Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
00:45 01 06 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeşteDobrogea Apa cea dulce a Crimeii

ro

28 Apr, 2020 00:00 1848 Marime text

Au trecut 237 de ani. Era 9 aprilie 1783. La ieșirea din Aqmescit, după ce treci de cascada „Apa zburătoare”, te apropii de întorsura fluviului Kara-Su (Apa neagră) unde își are de veacuri sălașul neamul Saltara, numele provenind din vechii greci care au locuit în peninsulă și care s-au tatarizat cu timpul, pare-se că le-a plăcut și cerul și șuberecul la care sunt meșteri pricepuți crimeenii, dar mai ales femeile lor.

Vara, zona aceasta devine un colț de rai al trandafirilor, așa cum le zice numele, saltara fiind cel care cultivă trandafiri. Culorile se îmbină de la roz la roșu închis, grădina fiind o scară de săli deschise istoriei „scrise” cu săbiile lor aurite de haiducii tătari. Grec, tătar, rus sau ucrainean trecea admirînd peisajul care se împărțea între pădurea cu coloritul ei de verde deschis și câmpia pe alocuri întretăiată de văi largi, în care verdele frunzelor se întuneca, accentuând nota vieții eterne, indiferent de culoarea stăpânului. Vremelnice stăpâniri care au cunoscut de pe timpul strămoșilor kîpcegi doar vorba tătarului îndrăgostit de aceste tablouri uimitoare ale Crimeii. Putea să fie piatră seacă, stâncă golașă, pământul patriei rămâne cel mai frumos loc pentru fiu.     

Se auzise până aici de domnul voevod român Mihai Racoviță care se luptase împreună cu oastea trimisă de hanul tătar al III-lea Devlet Ghiray pentru a se apăra de trupele austriece. De aceea, la Vama străjuiește de la 1716 Piatra Tătarului, un modest dar important monument istoric. Localnicii i-au mai spus Crucea Tătarului. Legendele au tăinuit evenimente nu prea îndepărtate. Astfel, își amintesc încă tătarii și nogaii de vama înființată la 1241 de tătari, de aceea a rămas numele localității Vama!

În istoria zecilor sau sutelor de ani, cifrele au o altă semnificație în scurgerea timpului. Mârzacii nogay, hanii crimeeni ştiu azi de parcă ieri s-au petrecut evenimentele, că la 1769, sub hanul Kîrîm Ghiray (toți hanii Crimeii s-au numit Ghiray pentru că termenul kermek/kerîlmek însemna evoluție, dezvoltare în toate direcțiile posibile) apoi sub al IV-lea Devlet Ghiray (1769-1770) rușii conduși de Golițîn atacau des Crimeea. Hanul și curtea Hanului stătea mai mult la Căușeni. Din aprilie până în iunie 1769, rușii au atacat Hotinul. Moldova adăpostea trupele tătare, Marele Vizir otoman stătea la Bender. Era deschisă calea Iași - Bahcesaray și acolo la Karakorum, timp de 100 de ani a stăpânit aici Hoarda de Aur, corect Oastea de Aur sau Altin Ordu (tătarii pronunță Bağceasaray, un “g” pierdut) pentru comerț, dar mai ales pentru trupe militare.

Când rușii au ocupat Iașiul, apoi Galațiul, prin decembrie 1769. se aștepta venirea hanului cu nogaii ca să elibereze teritoriile aflate sub ruși. Sub Grigorie Calimachi și Maksud Ghiray han, Moldova asigura aprovizionarea trupelor, până după 1768. Acest lucru s-a și întâmplat la 3 ianuarie 1770, când 16.000 de soldați tătari și nogai i-au alungat pe ruși din Galați și Brăila în martie 1770 sub Hanul Qaplan Ghiray. Mîrzacii nogay conduceau trupe tătare. Deli Aslan se afla în fruntea voluntarilor tătari  care păzeau de prin 1769 chiar orașul și împrejurimile Chișinăului. Ultima năvălire tătaro-nogaycă a fost în ianuarie-februarie 1770. Abia după un an, la 1771 se va reface Moldova adunându-și puterile și atunci Hanatul Crimeii se desprinsese de otomani, devenind independentă sub ruși. Doar așa a dispărut din zonă cavaleria tătaro-nogayă, evenimentele clarificându-se după pacea de la Kuciuk Kaynargi. (Analele Academiei Române seria II tomul XXXVI, 1013-1914, pag. 1027; reportajul profesorului Ion Cernat ; sursă Ioan Mugurel Sasu, rev.„Surâsul Bucovinei”).   
                                           
Era o după amiază de vineri. Qatige venea cu apă de la cel mai dulce izvor al satului lor, Aqtaș. Ce, al satului? al ținutului de munte…S-a udat la poale, puțin, cât să simtă peste glezne răcoarea apei de izvor de munte. Izvorul se numește Salgîr, izvorăște din creasta sudică a muntelui Ayî Dag, muntele Urs, numai că pronunția tătară a lui „g” precum “ğ” este una guturală, așa cum au moștenit ei, tătarii crimeeni de la moși-strămoșii lor. Cum mergea ea agale, s-a oprit dintr-o dată, murmurând:                                                                                                                                                                          
-   Dar ce spuneau vecinele la izvor? Hanul, nici nu știe cum îl cheamă, ar fi fugit din fața oștilor rusești! Asta ce ar însemna? a vrut ea să spună, dar s-a împiedicat și a sărit cureaua de la acele încălțări de pe lângă casă specifice tătarilor: talpă de lemn  dată bine la rindea, peste degete fiind prinsă în cuie, una sau două, la ambele capete, o fâșie de piele bine argăsită de vită, dar și de oaie se putea pune. Tătarii le spun „takina” și sunt mândri de propria alegere, ieftină și rezistentă! S-a oprit  Qatige uitându-se după o piatră mai măricică; găsind-o apoi la margine de potecă și cu două lovituri peste piele, a pus la loc cuiele și și-a putut continua drumul. Ulciorul era bun, avea gâtul lung și apa nu se vărsa ușor dacă îi știai măsura: un deget sub întorsura gâtului!

Cărarea ce pornea de la izvor cobora încet la vale, marginile cărării erau umbrite de tufe verzi care se împleteau cu flori sau cu muguri gata-gata de înflorire, presărând locul cu un veșmânt multicolor ce dura șapte-opt, poate chiar nouă luni din an; florile se deschideau după mersul lor natural!

- Ce aș putea să spun, Doamne- Alla! își zise Qatice ducând la nas o creangă de liliac galben ce își etala frumusețea dinaintea clipei  miraculoase a înfloririi. Pe cap așezase ulciorul cu apa dulce, acesta se legăna când la dreapta, când la stânga, în același ritm, fără să cadă sau să alunece. Dar, tot aşa, sărind din piatră în piatră, Alla, lucioase mai erau pietrele sub imperiul apei și a soarelui, lucioase și alunecoase, dar takinele  nu se lăsau alunecate ușor cu talpa lor de lemn având șanțuri bine orânduite de meșterul  Dogan. Numai când stăpânul papucului universal se legăna auzind tropot de cai, se legăna și takineul adeseori ducând la rostogoliri și vărsări - spargeri de ulcioare meșteșugite. Nu în zadar Nastradin Hogea își bătea de la început copilul trimis după apa cea dulce, zicând vecinului mirat: „de ce l-aș mai bate după ce mi-ar sparge ulciorul?”

N-apucă să spună: „Alla, nu-i da omului să poarte ce-i trece prin cap!” că și auzi tropot de cal de rasă. Nerăbdător bătea ritmul pe loc, frământând nervos pământul sub copite, chiar după salcia din dreapta! „O fi Rifat, băiatul lui Osman aga. Aține calea spre izvor sperând s-o vadă pe Fatma, fiica lui Alime-tay. Că doar n-o să mă aștepte pe mine”, se gândi  Qatige, care își îndreptă șemberul ascunzând instinctiv șuvițele albe ce îi apăruseră în primăvara asta…Deh, se apropia de 40 de ani, gata, gata să sară pragul la 41! Își continuă drumul fără să-i spună ceva lui Rifat.
Tufele de iarbă se înălțaseră peste  pietrele puse la marginea drumului  și acum păreau un covor verde închis țesut de o mână vrăjită ce acoperea panta ridicată în jurul izvorului cel dulce. Nici în o sută de ani nu vor uita tătarii plecați în bejenie apa cea dulce a Crimeii, cu aceste vorbe se vor adresa morții în vremile ce se vor desfășura în depărtări azi nebănuite și necunoscute. Când a depășit prima casă, a lui Yaya aga, a dat peste mama lui Rifat care culegea pătrunjel din Valea Hanilor.

-Selam-n Alikîm! auzi ea de la Aliye, care s-a și ridicat la apropierea ei.
-Alikîm Selam! a răspuns cu vocea ei puternică Qatige. Ce mai faci? Ce mai spui? I se adresă apoi vecinei care își îndrepta șorțul, punând firele de pătrunjel în poală.
-İa, ce să fac, pregătesc masa de prânz. Vin cu toții la masă, este acasă și Rifat și tata-socru.    
-Da, o întări Qatige. Voi sunteți numeroși. Unde ai lăsat-o pe Sare qarti?
-Unde s-o las? Ea e prima la masă, că ce treabă ar mai avea la 80 de ani ai ei? Doarme și mănâncă. N-au spus degeaba strămoșii: „Omul crește dormind, scade tot dormind”. Dar tu ai auzit că va fi război? o întrebă, Aliye fixându-și pupilele negre în ochii ei albaștri spre verde.                                                                                                                                                                                        
-Ce va fi, cum va fi? se întrebă aproape strigând Aliye cea tăcută.
„Da’ cine mai tace acum” înghiți Qatige privind ochii furioși ai vecinei, care continuă făcând gesturi mari cu mâinile și cu capul: soldații ruși ne intră în casă, ne cotrobăie prin coteț, ne
răpesc bărbații, flăcăii nu se mai însoară de atâta fugă și de ascunzători nesigure prin pădure sau prin  gorgane. Ce-ți pasă ție, băieții tăi au plecat departe...
-Ce-mi pasă, uite că îmi pasă...De o lună și jumătate nu mai am vești de la ei, Irfan muncește în Iraq, Ilkhan  merge cu caravanele din Damasc. Dar ultima veste mi-a adus-o bătrânul Qalil, de atunci nu mai știu nimic!
Tot vorbind, cele două femei n-au simțit că au ajuns în dreptul casei lui Qatige. Luându-și rămas bun, ele s-au despărțit încovoiate de evenimente triste. Qatige își așeză pe lada cea
mare ulciorul cu apă dulce de izvor, sperând și azi, ca în toate zilele ce au trecut de la Ramazan Bayram, când Aydîn, soțul ei a plecat la Gurzuf să taie lemne pentru Ivan, sperând, deci
ca acesta să vină acasă cu bani și abia atunci să trimită veste de întoarcere fiilor ei prin călători, negustori sau derviși... Soldații ruși vor pleca într-o bună zi așa cum au venit, cu morți
și cu jaf barbar în urma lor!                                                                                                                        
                                      
De unde să știe ea ce evenimente de importanță istorică zguduiau pământul patriei ei? Au spus bătrânii că steaua în cinci colțuri aduce necaz. Numai steaua în șase colțuri restabilește pe cer locul semilunei.
Nohaii din Kuban, din zona de est a peninsulei, dar parte a hanatului, se răsculaseră și-i tot atacau pe cazacii de pe Don, de lângă  Stavropol. Când ei s-au așezat la cotul fluviului Kuban s-a zvonit în zonă că hanul  Șahinghiray și-a trimis soldații să strângă impozitele din Yedigikul și din Yedisan. Dar a fost nevoit să  ceară ajutorul Pașalei otomane. A fost însă refuzat, apoi, a cerut ajutor armatei ruse. Se cerea chiar strămutarea populației hanatului în alte locuri mai îndepărtate. Revolta lor a fost înăbușită de armata rusă condusă de generalul Potemkin, care a refuzat strămutarea băștinașilor pe motivul că ar fi fost nevoit să schimbe și locul unităților militare ruse. Adevăratul motiv însă era unul referitor la nohaii care fuseseră aduși în nord și care ar fi pus în pericol acțiunile creștinilor și ale soldaților ruși. Într-un fel, se restabilise un oarece calm în zonă.
Dar în toamna anului 1781 nohaii s-au aflat sub conducerea lui Bahadîr han, fratele hanului, de fapt, cele două tabere de răsculați unindu-se la Taman cu trupa „Celor Cinci” a lui Șahinghiray, l-au pus în mare dificultate. Nu l-au mai ajutat nici beii, nici fruntașii religioși. Așa a ajuns hanul să caute adăpost în tabăra rusă de lângă Kerci. O parte a fruntașilor din popor cerea ca Bahadîr să fie numit Han de către imperiul otoman,  în timp ce o altă parte era  alături de vechiul han prorus și reformator dornic de independență alături de Ecaterina a II-a care trimitea bani, zeci de mii de ruble hanului iubit. Abia când lui Șahinghiray i s-a oferit un teritoriu cucerit în Iran în locul Crimeii, a înțeles și Hanul  politica Rusiei. Generalul Potemkin  a scris către țarină ”a venit timpul să anexăm Crimeea”. Generalul Samoilov a fost desemnat să-l determine pe Șahinghiray pen a-și muta țara și poporul în noul teritoriu oferit din Iran. Demisia lui Șahinghiray de la tronul Crimeii dovedește că a fost păcălit. Din octombrie 1782 Crimeea era încercuită de trupele lui Potemkin care se poate considera invadator. Cei 30.000 de ostași ai țarinei și ai generalului au ucis nu numai bărbați luptători ci femei și copii, bătrâni, descurajând orice inițiativă de răscoală din partea tătarilor. Cine a scăpat de sabia rusului a fugit care încotro. Bărbații tătari având vârsta între 20 și 40 de ani au fost omorâți.  Nu s-a anunțat că acum fostul han e la Voroneț ca un milog ce primea de la ruși salariul de 20.000 de ruble?
                                             
În zona acestor sate-târguri, sunt multe familii având numele Qașqa, termen care are sensul de „semn”; oamenii din Uskut ca și cei din Aqtaș, ca toți oamenii din acest ținut binecuvântat mănâncă struguri în fiecare zi a anului; ei au strugurii cei dulci și zemoși pe masa lor zilnic, anotimpurile se succed la fel. Dar de vreo două sute de ani, ei s-au bucurat de toate înlesnirile hanilor și au devenit mai tătari decât tătarii.
Doar ochii mari, rotunzi, trădează gena venețiană sau genoveză, odată cu pielea oacheșă deschisă care te-ar putea situa în centrul  Bologniei, dacă nu le-ai auzi graiul tătar crimeean.
(fragment din volumul bilingv în lucru, despre o istorie recentă)
 
Despre Güner Akmolla
Poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România, dar şi a Uniunii Scriitorilor Tătari Crimeeni, Güner Akmolla a fost profesor de limba română, iar o parte majoră din activitatea sa, literară şi nu numai, se plasează sub semnul interculturalităţii. Provenind dintr-o familie de tătari crimeeni care a dat 8 deţinuţi politici, s-a implicat masiv în recuperarea imaginii unor personalităţi marginalizate sau persecutate de regimul comunist.
A debutat poetic după '89, în limba tătară, în revista Karadeniz. Autoarea a fost distinsă, în 2015, cu premiul filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, pentru volumul ce cuprinde poemul eminescian Luceafărul, în trei alfabete şi limbi - română, tătară şi turcă. 

 

Sursa foto: Ilustraţie din volumul „Dobrogea 1878-1928. Cincizeci de ani de vieaţă românească“aflat în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa

Citeşte şi:

#citeşteDobrogea: Puţină istorie. Epopeea Crimeii

#citeşteDobrogea: Bekir Çoban-Zade, promotor al erei moderne în cultura tătarilor crimeeni

#citeşteDobrogea: Personalităţi tătare în Dobrogea secolului XX (galerie foto)

#citeşteDobrogea: Mehmet Niyazi - poetul naţional al tătarilor crimeeni din România (1878 -1931)
 
 
Comentarii








Cele mai recente postari