GastroArt Rețetă inedită de mititei din anul 1907

Ei bine, urmând și noi exemplul „maestrului” Cristoiu, care s-a retras în bibliotecile universitare pentru a găsi dovezi irefutabile în ceea ce privește nașterea de către găini a puilor vii, ne-am adâncit în cercetarea documentelor bucureștene de arhivă care se referă la istoria mititeilor, mititei care au fost „inventați” la restaurantul „Trei frunze de viță” (din strada Covaci nr. 3) al lui Iordache Ionescu și care și-au primit botezul în același local, avându-l drept naș pe publicistul Nicolae T. Orășanu.

Cunoșteam faptul că, după lungi și asidue „săpături” prin bibliotecile gastronomice, doamna Simona Lazăr a ajuns la o concluzie interesantă: „Cărțile de bucate, până la anul 1927, nu aveau să sufle vreun cuvânt despre bicarbonatul de sodiu, în rețeta de mititei… Ei, și e de înțeles că au adoptat repede noul ingredient care făcea micul-cel-mititel să fie mai „involt” și mai suculent.”

Deci, până în anul 1927, praful de bicarbonat de sodiu nu era utilizat la fabricarea „mititeilor”.

După ce ne-am umplut plămânii cu praful unor manuscrise mai mult decât centenare (asta că tot ne recită Viorica Dăncilă povești despre „Anul Centenar” – oare este un fel de an bisect, dar care înglobează 100 de… ?  [🙂]  ), am avut nețărmurita bucurie de a găsi o rețetă de mititei, care datează cu aproape 20 de ani înainte de prima atestare (cunoscută până acum) a mititeilor în care se adăuga un praf. Inedita rețetă (care face și aceasta mititelul „mai „involt” și mai suculent” – ca s-o cităm pe doamna Simona Lazăr), precum și modul insolit de preparare, le-am găsit într-o revistă din anul 1909, revistă aflată sub conducerea lui George Ranetti.

„Rețeta” a fost scrisă în maniera lui Păstorel Teodoreanu și am copiat-o cu sfințenie, literă cu literă ! Pentru pofticioșii / pofticioasele care doresc să se bucure de rezultatul final al acesteia, trebuie să le spunem că ingredientul minune utilizat nu suntem siguri că îl vor mai putea găsi în zilele noastre. Totuși, credem că îl vor putea înlocui cu succes cu un altul, pe care presupunem că îl vor putea descoperi cu ușurință (noi, trebuie să recunoaștem cu mâna pe inimă, nici nu l-am căutat și, drept urmare, nici nu l-am testat !).

Și acum, rețeta:

„De câtva timp «lumea bună» nu vorbește de cât de pățania lui Ics – ca să nu’i zicem pe nume.
Ics, bătrân cu parale, e vorba să se însoare cu o fată tânără și iarăși cu parale. Domnișoara, în curând soție, fiind în convalescență după un «amor nenorocit», îl ia de bărbat în speranța unei apropiate văduvii.

Ics, bătrân cuminte, se duce mai întâi de’și consultă medicul curant.

– D-le doctor, – îi spune el între altele – d-ta știi foarte bine că eu sunt sănătos, că nu sufer de nici un vițiu…

Medicul tușește. Ics continuă:

– … de organe. Cum însă – om iești, de ! – se poate întâmpla ca din cauza emoției… înțelegi d-ta… eu zic că n’ar fi rău să’mi dai ceva regenerator, în stare să producă, o reacție instantanee fără a vătăma organizmul.

Medicul se așeză la birou, scrie… îi întinde un petic de hârtie cu «en-tete»-ul său:

– Ține ! Ți-am dat niște prafuri pe care să le iei în mâncare, două ore înainte de cununie.

Cununia avea să se facă la ora zece din noapte, ca apoi să poată pleca cu trenul în «voiaj de nos».

Cu două ore înainte, după cum îi prescrisese medicul, Ics dă fuga la un restaurant vecin, cere lista de mâncare. Chelnerul răspunde că fiind târziu, nu mai e nimic, afară de mititei.

– Luați mititei că sunt proaspeți: chiar acum îi face cârnățarul.

– Bine. Pune șease mititei.

Chelnerul dă să plece. Ics îl trage de șorț:

– Și te mai rog un lucru: ia prafurile astea și presară-le peste ei când îi frigi. Sunt niște doctorii pentru stomac… înțelegi, tocătura îmi face rău.
Chelnerul dispare urlând comanda:

«Șease mititei la foc ! Să fie bine fripți și cu must». – Apoi se duce tot el de-i aranjează pe grătar.

După o jumătate de oră de așteptare, Ics ciocăne cu cuțitul în masă, strigă furios:

– Chelner !… Chelner !!

Cel chemat sosește lingându-și degetele umede de mustul mititeilor ce a trebuit să’ntoarcă pe grătar.

– Ce’nseamnă asta, chelner ? – se restește Ics. Ai să mă ții toată noaptea cu cârnații ăia ?

– Păi ei ereau gata de mult, domnule; dar nu știu ce au că mi’e imposibil să’i frig ca lumea. Vino și d-ta de-i vezi cum s’au sculat toți în picioare pe grătar ! – răspunde liniștit chelnerul.

* Bineînțeles, nunta a rămas baltă… căci pești, slavă Domnului, au să se găsească din belșug.”

În final, nu putem decât să vă urăm: „Poftă bună !!!”

Despre GastroArt.ro

Prima revistă on-line dedicată istoriei gastronomiei și a ospitalității românești (cu articole de istorie gastronomică universală și din domenii conexe). O bază de date digitalizată ce cuprinde sute de rețete din manuscrise vechi – caietele bunicilor (perioada interbelică și din comunism).

Gastroart.ro este un demers privat al jurnalistului Cosmin Dragomir prin care se încearcă acoperirea unei nișe ignorate atât de către instituțiile publice cât și de o mare parte a celor care activează în domeniile de profil. Gastroart.ro își propune să adune laolaltă pasionații și specialiștii din acest domeniu.

În ultimii ani, jurnalistul Cosmin Dragomir s-a specializat în gastronomie și a publicat sute de articole, analize, reportaje și interviuri din acest domeniu. Istoria gastronomiei și a ospitalității românești a devenit marea lui pasiune.

Sursa foto și text:  GastroArt.ro

Citește și: GastroArt Are orezul pește? O poveste niponă