia până la începutul secolului al XX-lea, către teritoriile otomane, este definită în sens religios, folosindu-se termenul de hijra, adică migraţie dinspre teritoriile necredincioşilor către pământurile Islamului.
 
Au existat apeluri către populaţia musulmană de a nu părăsi Dobrogea, invocându-se motivul că provincia se va creştina, în condiţiile în care populaţia majoritară va deveni cea românească, iar musulmanii care vor dori să emigreze vor fi nevoiţi să îşi vândă proprietăţile la preşuri mult mai mici. Aceste apeluri au apărut în ziarul Işik (1914) şi în revista Mekteb ve Aile (1915), fiind semnate de Mehmet Niyazi, respectiv Ibrahim Themo. După anul 1923, odată cu instaurarea regimului republican în Turcia şi încurajarea emigraţiei în rândul etnicilor turci din alte state, şi turcii din Dobrogea şi din Medgidia vor părăsi ţara.
 
Emigrarea turcilor a venit pe fondul modificării legislaţiei proprietăţii funciare, ineficienţei şi corupţiei funcţionarilor locali. Turcii foloseau paşapoarte pe termen scurt pentru a emigra în Turcia. În numele guvernului turc acţionau emisarii Hasan Hifizi, Riza Karamuratin şi Ismail Zandala. Emigrarea se datorează insuficienţei proprietăţii rurale, fixării terenurilor de cultură la distanţă de sat (5-8 km), precum şi posibilităţilor reduse de a vinde produsele agricole obţinute la preţuri avantajoase, care să îi determine să lucreze pământul. Proprietăţile turcilor emigraţi vor intra în posesia statului român care se obliga să achite jumătate din valoare în petrol, iar cealaltă jumătate în valută, pe o perioadă de 10 ani.
 
Coroborând aceste informaţii cu relatările fotografului Marin Iancu, din Medgidia, vom avea confirmarea acestui fenomen în rândul populaţiei musulmane, care se fotografia pentru a obţine paşapoarte. Statul român nu a încurajat aceste emigrări, fiind chiar îngrijorat la un moment dat de  amploarea crescută a acestui fenomen. Se interzicea îndemnul la emigrare, acesta fiind pedepsit cu închisoarea. Aceste evenimente au fost în atenţia presei din România şi din Turcia. Coloniştii veniţi din România erau catalogaţi ca fiind „foarte întreprinzători, buni agricultori, sănătoşi şi puternici”, după cum nota ziarul turc „Cumhuriet”.
 
În 1930, numărul turcilor din Dobrogea era de 150.773 (18,5%), majoritatea fiind grupată în zona de sud a Dobrogei. Turcia a fost interesată să atragă noi elemente turcice din zona Balcanilor, inclusiv din Dobrogea, datorită scăderii populaţiei ca urmare a Primului Război Mondial. Cu România se va semna o convenţie cu privire la emigrare, în anul 1936. În presă au apărut articole care îndemnau populaţia să emigreze. În timpul marelui război, îndemnurile erau exact invers, de a nu părăsi provincia. Cu toate acestea, existau şi articole care criticau acest fenomen. Turcii din Dobrogea erau îndemnaţi să părăsească provincia şi să se îndrepte către Turcia, pentru a susţine creşterea demografică din Anatolia, o creştere a mâinii de lucru, o creştere economică şi o creştere a armatei. Până la semnarea convenţiei, la 4 septembrie 1936, care reglementa emigrarea, o parte a populaţiei musulmane din Dobrogea a emigrat ilegal. După obţinerea paşaportului, motivând vizitarea unor rude, cei în cauză nu se mai întorceau în ţară. Aceeaşi situaţie se va întâmpla şi în vremea regimului comunist din România.
 
Într-un document polonez din 12 martie 1937, se specifica că „turcii şi tătarii din Dobrogea au toate motivele să se simtă nemulţumiţi şi discriminaţi. Ei au decis să aleagă plecarea din România spre Turcia datorită promisiunilor făcute de către guvernul de la Ankara, privind împroprietărirea lor şi scutirea de taxe”. Musulmanii au trăit în armonie şi echilibru până la începutul secolului al XX-lea, alături de creştini, dar această oportunitate venită din partea guvernului turc îi va determina să părăsească proprietăţile pe care le deţineau.
 
Uneori emigrarea nu era posibilă, iar turcii care îşi vânduseră proprietăţile se găseau în situaţia de a nu putea să se întreţină, drept pentru care primeau din partea autorităţilor turceşti sume de bani. Este cazul înregistrat în 28 mai 1936, când au fost obţinute fonduri băneşti în valoare de 250.000 de lire pentru emigranţii turci săraci.
 
Emigrarea se făcea în condiţii dificile. Cei care aşteptau îmbarcarea erau cazaţi în sălile de aşteptare ale gării maritime, în geamii sau în hanuri din Constanţa. Transportul se realiza cu nave turceşti, iar mai apoi şi cu nave româneşti închiriate. Politica emigraţionistă era reluată mai târziu, după înlăturarea regimului de autoritate monarhică al regelui Carol al II-lea şi impunerea regimului autoritar al generalului Ion Antonescu.
 
Baş muftiul musulmanilor din România, Etem Curt Mola, emitea Publicaţiunea nr. 428 din 28 decembrie 1940, în care preciza dorinţa turcilor de a emigra din Dobrogea, vânzându-şi proprietăţile. Statul turc prin adresa nr. 1079/139/1940, nu putea permite la acel moment primirea nici unui emigrant din Dobrogea, pentru a se stabili în Turcia. Emigrarea elementului musulman în Turcia înceta în 1940, în condiţiile declanşării celui de-al Doilea Război Mondial.
 
Surse bibliografice
 
A.C.N.S.A.S., Fond documentar, dosar 107775/1925-1952, vol.2
A.de Lapradelle, Legislaţia relativă la proprietatea funciară din Dobrogea nouă şi dreptul internaţional, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1930.
 „Aurora”, nr. 6, din 13 octombrie 1894
Adriana Cupcea, Turcii şi tătarii din Dobrogea, Editura Institutului pentru studierea problemelor minorităţilor naţionale, Cluj-Napoca, 2015
Idem, Turc, tătar sau turco-tătar. Probleme ale identităţii la turcii şi tătarii din Dobrogea în perioada postcomunistă, în Studii de atelier. Cercetarea minorităţilor naţionale din România, nr.58, Cluj-Napoca, 2015
Metin Omer, Tătarii din Dobrogea de la 1878 până la al Doilea Război Mondial, în volumul Un destin la Marea Neagră.Tătarii din Dobrogea, Metin Omer, Adriana Cupcea (coord.), Editura Institutului pentru studierea problemelor minorităţilor naţionale, Cluj-Napoca, 2017
Valentin Ciorbea, Turco-tătarii în Dobrogea interbelică, în volumul Tătarii în istoria românilor, Editura Muntenia, Constanţa, 2004
Ion Râşnoveanu, Aspecte privind minorităţile etnice şi religioase din Dobrogea interbelică, în volumul Dobrogea –model de convieţuire multietnică şi multiculturală, coordonator Virgil Coman, Editura Muntenia, Constanţa, 2008
Florin Anghel, „Noul curs” în relaţiile dintre România şi Turcia. 1927-1928, în volumul Tătarii în istoria românilor.., I, 2004
Costin Scurtu, Consideraţii privind comunitatea turco-tătară în Armata Română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, în vol. Moştenirea istorică a tătarilor, I, Editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2010
Virgil Coman, Repere arhivistice privind turco-tătarii din Dobrogea în perioada interbelică, în volumul Turcii şi tătarii din Dobrogea, Cluj-Napoca, 2015
Idem, Mărturii documentare privind tătarii din Dobrogea (6 septembrie 1940-6 martie 1945), în vol. Tătarii în istoria românilor, I, 2004
Florin Anghel, Epistolar din barbarie. Tătarii dobrogeni în rapoarte polone în perioada interbelică,  în volumul Dobrogea –model de convieţuire multietnică şi multiculturală, coordonator Virgil Coman, Editura Muntenia, Constanţa, 2008
Idem, Epistolar din barbarie. Tătarii dobrogeni în rapoarte polone în perioada interbelică, în volumul Tătarii în istoria românilor, Editura Muntenia, Constanţa, 2005
Laura Stancu, "Problema musulmană /mahomedană", în atenţia Securităţii. Perioada anilor '50, în volumul Turcii şi tătarii din Dobrogea, Cluj-Napoca, 2015
Adrian Ilie, Medgidia. Istoria oraşului din 1918 până în prezent, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2012
Idem, Medgidia în perioada interbelică. Însemnările fotografului Iancu Nicolae, în Ziua de Constanţa, 10 iulie 2019.
 
Despre Adrian Ilie
 
Licențiat și masterat în istorie - Universitatea „ Ovidius” Constanța, șef de promoție.
Doctor în istorie și cursuri postuniversitare - Universitatea din București.
Profesor - Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza" Constanța/ Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia.
Director adj. - Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia (2017-2019).
Metodist, responsabil Cerc pedagogic și membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanța).
Autor al mai multor lucrări și studii despre Medgidia și Dobrogea.
Autor al unor studii și cărți de metodică și management.
Membru în Comisia Națională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societății de Științe Istorice din România.
Membru al Asociației Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor școlare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie /Istoria minorității turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice Medgidia.
Realizator emisiune istorică - REPERE ISTORICE - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obținute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman" pe anul 2017, conferit de Societatea de Științe Istorice din România.
 
Sursa foto: Anatole Magrin, Album de la Dobrudgea, Constanţa, 1898-1911
 
Citeşte şi: 
 

#citeşteDobrogea: Ivrinezu - Imrizen, posesiune a lui Sayd Mârza Paşa

 

Comentarii








Cele mai recente postari