Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (43)

Anul 1896. Continuă disputele politice asupra drepturilor dobrogenilor, viața provinciei se armonizează încet încet cu cea a țării de dincolo de Dunăre. Arbitrar este desființată școala normală din Constanța. Două momente de referință: inaugurarea lucrărilor portului Constanța și a clădirii actualului Muzeu de artă populară, la origini destinat sediului  Primăriei.
 
8 februarie 1896
George Rizescu, locuitor şi proprietar al acestui oraş  cere autorizaţie să deschidă o brutărie pe strada Mangaliei la nr.86, 88 şi 90 în proprietatea lui, în clădirea construită din anul 1895 în conformitate cu autorizaţia eliberată de primărie. Numele acestui brutar a rămas cunoscut şi astăzi ca fiind unul de referinţă![1]

27 februuarie 1896
Guvernul a hotărît să facă o mare ispravă și Camera o va vota mâine-poimâine.
Nici mai mult, nici mai puțin, se desființează școala normală din Constanța.
Motivul? Școala aceasta a fost înființată de d. Take Ionescu; guvernul liberal trebuie s-o desființeze. Nu e vorbă, ministrul conservator a înființat și pe cea din Craiova, dar Craiova are deputați care pot să țipe, Dobrogea n-are.
Nu numai că este lucru odios să suprimi o școală — care funcționează de 3 ani — și funcționează bine —, nu numai că este stupid să desființezi o școală normală de învățători când nevoile învățământului primar sunt astfel încât ar trebui să înființezi încă 3–4; ceea ce face însă guvernul este un atentat tot așa de păcătos în contra intereselor Românismului ca și suprimarea consulatului din Bitolia.
Într-adevăr, în Dobrogea avem încă populații întregi care nu vorbesc românește și care nu se pot asimila decât prin școala românească. Treizeci și cinci de mii de bulgari, aproape 20.000 de ruși, vreo 20–30 de mii de turci și tătari sunt o populație întreagă pe care dascălul nu are numai s-o învețe carte, dar trebuie s-o învețe și limba românească.
Cine-și închipuiește care este starea unei școli rurale din Dobrogea, într-un sat tătăresc sau bulgăresc, în care copiii vin la școală fără să știe o boabă românească și dascălul nu știe pic de bulgărește sau de turcește, va pricepe fără multă vorbă că, într-o astfel de stare de lucruri, școala nu e școală și niciun progres nu se poate face.
Era dar un înalt interes național ca să avem pentru Dobrogea dascăli care să știe limba turcească și limba bulgărească atât cât le trebuie ca să inițieze pe copii în studiul limbii Statului și de aceea legea de la 1893 a înființat în Dobrogea o școală normală specială în care, pe lângă studiile din celelalte școli normale, să se învețe și limbile turcă și bulgară.
Nu e drept și nu e bine ca cetățenii români de limbă turcă sau bulgară să nu poată ajunge învățători în patria lor. Ei bine, tocmai din pricina învățământului primar în provincia poliglotă a țării, dobrogenii aceștia niciodată n-ar fi putut să intre în școlile normale din țară prin concurs cu copiii de aici. Era dar nevoie de o școală specială și, în același timp, de o școală cu termen de studiu ceva mai lung decât cele de dincoace de Dunăre.
Și, fiindcă Dobrogea e prea mică ca să putem avea pentru dânsa școli separate de învățători și de institutori, școala aceasta s-a organizat astfel încât să ne dea și învățători, și institutori. Astfel, școala normală din Constanța capătă și o importanță excepțională din punctul de vedere al experimentării pedagogice, căci se făcea acolo, în mic, experiența sistemului așa de trâmbițat al unității școlii normale primare. Însuflețit de aceste înalte preocupări, legiuitorul de la 1893 a hotărât înființarea unei școale normale de învățători și institutori în Dobrogea.
Azi funcționează în Constanța o școală normală admirabil întreținută, cu o populație de elevi în care Românii formează marea majoritate, dar în care nu lipsesc nici bulgari, nici ruși, nici nemți, nici greci, nici tătari, nici turci, o școală în care se învață limbile Dobrogei, o școală a căreia ținută marțială și buna învățătură a exercițiilor militare a atras deosebita aprobare a Capului Statului.
Trecuta administrație, după ce a înființat școala, proiectase clădirea unui vast local pe malul mării, la capătul valului lui Traian, un local care ar fi slujit zece luni pe an pentru școala normală, iar în lunile de vacanță drept sanatoriu maritim pentru bursierii Statului din toată țara, cărora ciocoii voiau să le dea aer și băi de mare ca și la copiii bogaților.
Toate acestea trebuie să piară, fiindcă cinstea de a le fi conceput și executat nu este a vreunui panglicar colectivist, ci a unui ministru conservator.
În Dobrogea, în partea cea mai importantă pentru România, acolo unde poți găsi sate întregi și mahalale de orașe în care nu se știe românește, acolo unde copiii din clasa a IV-a de gimnaziu, neromâni bineînțeles, n-au putut să spună ministrului care-i inspecta nici numele Suveranului, nici care-i capitala țării, acolo vom fi nevoiți încă câteva generații să avem școlile primare în așa condiții încât dascălul să nu poată vorbi copiilor și copiii să nu-l înțeleagă.
Nepricepuți, incapabili, nepăsători de interesele țării și ale neamului, dospiți în ură și amețiți de patime, orbi pentru orice trece peste interesele lor de clică, în furia lor păgână de a dărîma tot ce au făcut alții, pentru ca să se poată măsura cu dânșii, incapabili ce sunt de a zidi și ei, oamenii aceștia lovesc în țară crezând că lovesc în noi și dau îndărăt, pe cât pot asemenea pitici să dea îndărăt, mersul înainte al Statului român.
Știm desigur că domnia acestor oameni va fi foarte scurtă, știm că în curând vom restabili școala normală din Constanța, cum vom restabili și consulatul din Bitolia, știm că vom șterge toate urmele vizibile ale trecerii pe la putere a unor vandali, al căror ideal se întrupează într-un morman de ruine./.../ Și de aceea, în loc să ne înveselim de încă o prostie a adversarilor, suntem cuprinși de jale.[2]

29 februarie 1896
„Am arătat cum d. Sturdza a hotărât să suprime școala normală din Constanța destinată să ne dea dascăli cu cunoștință de limba turcă și bulgară, singurii care pot învăța românește pe copiii dobrogeni de limbi străine. Am arătat cum d. Sturdza prin această măsură împiedică opera umanizării Dobrogei. D. Sturdza când face aceasta este consecvent cu el însuși. Intr-adevăr la 1885 d. Sturdza, cum a veni la minister, a desființat gimnaziul românesc și școala profesională românească de fete din Tulcea. Să se noteze că în Tulcea erau la 1885 și sunt și azi și gimnaziu și școală secundară bulgărească de fete. A trebuit să vină conservatorii la putere ca să se restabilească gimnaziul românesc din Tulcea. Și s-au pierdut prin nemernicia d-lui Sturdza 4 ani de cultură românească în metropola bulgarismului de la gurile Dunării și s-a distrus ceva mai prețios: prestigiul culturii românești. Tot așa și acum cu desființarea școlii normale din Constanța. O vom reînființa-o noi peste un an sau doi. Dar prestigiul culturii românești peste Dunăre va rămâne atins. Și acest om se cheamă naționalist![3]”

Februarie 1896
Mihail Coiciu către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în februarie 1896: „În fiecare zi vin la Primărie cetăţenii şi se roagă să intervin pentru înfiinţarea unui gimnaziu în acest oraş, deoarece copiii care au terminat clasele primare n-au nici o şcoală superioară în care să-şi continue studiile“. Om practic, dar cu un vibrant simţ naţional, primarul Coiciu scria mai departe: „Copiii care au trecut clasele primare, dacă părinţii lor n-au mijloace spre a-i trimite în alte oraşe, nu mai pot continua studiile, iar acei cu mijloace sunt trimişi în străinătate, cum de exemplu în Constantinopole, unde pierd simţul românismului“.
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice desfiinţează mai întâi Şcoala normală de învăţători din Constanţa, iar cei 95 de elevi ai săi sunt transferaţi la Şcoala normală de învăţători „Carol I“ din Câmpulung. E drept, au ajuns acolo să-și continue studiile începute doar 11.
Adresându-se primarului Mihail Coiciu, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice transmite ordinul din 12 septembrie 1896 privind înfiinţarea unui gimnaziu clasic, care în anul şcolar 1896 – 1897 va funcţiona cu clasele I – II.
Profesorii numiţi de minister, transferaţi de altfel de la desfiinţata Şcoală normală, sunt: Christu S.Negoescu, licenţiat în litere şi filosofie, doctor în ştiinţe politice, profesor cu acelaşi titlu pe care l-a avut şcoala normală, având a preda istoria, limba română şi limba latină; Dem Rădulescu, licenţiat în ştiinţe matematice, profesor suplinitor de matematică, fizico – naturale şi caligrafie – având şi conducerea gimnaziului; Ion Bănescu, absolvent al Facultăţii de Litere, profesor de limba franceză, religie şi geografie; Eugen Zmeck, absolvent al Conservatorului, maestru suplinitor de muzică vocală; Neculai Constantinescu, maestru suplinitor de gimnastică.
În primul an de funcţionare gimnaziul a avut 73 de elevi, în două clase. Localul a fost închiriat. Biblioteca şcolii s-a încropit din donaţii ale autorilor români, donaţii ale unor fruntaşi ai Constanţei şi prin achiziţii făcute datorită sumelor de bani rezultate de la serbările şcolare.[4]



1 mai 1896
Un frumos reportaj de culoare semnează regina Elisabeta, sub pseudonimul artistic Carmen Sylva.
A fost odată un poet roman, pe care îl chema Ovidiu. El a scris multe istorii frumoase și astăzi încă, peste 1.800 de ani, oamenii găsesc plăcere citind ce a scris el și până și în școli învață copiii să-l priceapă.
Deoarece Ovidiu trăia pe vremea împăratului August, se obișnuise cu bogăția și cu luxul. El era bogat și foarte admirat și scrise, într-o liniște senină, „Metamorfozele” sale. Nimeni nu știe oare ce a putut să se întâmple sau cu ce l-a supărat pe împărat; atât se știa numai, că a fost exilat într-o țară căreia îi zicea, pe vremea aceea, Moesia. Țara asta, de atunci încoace, a fost în stăpânirea multor domni, până ce a ajuns în stăpânirea turcilor, sub numele de Dobrogea. Dar regele Carol al României trecu Dunărea și o luă de la turci, după ce-i bătu.
În Dobrogea e un oraș care se cheamă Kustendje sau Constanța, dar pe vremea romanilor se chema Tomi. Acolo fu trimis Ovidiu în exil, foarte departe de Roma cea bogată, într-un loc pustiu, pe țărmul Mării Negre, unde nu cunoștea un suflet măcar, ba unde nici oameni nu prea erau, ci numai nisip și mlaștine se întindeau cât vedeai cu ochii. Pe lângă acestea, și marea își rostogolea valurile într-o veșnică monotonie și era așa de întunecată și de posomorâtă, de parcă nu se oglindea cerul într-însa. Mai erau și niște viscole de nici nu bănuise romanul că sunt pe lumea asta undeva, iar vara, o arșiță de soare de ți se usca gura.
În locul unde se află astăzi mărețul hotel european „Carol” și unde se plimbă de colo până colo femei frumos gătite, ascultând muzica militară care cântă, ca în toate locurile de băi, pe acolo umbla bietul Ovidiu singur și trist.
Nimic nu-i înveselea ochii; împrejur erau numai colibe făcute din pământ galben amestecat cu paie și, ici și colo, câte un pom singuratic, care își întindea crăcile uscate peste câte o mlaștină de mirosea urât, și câțiva oameni oacheși tare, a căror limbă nu o înțelegea. Izvoare cu apă limpede nu prea erau multe și poetul exilat învățase să prețuiască apa proaspătă mai mult decât prețuia mai înainte cele mai alese vinuri din pivnița sa.
Romanii care se mai aflau pe acolo erau oameni pe care, înainte, nu i-ar fi onorat cu o vorbă sau cu o privire, slujbași care erau învinovățiți de furt și osândiți, și desigur că nici n-ar fi putut s-o ducă acolo și ar fi murit de mare mâhnire, dacă n-ar fi avut o mângâiere. Orice om trebuie să aibă o mângâiere pe lumea aceasta, măcar de ar fi numai o culegere de fluturi sau de peceți, o floare la fereastră, o pasăre, un câine, un șoricel ori un păianjen.
Ovidiu avea un șarpe, un șarpe mic, drăguț de tot, care stătea întruna încolăcit de gâtul său, de brațul său și ai cărui ochi mici îi povesteau minuni.
Am spus că el scrisese „Metamorfozele”; după părerea lui, șarpele acela era vreo metamorfoză, vreo schimbare, poate vreo prințesă blestemată, o exilată ca și dânsul, și stătea ceasuri întregi să se gândească de unde venise prințesa, cât de frumoasă trebuie să fi fost și ce nenorocită era mica, lucitoarea Colubra, cum îi zicea el.
Într-o zi, pe când gândurile lui călătoreau astfel, se uită țintă spre mare, până ce i se închiseră ochii și căzu într-un somn dulce. Atunci visă un vis minunat. Visă că șarpele lui căpătase glas omenesc și îi șoptea blând la ureche:
— Haide, hai, vino cu mine la insula de la gura Dunării, căreia îi zice Insula Șerpilor, și acolo să vezi metamorfoze!
Se deșteptă.
Șarpele stătea liniștit în jurul gâtului său, parcă n-ar fi spus nimic. Adormi iar și Colubra îi șopti iar:
— Hai la Insula Șerpilor, încrede-te în prietenul tău.
Poetul se deșteptă încă o dată și se uită la micul animal, care stătea tot așa de liniștit ca mai înainte, după gâtul său, și-l privea cu ochi cuminți.
Mai adormi încă o dată și, pentru a treia oară, îi zise șarpele:
— Hai cu mine, că n-ai să te căiești!
De astă dată însă se deșteptă tocmai când zicea Colubra cele din urmă cuvinte…
…și când se uita la el cu așa băgare de seamă, cu o privire așa de pătrunzătoare, încât Ovidiu se gândi:
— De ce să nu mă duc să văd Insula Șerpilor? Mai urât ca aici n-are să fie și o să fie o schimbare în viața mea, în care nicio schimbare nu se mai întâmplă; și dacă o fi să mă mănânce șerpii, m-or mânca și asta e; atunci scap de nenorocirea care mă doboară.
Luă o luntre cu vâslași buni, luă de-ale mâncării pentru câteva zile și porni pe mare. Ajunse cu greutate la insulă, deoarece Marea Neagră e cu mult mai rea decât oceanul cel mare, căci așa se întâmplă întotdeauna: oamenii cei mici sunt mult mai supărăcioși și mai ciudați decât cei mari și tari, care nu se înfurie așa de iute și sunt mai răbdători și mai mărinimoși.
Poetul cel melancolic fu aproape să fie pedepsit pentru că voise să moară; era să fie prins cu vorba. Dar marinarii nu erau sătui de viață ca el și luptară cu elementul sălbatic, supărați de această călătorie.
— Ce de caznă pentru un ostrov plin cu dihănii otrăvite! bombăneau ei.
Și se uitau încruntați la poet, care mai-mai era să se întoarcă, de teamă să nu se răscoale vâslașii, dacă nu simțea, de câte ori voia să se întoarcă, că-l strânge șarpele ușor, tot îmboldindu-l să stăruie a merge înainte. Simți de mai multe ori chiar cum bătea din codiță cu nerăbdare și cum își întindea capul înainte, tot în partea aceea, cu băgare de seamă.
— Iată și ostrovul! mormăiră în sfârșit vâslașii.
— Unde e? întrebă Ovidiu, căci nu vedea nimic.
— Colo, unde e bucățica aceea de pământ; aceea e ostrovul!
Poetului nu-i prea plăcu atunci când văzu bucățica de nisip cu niște iarbă rară, dar mai mult din pricina supărării vâslașilor decât din pricina priveliștii puțin atrăgătoare. Căci lui i se părea peste tot pe acolo cam tot atât de urât, astfel încât nu-i păsa dacă era nițel mai urât; șarpele începu să joace cum trebuie, de parcă înnebunise de bucurie, și lui îi făcu plăcere când văzu cât de mulțumită era singura ființă care îi era scumpă.
Când puse piciorul pe pământ, duse mâna la gât. Nu mai simți nimic. Cobra lui plecase. Plin de întristare, se gândi:
„Vrea să zică voiai să vii la insulă numai ca să mă părăsești! Doar nu erai om, ca să faci ca ei!”
Porni întristat pe nisipul adânc, după ce făgădui vâslașilor că se va întoarce curând; a vrut să le caute apă, dar lor le plăcu mai mult vinul pe care îl luaseră cu dânșii și nu trecu mult până când toți zăceau dormind, beți morți.
Ovidiu se depărtă oftând.
— Acum am pierdut tot, cugetă el.
Și, pentru că niciun suflet nu-l vedea, nu-i fu rușine și plânse…
Lacrimile lui să fi lucit așa ori soarele îl orbea? Poate că i se suise sângele la cap?… Își șterse de mai multe ori fruntea, închise ochii și-i deschise iarăși, dar, de câte ori îi deschidea, tot mai mult se mira, căci înaintea lui se ivise o adevărată grădină fermecată, cu pomi umbroși, cu fântâni care săreau în sus, cu iarbă deasă și frumoasă, cu un covor de maci și de „nu-mă-uita”, printre ale căror foi delicate păreau că trec razele soarelui.
Trepte de marmură coborau până la mare; drumuri curate se întindeau printre șirurile de trandafiri și de mirt. Pe platani și castani se legănau păsările cele mai rare și cântau cântece mai frumoase decât ale celor mai rare privighetori. Micșunelele și rozeta își răspândeau mirosul la picioarele poetului, în vreme ce liliacul și iasomia îi mângâiau fruntea.
Bietul om singuratic se credea dus într-una dintre cele mai frumoase grădini ale Romei și așa îi bătea inima de bucurie, încât parcă amenința să-i sară din loc. Dar ce simți când văzu deodată niște forme minunate de fete, care se strecurau printre copaci și alunecau pe deasupra ierbii, îmbrățișându-se într-o sălbatică fericire! Pe urmă se prindeau una de alta, se jucau legănându-se printre crăcile lungi ale răsurilor, coborau pe treptele de marmură până în mare, unde se scăldau și se stropeau una pe alta cu apă”.[5]



10 iulie 1896
„Vorbind de administrația comunală din Tulcea, am mărturisit că există o chestie a Dobrogei, dovadă că România de dincolo de Dunăre nu este încă pe deplin asimilată cu România de dincoace. Spre a ajunge la această perfectă asimilare e, înainte de toate, nevoie ca administrația locală să fie într-adevăr părintească pentru toți locuitorii din Dobrogea și să inspire acestora deplină încredere. Guvernul actual nu înțelege aceasta. Am arătat cât de puțin nimerită a fost alegerea făcută de guvern în persoana primarului de Tulcea. Am dat în același timp știrea că inspectorul administrativ însărcinat cu anchetarea unor denunțări formulate contra d-lui Baboianu, avocatul Statului, nu a voit să asculte plângerea a 30 de țărani, ceea ce a îndreptățit bănuiala că d. Luca Ionescu are ordinul să întindă mușamaua și peste denunțările din Tulcea.
Corespondentul nostru din localitate ne prezintă însă lucrurile în altă lumină. După amănuntele ce ne comunică, ancheta trebuie să fi pornit din inițiativa prefectului județului Tulcea, d. Toneanu, care s-ar găsi în rivalitate de interese cu d. Baboianu, avocatul Statului, și ar fi recurs la mijlocul de a spăla rufele necurate în plin public. Ca să ilustreze și mai bine această stare de lucruri din județul Tulcea, corespondentul nostru ne relatează și faptul următor:
În urma certei sale cu avocatul Statului, prefectul Toneanu voiește să lovească și în fratele acestuia, care e subprefect al plășii Tulcea. De vreo lună de zile tot trimite raporturi și telegrame la Ministerul de Interne, dar subprefectul Baboianu pare a fi protejat, căci prefectul n-a putut încă face nimic. Văzând aceasta, d. Toneanu chemă într-o zi pe ajutorul subprefectului plășii Tulcea, d. Ionescu, îi poruncește să nu dea nicio ascultare subprefectului și să plece imediat la comuna Niculițel, unde să dea afară pe notarul în funcțiune și să instaleze pe un altul, fără consimțământul și știrea subprefectului.
Ajutorul execută ordinul prefectului: convoacă noaptea consiliul comunal din Niculițel și îl pune să facă încheierea pentru revocarea notarului și numirea celui nou. În timpul acesta, subprefectul Baboianu, care se afla la Cataloiu, reședința plășii, află cele ce se petrec, plecă imediat la Niculițel însoțit de trei jandarmi, găsi la primărie pe ajutorul său și, în mijlocul unei gălăgii enorme care a deșteptat tot satul, se puse pe urmărirea ajutorului Ionescu, care reușise să fugă.
Acesta sosi la Tulcea. Prefectul, înfuriat de cele întâmplate, dă ajutorului zece călărași înarmați până în dinți. Când aceștia sosiră la Niculițel, se schimbară rolurile: de astă dată o luă la sănătoasa zapciul, iar ajutorul său putu să execute ordinul prefectului.
Iată cum se face, sub colectiviști, administrație în Dobrogea.[6]

11 iulie 1896
„Subsemnaţii locuitori şi proprietari din Constanţa garantăm cu averile noastre mobile şi imobile pentru Dimitrie Bogdan, supus grec, care ne este cunoscut şi se află în acest oraş de 14 ani, că este om onest şi nu a fost dat judecăţii sau condamnat vreodată pentru nici un fapt penal de lege. Urmează o listă de garanţi”.[7]

16 august 1896
Un tabel cuprinzând contribuabilii oraşului la 1896: 704-comercianţi,1.083-proprietari, 246-industriaşi, 9 avocaţi, 4 ingineri, 9 docheri, 2 dentişti, 2 moaşe, 47 birjari şi căruţaşi,12 coafori, 4 farmacişti, 15 antreprenori hoteluri, 2 antreprenori băi calde, 3  antreprenori băi reci, 12 fabricanţi de cărămidă, 2 fotografi, 66 samsari, 3 agenţi asigurări, 9 antreprenori lucrări publice, 1 spectaculator, 9 împrumutători de bani. Total contribuabili-2.244.[8]

23 august 1896
Nelipsit de la nici un eveniment monden, timp de 25 de ani, cât a ținut rubrica din revista românească de limbă franceză „Independance Roumaine“ („Carnet du High-life“), Claymoor, pe numele lui adevărat Mișu Văcărescu, din stirpea marelui neam de patrioți români, s-a bucurat de simpatia, antipatia și, nu mai puțin, dușmănia multor figuri celebre ale epocii. În paginile cotidianului publică multe reportaje, pamflete, unele cu subiect estival marin: „Miercuri la 6,40 dimineaţa, m-am urcat în trenul pentru Constanţa. Era înghesuială nebună şi regăseam incuria responsabililor. Nu erau destule vagoane. În schimb, fără jenă, se vânduseră de două ori  mai multe bilete şi trenul s-a pus în mişcare în pofida protestelor călătorilor, înghesuiţi ca sardelele. Aşezaţi, sau în picioare pe coridor, claie peste grămadă, cedându-ne unii altora locul, pe rând, ca să ne odihnim, sufocaţi de căldură, strigând de bucurie când cineva cobora în staţiile de pe parcurs, am călătorit îngrozitor, traversând Bărăganul sub un cer pârjolit de o căldură senegaleză .”
Ajuns la destinaţie, Mişu Văcărescu se luptă cu „birjarii care dau să te suie cu de-a sila în trăsură, ca apoi să te jupoaie. Hotelurile, puţine la număr, au preţuri exorbitante. Particularii au înnebunit şi ei. Cămăruţe cu cearşafuri îndoielnice te costă ochii din cap.”[9]

Mișu Văcărescu a fost primul gazetar român care a făcut reclamă și apoi a descris un spectacol de film, prezentat cu mare succes, la redacția ziarului său.

25 august 1896
Divertisment la mare: Maria Grigorescu, licenţiată în canto, de la Conservatorul din Milano, dădea un concert în ziua de 25 august 1896 în sala Cazinoului comunal.[10]
Camillo Fiochi, venit din Constantinopol cu o trupă teatrală compusă din 15 persoane, cerea de la Primărie un loc pentru a-l închiria timp de o lună şi a prezenta diverse producţiuni artistice.[11]
Mor Kiraly, antreprenorul hotelului Gambeta din acest oraş, cerea aprobare să deschidă in incinta localului un teatru de varietăţi.[12]

1 septembrie 1896
Se desfiinţează de la 1 septembrie 1896 Şcoala normală de institutori şi învăţători din Constanţa, ministerul dispunând înfiinţarea în locul acestei şcoli a unui gimnaziu clasic, care în anul 1896-97 va funcţiona cu clasele 1 şi ll.[13]

18 octombrie 1896
Cel mai important eveniment al anului:  inaugurarea lucrărilor portului Constanța. Reporterii descriu amănunțit filmul desfășurării marelui eveniment. Pentru a-l păstra în memopria trimpului îl reproducem integral. „Conform programului stabilit, la orele 7.45, un tren special a plecat din Gara de Nord, ducând cu dânsul pe înalții demnitari și ceilalți invitați a lua parte la inaugurarea lucrărilor de la portul Constanța. Trenul nu s-a oprit decât foarte puțin în gările de la Sărulești, Ciulnița și Fetești; la Cernavodă-Pod, având loc dejunul în sala cea mare, trenul s-a oprit 45 minute.
În tren se aflau d-nii: Dim. Sturdza, președintele Consiliului de Miniștri; A. Stolojan, ministru de Interne; C. I. Stoicescu, ministrul Lucrărilor Publice, cu doamna; general Budișteanu, ministrul de Război; P. Poni, ministrul Cultelor; P. Aurelian, președintele Camerei; vicepreședinții Camerei și Senatului; primii-președinți ai Curții de Casație și ai Curții de Conturi; toți secretarii generali de ministere; d-nii generali Arion, Borănescu și Poenaru; P. S. Episcopul Partenie al Dunării de Jos, membru al Înaltei Locotenențe Mitropolitane, și reprezentanții presei.
Pe tot parcursul, gările sunt frumos și bogat împodobite cu verdeață, ghirlande și coroane, care încadrează foarte vesel o mulțime de scoarțe, chilimuri și covoare, dându-le un aspect frumos și sărbătoresc.
Reprezentanții autorităților civile și militare, membrii clerului, o mulțime de doamne cu buchete de flori și un public numeros ocupă stațiunile, de la un capăt la altul, așteptând sosirea Majestăților Lor.
Elevii școlilor rurale, cu învățătorii în frunte, sunt înșirați, pe câte două rânduri, înaintea peronului, cu steagurile desfășurate.
De la Cernavodă la Constanța, sate întregi, grămădite în lungul liniei, în afară de stațiuni, așteaptă sosirea trenului regal. Lumea, foarte veselă și însuflețită.
La Ciulnița, îndeosebi, gara este așa de îngrijit decorată și publicul așa de numeros, încât impresia este din cele mai plăcute. Numărul doamnelor și al buchetelor este surprinzător de mare.
La gara Lehliu aștepta d. Stoianescu, prefectul județului Ialomița, iar la Cernavodă, d. Chintescu, prefectul Constanței.
Trenul invitaților sosește la Constanța, în halta Tomis, la orele 1.45. Invitații se îndreaptă, unii spre gară, alții spre port.

Sosirea Majestăților Lor
La orele 2.30, trenul regal sosește în gara de la Constanța, decorată cu mult gust. Regimentul 32 de infanterie, cu muzică și drapel, face onorurile militare.
Miniștrii, primarul orașului Constanța, autoritățile și corpul consular așteaptă pe peron. Muzica cântă imnul național, pe când se dau jos din tren: M. S. Regele, M. S. Regina, A. S. R. Prințul Moștenitor, A. S. R. Principesa Maria, marele duce Boris Vladimirovici, în uniformă de husar rus, și suitele lor, prefecții de Ilfov, Ialomița și Constanța.
M. S. Regele trece în revistă garda de onoare, apoi d. Coiciu, primarul orașului Constanța, pronunță o alocuțiune la care Majestatea Sa răspunde prin câteva cuvinte binevoitoare. Doamnele oferă buchete M. S. Reginei, iar M. S. Regele se întreține cu bunăvoință cu mai multe persoane.
În gară se mai aflau, pe lângă toți d-nii ofițeri și mulți preoți, câțiva hogi, cu nevestele acestora, și mai multe cadâne ale notabililor turci, care au oferit, de asemenea, flori M. S. Reginei și A. S. R. Principesei Maria.

Cortegiul regal
Plecând din gară, cortegiul regal s-a îndreptat spre strada Traian, Piața Independenței, strada Romană, Remus Opreanu și bulevardul Elisabeta, până la port. În fruntea cortegiului mergeau jandarmii rurali, șeful poliției, prefectul județului cu primarul orașului și o escortă de călărași.
Veneau apoi trăsurile regale, în care au luat loc: M. S. Regele și Regina, A. S. R. Principele Ferdinand, cu Principesa Maria, și ducele Boris Vladimirovici.
O nouă escortă de călărași urma îndată după trăsurile regale, după care veneau d-nii miniștri și suitele Majestăților Lor.
Străzile pe unde cortegiul regal avea să treacă erau foarte frumos decorate cu arcuri de triumf, cu stâlpi îmbrăcați în verdeață și purtând steaguri, cu ghirlande și flori care se încrucișau deasupra străzilor, dându-le un aspect foarte frumos. Un public foarte numeros asista de la ferestre, frumos împodobite cu cununi și verdeață, precum și în tot lungul străzilor, de o parte și de alta, în spatele a două șiruri de vânători.
În Piața Independenței se găsesc înșirate toate școlile române și turce, cu steaguri tricolore...
Majestățile Lor sunt întâmpinate și duse, în urări nesfârșite, de la gară până în port. Din multe părți se azvârleau flori și buchete. Entuziasmul, foarte mare.

În port
La sosirea în port, unde urma să aibă loc punerea pietrei, Majestățile Lor au fost întâmpinate de d. G. Stoicescu, ministrul Lucrărilor Publice, împreună cu doamna, care a oferit frumoase buchete de flori M. S. Reginei și A. S. R. Principesei Maria. D. Stoicescu prezintă Majestăților Lor pe d-nii ingineri care conduc lucrările și Majestățile Lor binevoiesc a convorbi cu dânșii câteva momente; apoi, îndreptându-se și suindu-se în pavilionul anume construit, asistară la slujba sfințirii apei, pe care o oficiază, în mijlocul unui numeros cler, P. S. S. Episcopul Dunării de Jos.
Din pavilionul îmbrăcat în roșu și împodobit frumos cu iederă și stejar, priveliștea este cât se poate de fermecătoare: de o parte, sus, pe dealul ce se înalță deasupra șoselei, o mulțime nesfârșită de lume, sute și mii de steaguri și stegulețe, care fâlfâie de pe case și stâlpi, printre frunzele și florile ce le ornează, o mișcare vie și neobișnuită, care se prelungește până jos, unde înghesuiala este foarte mare; de altă parte, marea întinsă și liniștită, care se prelungește în zare, și coastele mării, pe lângă care se adăpostesc vasele marinei noastre și cele străine, toate frumos rânduite și împodobite cu podoabele lor cele mari. Marinarii, suiți pe punte și pe catarge, se pierd printre steagurile ce fâlfâie ușor; tunurile răspund clopotelor ce sună necontenit și umplu aerul cu glasul lor puternic.
Debarcaderul și întreaga piață dinaintea Direcției Generale a Serviciului nostru maritim, pline de lume, sunt acoperite de ghirlande și stegulețe, încrucișate în toate sensurile și susținute de stâlpi bogat decorați.
Ceremonia religioasă fiind terminată, d. ministru Stoicescu citește documentul inaugurării lucrărilor, care este semnat de Majestățile Lor, de Altețele Lor Regale și de asistență.
Acest document este pus apoi într-un tub de sticlă și închis într-un bloc enorm de piatră, care cântărește 40.000 kilograme. Blocul este ridicat, în urmă, cu o macara puternică și pus la loc într-un mod matematic.
Operațiunea, foarte însemnată și minunată, reușește pe deplin. Tunurile bastimentelor care staționează în port bubuie; muzicile cântă și șampania curge. Familia regală, în fața d-lor miniștri și a invitaților, a cimentat cu mistria și a bătut cu ciocanul prima piatră a temeliei, care poartă inscripția: „16 Octombrie 1896”.
Terminându-se ceremonia punerii pietrei fundamentale, M. S. Regele, însoțit de d. prim-ministru Dimitrie Sturdza, de d. Stoicescu, ministrul Lucrărilor Publice, și de mai mulți demnitari, s-a suit în tren și a plecat la cariera de la Canara, de unde se extrage piatra pentru lucrările portului și unde a vizitat cu mult interes însemnatele instalațiuni făcute acolo.
În timpul când M. S. Regele pleca la Canara, M. S. Regina, Altețele Lor Regale Principele și Principesa României și A. S. I. Marele Duce Boris Vladimirovici, însoțiți de suitele lor, de d. și d-na Eugeniu Stătescu și de d. Dim. I. Ghica, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, s-au îmbarcat pe încrucișătorul „Elisabeta”, pentru a face o plimbare pe mare.
Vaporul „Cobra”, în care s-au urcat aproape toți invitații, a urmat pe „Elisabeta”. După o excursiune de opt mile marine, încrucișătorul se întoarce. Cele două bastimente întâlnindu-se, M. S. Regina și Prinții au fost foarte viu aclamați.
La orele 6, Majestățile Lor se găseau deja în apartamentele anume rezervate în marele Cazin de pe bulevard. Pe bulevard, circulația devenise aproape imposibilă.

Banchetul
La orele 6 și jumătate a avut loc banchetul, dat în marea sală a Cazinului, frumos decorată în roșu și luminată cu electricitate. Banchetul număra 128 de tacâmuri, repartizate la o masă de onoare și alte patru mese.
La mijlocul mesei de onoare ședea M. S. Regele, având la dreapta pe M. S. Regina și la stânga sa pe A. S. R. Principesa Maria. La dreapta M. S. Reginei era A. S. I. Marele Duce Boris Vladimirovici, iar la stânga A. S. R. Principesei Maria, A. S. R. Prințul Ferdinand al României. Apoi, la dreapta, urmau: d-na Eugeniu Stătescu, d. Nicolae Crețulescu, d-na Bengescu și d. Nicolae Gane; la stânga, d-na Mavrogheni, d. Eugeniu Stătescu, d-na Greceanu și generalul Arion.
D. Dim. Sturdza ocupa locul în fața Regelui, având la dreapta pe d-nii Aurelian, C. I. Stoicescu, G. Schina, Gr. Lahovary, G. Filitis și Nacu, și la stânga pe d-nele Stoicescu, d. Stolojan, Episcopul Partenie, general Budișteanu, d. P. Poni și d. Adrien Hallier.
O muzică militară a cântat în timpul mesei; focuri de artificii au fost trase de pe bastimentele aflate în port.
La desert, d. C. I. Stoicescu, ministrul Lucrărilor Publice, în numele țării, guvernului și corpului inginerilor, a pronunțat un discurs călduros, relevând direcțiunea binefăcătoare dată de M. S. Regele tuturor ramurilor de activitate națională, și a ridicat paharul său în sănătatea M. S. Regelui, a M. S. Reginei, a Altețelor Lor Regale Prințul și Principesa României și a Dinastiei.
M. S. Regele a răspuns printr-o alocuțiune scurtă, în care a făcut să reiasă însemnătatea portului Constanța, atât pentru relațiunile noastre comerciale cu Occidentul, cât și ca punct intermediar de comunicație cu Indiile și Australia, exprimându-și, în același timp, înalta dorință către cei de față de a serba împreună și desăvârșirea marilor lucrări începute.
Majestatea Sa și-a terminat toastul bând în sănătatea iubitului său popor român și strigând: Să trăiască România! Strigăte puternice și repetate de „Ura!” au acoperit entuziastele cuvinte ale Majestății Sale.
Orele fiind deja 8 și jumătate, Majestățile Lor s-au ridicat și banchetul s-a sfârșit.



Plecarea din Constanța
La plecare, cortegiul regal s-a întocmit în aceeași ordine și a urmat același drum ca și la sosire. Aspectul străzilor era și mai feeric, toate fiind frumos iluminate cu mii de lumini și lampioane.
La gară, întreaga marchiză era împodobită cu cele mai frumoase lampioane.
Majestățile Lor, foarte viu aclamați pe tot parcursul și în gară, s-au suit în tren și au plecat, la orele 9, în mijlocul unor ovațiuni și urale nesfârșite, oprindu-se la gara Saligny, unde au petrecut noaptea.
Majestățile Lor au fost adânc mișcate de primirea strălucită ce li s-a făcut și de entuziasmul cu care au fost sărbătorite.
După o jumătate de oră, trenul invitaților a pornit și el din gară, ajungând la București la orele 2 și jumătate noaptea.[14]

24 noiembrie 1896
Este inaugurat Palatul comunal (Poşta veche de mai târziu, astăzi Muzeul de artă populară). Slujba religioasă este oficiată de părintele Rădulescu, parohul bisericii catedrale. Lucrările  de decoraţie murală  abia încheiate aparţin lui Auguste Perrier. Antreprenorul clădirii, ing. Ştefan Pisculici.
„Consiliul comunal hotărând a se clădi un local de primărie pe terenul fostului obor de cereale, la punctul ce se indică în urmă, după planurile, devizul ,caietul de sarcini aprobate de Consiliul tehnic superior prin jurnalul nr.584 din 17 septembrtie 1890 se publică spre cunoştinţa generală că se va ţine licitaţie la 12 ale lunii viitoare aprilie, orele 2-4, post meridiane a.c. licitaţia se va ţine la Primărie cu oferte sigilate conf.art.67-79 din noua lege a contabilităţii generale a statului.
Lucrările în total după deviz sunt în valoare de 150.000 lei din care se scade lei 5000 pentru vopsitul şi 252 lei şi 44 bani pentru încălzit, mobilierul, pavajele, împrejmuirile, astfel că în arătata zi se va ţine licitaţia numai pentru lucrări de o valoare de lei 119.756 lei. Primar M.Koiciu.[15]
 
 
 

---