Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (40)

Dobrogea în anul 1893 este mult mai prezentă în paginile presei centrale. Dezbateri virulente, poziții partizane, după cum era eșichierul politic, dar peste toate răzbat nevoile reale ale populației care își construiește din greu o viață nouă. Fapte mari și mici adunate cu răbdare și interes din aceste surse care ar putea fi mai generoase în măsura în care bibliotecile și instituțiile deținătoare de arhive și colecții ar digitaliza cu responsabilitate fondurile încă existente.

5 ianuarie 1893
Un vapor cu 20 de persoane dispărut. Se anunță că un vas englez, „Trelawny”, cu un echipaj de 20 de persoane, aflat în rada portului Constanța pentru completarea încărcăturii, a dispărut fără urmă.[1]

23 ianuarie 1893
S-a organizat un bal la Constanța în folosul săracilor. Inițiativa a fost luată de Mihail Coiciu, primarul orașului. Mulțumită stăruințelor primarului, balul a avut un deplin succes. Niciodată nu s-a văzut în acel oraș o afluență mai mare. Balul a adus o sumă destul de însemnată.
Primarul Coiciu a mai luat inițiativa constituirii unui comitet format din doamne și domni, cu scopul de a îmbrăca copiii săraci și de a veni în ajutorul celor lipsiți de mijloace.[2]

13 martie 1893
„Populațiile transdanubiene ale României sunt supuse unui regim cu totul excepțional. La drept vorbind, nu este pentru ele o pagubă atât de mare faptul că nu au drepturi politice, căci știm – mai ales în cazul celor săraci – cât de iluzorii sunt aceste drepturi. Omul sărac este legat de nevoile sale; el nu poate avea independența necesară pentru a-și exprima liber dorințele.
Însă există un drept pe care statul nu-l poate lua niciunui cetățean: dreptul de a trăi. Poporul din Dobrogea este, în mare parte, lipsit chiar de acest drept. Din cauza vexațiilor administrației, în ciuda tuturor protestelor, se desfășoară o adevărată goană împotriva populației. Am auzit, în repetate rânduri, răspunsuri de felul următor: Emigrează din Dobrogea populația musulmană, care suferă de nostalgia țării sale. Împotriva acestui curent nu poate spune nimeni nimic.
Iată însă o pildă dată de un ziar din Constanța: „Se scrie din comuna Cogelari, județul Tulcea, că din două cătune ale comunei, din anul 1886 și până astăzi, a emigrat în mod constant un număr însemnat dintre locuitorii germani împroprietăriți acolo, lăsând în urmă case, dependințe, pământuri, chiar și proprietăți de până la 50 de hectare, astfel încât toate parcelele însumate se apropie de 1.000 de hectare. Acest pământ, pe care îl folosesc în parte locuitorii mai înstăriți ai comunei, iar în altă parte noii veniți din Rusia, în schimbul unei plăți de numai 3 lei pe hectar, reprezentând rata anuală de cumpărare, nu ar fi fost pierdut de foștii proprietari, deoarece ratele erau achitate.”
Aici este vorba despre emigranți germani, care nu și-au părăsit patria din nostalgie. Această mică populație occidentală, care își asumă chiar riscul de a traversa Oceanul pentru a ajunge în America, cu siguranță nu este chinuită de dorul locurilor natale. Ei ar putea forma, împreună cu românii de aici și de dincolo de Dunăre, o populație compactă în Dobrogea, care, înainte de orice, trebuie ferită de rusificare.
Este o mare vină a celor care ar putea împiedica extinderea rusificării în Dobrogea și nu o fac, deoarece astfel am pierde această provincie cu siguranță.
Populațiile autohtone, românii coloniști și populațiile occidentale trebuie sprijinite; altfel, și românii vor fi nevoiți, mai devreme sau mai târziu, să emigreze din Dobrogea.[3]

19 martie 1893
Ministerul de agricultură și domenii publică în foaia oficială de azi următorul aviz: Multe persoane care au adresat Ministerului petițiuni pentru cumpărare de loturi, de la 10—100 hectare, din pământul ce posedă Statul în Dobrogea, n-au arătat în petiție cătuna unde voiesc a li se parcela loturile, ci numai comuna, și fiindcă majoritatea comunelor din Dobrogea cuprind mai multe cătune, nu s-ar putea ști la care din acele cătune să se satisfacă cererea. De aceea sunt invitați toți aceea care n-au arătat în petițiune decât comuna, să arăte ministerului, printr-o altă petițiune, și cătuna unde să li se vândă loturile, căci altfel cererea va rămâne nesatisfăcută. Pentru fiecare localitate trebuie o petiție deosebită; petiții în care să se arate mai multe localități nu se primesc. [4]

3 aprilie 1893

O excursie științifică. Studenții anului al V-lea din Școala de Medicină Veterinară fac, în fiecare an, excursiuni zootehnice și de poliție sanitar-veterinară. Anul acesta, sub conducerea profesorilor Persu și Vasilescu, au venit la Constanța în ziua de 21 martie.

Mulțumită stăruințelor și amabilității colegului nostru, dl. I. Georgescu, medic veterinar al județului Constanța, cei nouă studenți și profesorii au fost foarte bine primiți.
În ziua de 22 martie s-a vizitat Târgul de vite. Profesorul Persu a explicat legislația și reglementările sanitare care guvernează funcționarea acestei instituții, arătând și dificultățile care împiedică târgul să aducă avantajele economice pentru care a fost creat. De îndată ce Constanța va fi legată de întreaga țară prin linia ferată și prin podul aflat în construcție, de îndată ce va deveni posibilă, din punct de vedere material, afluența unui număr mare de case comerciale, va începe și o însemnată mișcare de export al vitelor. În cazul în care vasele de transport nu își vor putea completa încărcătura cu cereale, ele vor primi și vite, în condiții avantajoase.
La 23 martie am vizitat cu toții depozitul de armăsari al Statului, aflat sub comanda căpitanului Marinescu. Atât acesta, cât și dl. Văleanu, medic veterinar de divizie, ne-au primit cu o deosebită amabilitate, punându-se la dispoziția profesorului Vasilescu și oferindu-i toate informațiile necesare.
Profesorul Vasilescu a studiat, în fața elevilor, caracterele fiecărui armăsar, demonstrând din ce rase pure sau din ce încrucișări provin.
Ne-au fost prezentați cai considerați de rasă arabă pură sau de varietate engleză pură. Totuși, după cum a demonstrat profesorul Vasilescu, aceștia nu erau decât metiși, adică descendenți din părinți care nu aparțineau unor rase pure.
Armăsarul Royal Navar, în schimb, prezenta caracterele tipice absolut pure ale varietății engleze. Acest armăsar era cât pe ce să fie pierdut de stat, din cauza unei angine crupale pe care o contractase. Numai datorită intervenției dlui Văleanu, medic veterinar de divizie, a putut fi salvat. Acesta i-a practicat o traheotomie reușită în mod exemplar, iar urmele operației se mai vedeau încă.
Cu această ocazie, căpitanul Marinescu a prezentat doi cai frați, proveniți din același tată, de rasă pur engleză, și aceeași mamă, însă metisă. Aceste două exemplare au servit foarte bine pentru a demonstra studenților cât de dăunătoare poate deveni creșterea cabalinelor atunci când nu este orientată după un scop precis și nu utilizează reproducători de rasă curată.
Cei doi frați nu semănau deloc între ei și prezentau, ca orice metiși, un amestec de caractere împrumutate din rase foarte diferite.
Vizita punctului de observație din Constanța s-a făcut în ziua de 24 martie. Acesta servea drept carantină pentru toate vitele și produsele de origine animală introduse în țară din străinătate.
Profesorul Persu, explicând studenților condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un punct de observație, a constatat cu satisfacție că acesta era amplasat în mod excepțional de favorabil, pe malul mării, în port, astfel încât animalele sau produsele puteau fi aduse direct, fără a atinge uscatul și fără riscuri sanitare.
Profesorul a explicat spiritul legislației sanitare care a stat la baza înființării acestui punct, regulamentul său și modul de funcționare.
La 25 martie am mers la Hasancea, comună din județul Constanța, unde se afla proprietatea marelui agricultor Constantin Pariano. Calitatea raselor de animale și modul inteligent în care erau crescute l-au determinat pe profesorul Vasilescu să organizeze această vizită.
Am fost primiți în mod splendid de doamna și domnul Pariano. Studenții și profesorii au fost ospătați admirabil, iar grațioasa gazdă ne-a lăsat cea mai plăcută amintire.
Au fost examinate exemplarele de cai dobrogeni, precum și metișii rezultați din încrucișarea acestora cu armăsari arabi și englezi. Au fost fotografiate mai multe exemplare. De asemenea, au fost cercetate bovinele, ovinele și întreaga herghelie.
Profesorul Vasilescu a ținut aici un adevărat curs de zootehnie în fața studenților, a noastră și a excelentului agricultor Constantin Pariano.
Cu această ocazie, profesorul Persu, vorbind despre Societatea de Medicină Veterinară din București, ne-a spus, în saloanele splendidului palat al lui Pariano, că va propune instituirea unui premiu pentru cea mai bună lucrare consacrată studiului vitelor dintr-un județ. Prin acest mijloc, considera că vor apărea numeroase lucrări utile și că se vor pune bazele unui studiu general asupra zootehniei românești.
Pariano a aplaudat ideea, a cerut să fie înscris în societate și a promis că va contribui financiar la constituirea premiului.
O asemenea dorință spontană de a fi folositor țării nu putea veni decât din partea unui om de bine, a unui agricultor pătruns de adevăratele nevoi ale țării.
Am discutat numeroase chestiuni economice și mărturisim că fostul elev al Școlii de Agricultură din Gembloux, Constantin Pariano, este unul dintre puținii agricultori eminenți ai țării care îmbină în mod fericit teoria cu practica.
Domnia sa urma să instaleze pe marele său domeniu și o lăptărie modernă. Atunci când activitatea este călăuzită de teorii moderne și științifice, corectate de experiența practică și sprijinite de o tovarășă devotată, inteligentă și plină de tact, succesul nu poate întârzia. Am plecat de aici păstrând cea mai frumoasă amintire.
În ziua de 26 martie s-a vizitat târgul săptămânal din Medgidia. Aici profesorii și studenții au avut prilejul să studieze în detaliu caracterele vitelor dobrogene.
Dl. Mărgăritescu, administratorul plășii, ne-a făcut o primire strălucită. Un banchet deosebit a precedat despărțirea noastră.
De aici, profesorii și studenții au plecat spre București. Semnează: I. St. Furtună.”[5]



1883, pescari
Printr-o decizie a Consiliului de miniștri, s-a permis intrarea în țară a pescarilor din Basarabia spre a pescui în bălțile din Dobrogea și a exporta pește din România în Rusia, cu condiția ca pescarii să intre pe la Chilia Vechia, din județul Tulcea, unde să fie prealabil supuși reviziei sanitare și efectele lor desinfectate.[6]

28 aprilie 1893
„Farul Constanței” publică lista dezertorilor din armată din județul Constanța. Din 92 dezertări, 66 sunt musulmani, iar restul  sunt români, bulgari, nemți, greci și evrei.
Tulcea „Constanța” comunică că în județul Tulcea se simte foarte mult lipsa de timbre și de chibrituri.[7]

9 iunie 1893
Cu trenul de 6, a plecat la Adam-Klissi și Constanța Gr. G. Tocilescu însoțit de 6 studenți. D-sa s-a dus pentru a vizita lucrările făcute și a hotărî și traseul excursiei ce vor face studenții la toamnă. Ministerul de război va pune la dispoziția studenților pentru excursia proiectată crucișătorul „Elisabeta”, care va lua pe studenți din Sulina și îi va duce la insula Șerpilor și Constanța. Studenții vor vizita cu toții Adam-Klissi, iar de aci vor pleca la Mangalia-Varna-Constantinopol - Troia. La întoarcere vor vizita Atena.
 Muzica elevilor din Sulina îi va însoți pe studenți până la Constantinopol, unde va rămâne la unul din chioșcurile Sultanului. Pentru adunarea fondului necesar studenții vor organiza serbări și liste de subscripții, iar Ministerul cultelor le va veni în ajutor cu o sumă hotărâtă.[8]

10 iunie 1893
Pe timpul verii era adusă la Constanţa muzica Regimentului Putna nr.10.Orchestra era compusă din 13 instrumentişti la violin, violă, contrabas, flautto, clareneto, flugorn, trombon, corno valdhorn, corno ll, şeful muzicii fiind Teodor Daniliciu.[9]Acesta cerea la sfârşitul sezonului un certificat de bună purtare: „Subsemnatul Theodor Daniliciu, acela care am înfiinţat şi condus muzica Primăriei urbei Constanţa până la desfiinţarea ei, vin cu onoare şi profund respect a vă ruga să binevoiţi a-mi elibera un certificat constatator că am condus muzica, precum şi cum cunoaşteţi că m-am purtat cu zel, onestitate şi activitate.”[10]
Theodor Daniliciu fusese numit capelmaistrul muzicii comunale şi primise în avans o sumă bună de bani căci la sfârşitul lunii octombrie primăria face sesizare către Prefectura poliţiei Bucureşti pentru a denunţa escrocheria lui Daniliciu.
Primăria dispunea la acel timp de serviciul muzicii iar parte din concertele fanfarei se ţineau la un anume „Club civil”[11].

13 iunie1893
Costache Petrescu, primul institutor al Constanţei, în etate de 50 de ani, domiciliat în Constanţa, căsătorit cu dna Sultana Petrescu, în etate de 35 de ani, de profesiune menajeră, fiul defunctului Petre Mihăilescu şi al defunctei Niculina Petre Mihăilescu, cum spune actul de deces nr.167/1893, şi-a dat obştescul sfârşit la domiciliul său din str.Călăraşi, acum strada Cristea Georgescu. În ultimii 11 ani fusese translator oficial al Prefecturii judeţului Constanţa. Petru Grigorescu, mai târziu primar al Constanţei, era la această dată ofiţerul stării civile la Primărie semnând actul de deces al lui Costache Petrescu.
Costache Petrescu, care figura în lista cadrelor corpului didactic din România a fost numit institutor şi director la şcoala primară din Constanţa având ca singur ajutor pe Seic Isleam, numit tot atunci pentru limba turcă. La 6 februarie 1879 el inaugura prima şcoală românească din Constanţa în prezenţa prefectului şi a celorlalţi reprezentanţi ai autorităţii locale.
În  anul următor el a înfiinţat din propria iniţiativă o şcoală de adulţi după modelul celei de la Silistra, în localul comunei de pe strada Traian.
 Acolo dascălul Costache, în anii 1880, şi 1881, făcea cursuri de noapte cu tineri şi bărbaţi de toate neamurile, după ce peste zi mai dădea şi lecţii de limba română la şcoala comunităţii bulgare. La 10 februarie 1882 el s-a retras din învăţământ.[12]

24 iunie 1893
Prefectura județului Constanța dorind să construiască un palat administrativ în orașul Constanța, a făcut să se întocmească proiectul acestei clădiri. Acest proiect se va compune din 37 piese, cuprinzând toate desenele, detaliile și descripțiile voite pentru clara și completa citire a tuturor dispozițiunilor proiectate. Județul voiește să construiască în anul acesta, fără nici o modificare, o parte din acest edificiu în limitele sumei de lei 265.000. In acest scop se caută a se însărcina cu elaborarea și redactarea tuturor desenelor, detaliilor și dispozițiilor secundare ce s-ar impune în cursul execuției, precum și cu conducerea și supravegherea lucrărilor, pe un arhitect special. Doritorii pot adresa ofertele lor la prefectura județului. Proiectul este expus în saloanele prefecturii, unde amatorii vor putea lua cunoștință în toate zilele de lucru. Prefect: Kirițescu.[13]

30 iunie 1893
Cel de-al doilea Cazino a fost construit pe locul cedat de G.Benderly, prosper comerciant local, învestit cu funcţia onorifică de viceconsul al Belgiei la Constanţa. Locul era situat pe Bulevardul Regina, cu terase pe malul mării. Primăria propusese administraţiei hotelului „Carol“, nou ridicat, să-i cedeze pe o durată de patru ani, până în 1896, o parte din terenul de la poartă spre casa Sutzu, oferindu-i în schimb profitul ce-l putea realiza din consumaţia abonaţilor din cursul verii şi din taxa cărţilor de joc. Tranzacţia propusă n-a fost agreată de conducerea hotelului „Carol“. 
Schiţa de plan a construcţiei aparţine  inginerului Cucu din Bucureşti şi avea parter, cu o sală de teatru, scenă, loje, o altă sală pentru serbări, un subsol cu spaţii comerciale, terase, anexe.
Schimbarea primarilor la cârma oraşului a adus, inevitabil, modificări în proiectul iniţial, astfel că la data inaugurării, 30 iunie 1893, Cazinoul avea doar o sală de dans, un coridor, mai multe camere şi „terasele de pe malul mării“. Iluminatul era asigurat „cu lămpi şi fanare“. Antreprenorul fusese obligat de Primărie să se îngrijească de întreţinerea curăţeniei localului „să aibă servitori de ajuns, îmbrăcaţi curat, să fie cuviincioşi şi să aibă o purtare ireproşabilă cu abonaţii şi vizitatorii“.
Bisăptămânal se organizau baluri mascate, cu tombolă, se desfăşurau partide de şah, domino, table, conferinţe. Companiile de teatru românesc, dar şi italieneşti, franţuzeşti  se întreceau să obţină contracte pentru reprezentaţii pe
A cântat la Cazinoul constănţean primadona Leria Carlotta de la Opera din Milano, dar s-au prezentat şi experimente teatrale: teatru policrom, reprezentaţie de magnetism animat şi electromagnetism, gimnastică.[14]



28 iulie 1893
Petrecerile în Constanţa până acuma sunt potrivite. Lume străină a venit multă, trenul la vii merge regulat în toate zilele începând de la 8 ore dimineaţa şi până la 7 şi jumătate seara. Timpul fiind frumos, este o plăcere să vezi dimineaţa şi seara cu sutele făcând băi de mare. Antreprenorul băilor este energicul comerciant T. G. Dabo care a făcut toate sacrificiile, ca anul acesta să aibă rufărie nouă şi care îşi dă multă osteneală a mulţumi pe vizitatori. In oraş avem mai multe muzici care distrează publicul: musica militară cântă regulat în toate zilele la Bulevard ; o musică naţională sub conducerea lui Nicolae Vasilescu, viorist şi cântăreţ din gură, cântă în toate serile în grădina 10 Mai; altă muzică naţională sub conducerea lui Ghiţă Gologan din T.Neamţ, cântă în grădina Belvedere, frecventată de foarte multă lume. Mai sunt şi alte diferite muzici, precum de exemplu: harpe, fizarmonii etc. care cântă prin restaurante şi cafenele. Până acuma nu s-a organisat nici un fel de petreceri de vară, cum de exemplu: preumblări veneţiene pe mare, focuri de artificii, preumblări cu vapoare pe mare, întreceri de luptători înotând prin mare, întreceri de iuţeală cu bărcile şi multe altele. Credem însă că în curând o să înceapă şi cu acestea a satisface plăcerea vizitatorilor care aşteaptă cu nerăbdare[15].

28 iulie 1893
Banditismul în Dobrogea. Iată câteva detalii asupra celor ce se petrec în Dobrogea, privitoare la tâlhari. După cum s-a anunțat încă din ziua de 15 c., d. prefect însoțit de d. comisar Strastopol și 5 agenți polițienești bine armați, s-au îndreptat spre comuna Parachioi, pentru a organiza de acolo o poteră, a cărei acțiune să fie decisivă pentru tâlhari, înainte de toate, însă, trebuie să spunem că, cuibul bandiților se află într-o pădure, în întindere de 3000 de hectare, aproape de cătunul Velichioi, și în proximitatea graniței bulgare. Pădure puțin umblată, oferind o mulțime de ascunzători, din cauza desișurilor sale. Expediția se fixă pentru ziua de 17, și seara, formându-se o trupă de urmărire compusă din agenți polițienești, 15 soldați de infanterie, conduși fiind de primarul comunei Lipnița, Sublt. Andonit și de dl comisar. Această poteră se îndreptă înspre descrisa pădure, unde tatăl copilului răpit—d-l Rădulescu Covaci—trata încă cu bandiții, pentru eliberarea copilului. Se decisese a se instala un post de supraveghere în apropierea punctului «moara Pașei», când se auzi un zgomot de voci, mai întâi, apoi huruitul unei căruțe și peste scurt timp se putu distinge că erau nenorocitul tată, copilul și cu câțiva din tâlhari, care, se zice, veneau înspre acel punct pentru a termina cu tratativele. Potera înaintând binișor fu zărită de copil, care, smulgându-se din mâinele sechestraților săi—precum și tatăl—se repezi înspre acei ce veneau de a-i mântui. Bineînțeles, că imediat s-au schimbat focuri între poteră și bandiți, fără succes însă, care au avut timp să se refugieze în desișul, unde au dispărut. Copilul după ce fu dus înaintea d-lui Prefect, a fost redat familiei, care-l primi în plansete de bucurie. S-a acordat o serioasă cercetare a pădurii, însă în zadar! Nu s-a mai găsit nici o urmă a bandiților. Acum pădurea este înconjurată, tăindu-se astfel bandiților orice comunicare exterioară, de către un batalion de infanterie din Ialomița, un escadron de roșiori, toate sub comanda d-lui locotenent-colonel Jarca. Punctele după graniță sunt prevăzute cu îndoite patrule și guvernul bulgar, de asemenea, ne dă tot ajutorul concentrând la graniță toată Jandarmeria jud. Silistra și chiar rezerviștii din comunele vecine cuibului tâlhăresc. Cu modul acesta s-a organizat un adevărat asediu și se speră că bandiții de bună voie se vor preda.[16]

22 iulie 1893
În acele zile se desfășura la Sibiu o mare conferință a românilor aflați sub asuprirea unui regim străin, precedând mișcarea rămasă în istorie cu numele Memorandumul  și prefațând procesul de răsunet internațional din anul următor. Prilej de solidaritate a dobrogenilor cu lupta națională a românilor de pretutindeni. „Mai mulți cetățeni din  Constanța i-au  adresat d-lui dr. Rațiu, la Sibiu , cu  ocazia  conferinței naționale ținută  în  acel oraș, o telegramă, al cărei text îl dăm  mai la vale. De la marginile patriei Române salutăm cu entuziasm cea mai importantă conferință a voastră. Cu ajutorul Dumnezeului străbunilor noștri înainte spre triumful causei naționale!”
 Tot cu  aceeași ocasiune  s-a mai expediat și din  Hârșova, venerabilului președinte al Comitetului național român  de peste munți, o telegramă , al cărei text îl găsim  de asemenea  în  ziarul „Constanța” . „D-lui dr. Rațiu, Sibiu. Cetățenii Hârșoveni felicită cu dragoste și iubire pe valoroșii conducători ai Românilor asupriți. Noi suntem cu inima și cu sufletul alături cu voi, deci urăm ca această conferință să-și aibă resultatul dorit: L. Oancea, C. Oancea, I. Oancea, D. Pappuc, N. Circă, L. Munteanu, V. Călinescu, I. G. Belu, Stefan Gh. Belu, Gh. Belu, Ion Parciog, Al. Popovici, Gh. Coman, S. Munteanu, I. N. Roșculeț, N. Oancea, N. Roșculeț, I. Tomoșoiu.[17]

30 iulie 1893

Corespondență specială a ziarului „Lupta”. Băile din Constanța. Ca în anul acesta, nici într-un altul nu a fost o atât de mare aglomerație la Constanța, o afluență atât de numeroasă și, cu toate acestea, ca prin minune, nimeni dintre cei veniți nu s-a plâns că nu a găsit cameră, că prețurile sunt exorbitante, ca în ceilalți ani, ori că birturile gătesc prost. Dimpotrivă, toate acestea se găsesc la prețuri destul de convenabile.
Dacă viitorul rezervă multe avantaje și o mare dezvoltare vreunui oraș al României, atunci, negreșit, Constanța este acela.
Odată podul de la Fetești terminat, legătura cu Bucureștiul va fi directă. Șase ore vor fi de ajuns ca să ne transportăm din nesuferitele și miasmaticele călduri ale Bucureștiului, din zgomotul lui necurmat, într-un centru frumos, adiat de vânturi îmbălsămate, cu o liniște perfectă și unde să găsim remediul mai tuturor bolilor interne și externe, precum reumatismul, cloroza, sifilisul, bolile de piele etc.
Apoi, după terminarea podului, care va forma singura legătură directă cu Orientul prin cale ferată, va veni rândul portului din Constanța, care se va termina în vreo trei ani și va costa multe milioane.
Atunci, în mod inevitabil, Galațiul și Brăila vor decădea, Constanța fiind debușeul vapoarelor maritime din întreaga lume, care vor veni să-și încarce pântecele cu grânele bogate și îmbelșugate ale țării noastre.
Dacă viitorul rezervă atâtea și atâtea acestui oraș, prezentul ne pune în față o viață dulce, veselă și liniștită, plină de toate drăgălășiile pe care le poate visa un suflet poetic, o inimă care tânjește după o viață petrecută acolo unde poetul exilat și-a scris duioasele și tristele sale Pontice.
Aducătoare de sănătate, tinerețe și vigoare, Marea Neagră atrage în fiecare an, în sezonul iulie–septembrie, sute de familii din întreaga Românie și chiar din țările vecine, care vin să găsească, cu foarte puțini bani, ceea ce în alte țări se cumpără cu prea mari sacrificii.
Și comuna, pe cât se poate, pare că își dă silința să îndulcească șederea vizitatorilor, atât prin întreținerea orașului într-o stare exemplară de salubritate, cât și prin înfrumusețările de care se bucură Constanța.
Cazinoul, Bulevardul, Viile și centrul, cu statuia lui Ovidiu, sunt curate și gingașe locuri de petrecere.
Cel dintâi este locul de întâlnire al tuturor celor care plătesc comunei o mică taxă și care, în schimb, au la dispoziție ziare din țară și din străinătate, un pian, joc de călușei, o frumoasă terasă deschisă spre mare și, de două ori pe săptămână, baluri gratuite, baluri în care nu domnesc nici absurda pretenție în privința toaletelor și nici convențiile dezgustătoare și stupide întâlnite în saloanele mari.
Bulevardul are o poziție pitorească. De-a lungul mării, în forma unei semiluni, pe o terasă a cărei pantă se prăvălește spre mare, mărginit de plantații, este destul de încăpător pentru sutele de domnișoare și doamne, una mai elegantă decât alta, pentru copiii care aleargă veseli și pentru domnii în ochii cărora se reflectă bucuria copiilor lor.
Muzica militară cântă în fiecare seară câte trei-patru ore.
Viile reprezintă stațiunea balneară de căpetenie. Un tren special, pentru numai 40 de bani dus-întors, te duce până la Vii. Acolo îți lași hainele în cabine și apoi, în marea liberă, găsești remediul bolilor de care suferi.
Consiliul de Igienă al orașului se îngrijește cu conștiinciozitate de salubritatea publică, iar domnii medici colonel Dumitrescu, Staur Anastasescu, dr. Mihăilescu-Brăila și dr. Zissu, maior, își pun la dispoziția publicului cunoștințele lor de specialitate.
Ca farmacie, singura recomandabilă este farmacia „La Speranța”, condusă de licențiatul român Ion Ighel, fratele publicistului Ilie Ighel.
În centru se află, de o parte și de alta, cofetării și cafenele unde, în fiecare seară, au loc ședințe muzicale cu harpă și voce.
Există și un teatru și se anunță sosirea unei trupe alcătuite din artiști ai Teatrului din București, sub conducerea domnului Mille.
Toate acestea explică de ce vizitatorii străini sosesc în număr tot mai mare și de ce aceia care au fost aici anul trecut revin, aducându-și și prietenii.
În țara noastră, să găsești o viață atât de comodă precum cea din Constanța este o adevărată minune.
Pe lângă rusticitatea care se împletește cu traiul de aici, există și o puternică urmă de cochetărie și galanterie, păstrată parcă în scorburile stâncilor roase de mare, așa cum numai strămoșii noștri romani o aveau.
Geamiile, cu minaretele lor înalte de piatră, turcii cu fesurile de culoarea vișinei putrede, tătarii cu anteriile lor lungi și bărbile bogate, rusnacii cu cămășile roșii purtate peste pantaloni și cu cizmele mirosind a iuft rusesc, puși alături de catedrala românească, zidire elegantă, somptuoasă și monumentală, precum și de românii care vorbesc în limba „mult e dulce și frumoasă”, produc o impresie ciudată, plăcută și de neuitat.
Oricât ai căuta-o, nu o poți găsi nicăieri atât de vie și atât de bogată în senzații ca aici, pe malurile Mării Negre, mare care, acum zeci de secole, a udat cu undele sale spumegânde picioarele marelui poet, care astăzi, în statuia sa de bronz, stă visător în mijlocul Constanței, parcă spunând tuturor:
„Omnia mortalia sunt, praeter amorem et carmina.”(„Toate cele omenești sunt trecătoare, în afară de iubire și de poezie.”)[18]

9 august 1893
Constanța este în plină feerie. Luna, răsărită din mare, se înalță încet deasupra valurilor. Solzi aurii, ca ai unui pește uriaș ce se pierde la orizont, se aprind, sclipesc și se joacă pe luciul imens al apei.
Bulevardul, așezat de-a lungul țărmului, este plin de viață. Este seară de bal; lumea, nerăbdătoare, așteaptă. Tinerele fete fac atâta gălăgie, încât zgomotul valurilor rămâne mut, iar marea pare un uriaș adormit, pe care numai luna îl mai tulbură, strângându-l în cingătoarea ei de foc.
Muzica se aude din sala de bal. Preludiile unui vals vestesc începutul. Dansatorii și dansatoarele părăsesc terasa, care se golește ca prin farmec.
Ceva însă în privința muzicii.
Frumosul nostru port de mare ar fi meritat o muzică mai bună. S-a găsit însă cu cale ca, în anul acesta, să i se dea numai o jumătate din muzica Regimentului din Focșani, compusă dintr-o formație neexersată, ai cărei instrumentiști cântă rău și fals. A trebuit să ghicesc că valsul pe care îl executau era unul foarte cunoscut, pe care îl auzisem adesea la București.
Noroc că, în rest, totul era atât de plin de farmec, încât acest neajuns se pierde în lumea de poezie care înconjura întreaga serată.
Căci poezie era pretutindeni: afară, în mijlocul naturii mărețe, dar și în sala de bal, unde, fermecat de frumusețea atâtor ochi gingași, descopereai profunzimi mai nepătrunse decât ale mării și seninuri mai limpezi decât ale cerului.
Și apoi, dacă este vorba, cui altcuiva decât farmecului acestor ochi datorez faptul că scriu acum aceste rânduri? Cui altcuiva decât acestor priviri fascinatoare, care mă răpeau din mijlocul preocupărilor mele, din care mă readuceau doar, din când în când, acordurile greșite ale muzicii?
Dar să amintesc câteva nume. Prin aceasta îi scutesc, pe de o parte, pe cititori de a mă crede numai un visător, iar pe de alta, scriind unele dintre aceste nume, am parcă mângâierea că îmi limpezesc în minte această frumoasă seară, din care mi-au rămas mai ales impresia acelor ochi gingași, plini de profunzimi mai nepătrunse decât ale mării și de seninuri mai limpezi decât ale cerului.
Negreșit, multe nume, fiindu-mi necunoscute, am fost silit să le trec cu vederea. Nu regret însă, căci cele câteva citate aici vor fi vrednice reprezentante ale tuturor celorlalte.
Dintre doamne am remarcat-o pe doamna colonel Georgescu, foarte atrăgătoare, îmbrăcată în negru; pe doamna Pilescu, o blondă încântătoare, într-o rochie crem, care se potrivea atât de bine ochilor săi albaștri, încât toate frumoasele povești despre îngeri îți reveneau în minte fără să vrei; pe doamna Tetorian, o brunetă plină de farmec, îmbrăcată în gri; pe doamna Stoenescu, neobosită dansatoare; pe doamna colonel Leon; pe doamna Grigoriu; pe doamna Coiciu; pe doamna maior Eustațiu; pe doamna Vincler; pe doamna Săulescu; pe domnișoarele M. și Z. Ponici; pe domnișoara Lucreția Ponici, admirabilă dansatoare, îmbrăcată în verde; pe domnișoarele Tănăsescu, Handoca și Polizu, aceasta din urmă fiind o dansatoare desăvârșită, precum și multe altele.
Dintre domni am remarcat pe domnul Coiciu, primarul orașului; pe domnul procuror Tănăsescu; pe domnul Tetorian; pe domnul Săulescu; pe domnul Mătășescu; pe domnii colonei Leon și Georgescu; pe maiorul Eustațiu; pe domnul Dărăscu; pe căpitanii Yeltz și Ghimpețeanu; pe domnul Stoenescu; pe locotenenții Lăpușneanu, Crivăț și Scărișoreanu, precum și pe alții.
Balul a fost plin de viață. Aceste baluri se dau de două ori pe săptămână, miercurea și sâmbăta.
În privința organizării sunt încă destule lucruri care lasă de dorit, dar acestea se pierd în mijlocul bunei dispoziții a vizitatorilor, care, atunci când este vorba de petrecere, trec cu vederea multe neajunsuri.[19]

22 octombrie 1893
Ministrul cultelor şi al instrucţiunii publice, Take Ionescu, la insistenţele revizorului şcolar Ion Bănescu aproba  prin ordinul 11336 pe baza articolului 24 al Regulamentului pentru aplicarea Legii învăţământului primar şi normal-primar în Dobrogea înfiinţarea la Constanţa a Şcolii normale pentru institutori şi învăţători.Se primeau elevi cu 4 clase primare, indiferent de vârstă.În programa de studii se prevăzuse şi învăţarea limbilor minoritare, turcă şi bulgară.În primul an de funcţionare cei 28 de elevi,dobrogeni get-beget, cum cerea regulamentul, au avut 8 profesori şi maiştri.
La 1 septembrie 1896 Şcoala normală a fost înlocuită cu gimnaziul clasic,profesorii transferaţi la acest gimnaziu, iar cei 72 de elevi orientaţi spre Şcoala normală Carol l din Câmpulung Muscel.[20]

21 noiembrie 1893
Un tulcean sceptic și ușor depresiv, scria ziarului „Constanța”:„Deși trăim sub același regim sute de ani, tulcenii se deosebesc în mai multe privințe de constănțeni (…) înfățișarea unor lucruri și fapte este câteodată așa de izbitoare, că ai crede (despre Tulcea) că ești în alt stat, în altă țară (…). La Tulcea, de exemplu, mai toți negustorii de origine greacă, chibzuindu-și interesele în cei trei ani acordați pentru răzgândire la început (este vorba despre opțiunea de a deveni cetățeni români n.a.), nu și-au lepădat protecțiunea (statului grec n.a.), pe când la Constanța, din cei 300-400 de locuitori greci stabili, acei care au rămas supuși ai M.S. Elenice se pot număra pe degete”. Mai trebuie amintit, că numărul grecilor din Tulcea, era la data respectivă de aproape 2500. (…)„Deși în Tulcea populațiunea este compusă din mai multe neamuri, chiar mai multe și mai numeroase ca în Constanța, mai nu ne aducem aminte ca în Consiliile comunale să fi conținut vreodată alți membri în afară de bulgari și români, pe când în Constanța combinația listelor de candidați la alegeri conținea cel puțin un reprezentant al fiecărei comunități (…). Calea ce s-a urmat în orașul nostru nu este cea cu adevărat folositoare Statului și comunei, dovadă despre aceasta sunt rezultatele dobândite: Tulcea în decădere continuă și Constanța în dezvoltare progresivă și în stare înfloritoare. (…) Am putea să afirmăm fără teamă de vre-o dezmințire , că în cea mai mică plasă a județului nostru sunt mai multe procese decât în ce mai mare plasă din județul vecin. În Mangalia sunt perioade întregi de timp, când nu sunt decât 2-3 procese, pe când în plășile Tulcei sunt câte 20-30 de procese în fiecare zi. În Tulcea există mania construcțiilor și reparațiunilor de localuri și lucrările publice, pe când în Constanța se consemnează mai multe sute de mii de lei, banii județului pentru clădiri și șosele, pare că ar fi ciumați, nu se leagă nimeni de ei. La noi în Tulcea se fac cele mai stăruitoare și obositoare sforțări spre a se pune mâna pe o primărie rurală, pe când în județul vecin se pun cele mai mari insistențe spre a se găsi un primar la Hârșova, la Cernavodă, Medgidia sau Mangalia. Din toate acestea trebuie să conchidem că prin altă prismă se văd lucrurile publice în județul nostru. Și de această vedere deosebită se resimte întreg mediul social. În județul nostru chiar simțul public este viciat, sucit (…)” [21]



7 noiembrie 1893
D. Brutus Cotovu, institutor definitiv al clasei III și directorul școlii No. 2 de băieți din Tulcea, este numit pe ziua de 1 Noiembrie 1893 și cu rezerva drepturilor ce are ca institutor și director, în postul de revizor școlar al județului Constanța, vacant prin numirea d-lui loan Bănescu ca profesor și director al Școlii normale de institutori și învățător din orașul Constanța.[22]
1893
Cea mai însemnată contribuţie în desfăşurarea cercetării a fost adusă de către Grigore Tocilescu la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin descoperirea în ruinele fortificaţiei a unui altar votiv de calcar, datat în anul 140 p. Chr.  Pe
baza textului inscripţiei în care apare pentru prima dată numele aşezării şi
originea locuitorilor săi, Tocilescu a reuşit să identifice cu Ulmetum, cetatea
amintită de Procopius în scrierile sale. [23]

1893
Subprefectul de Hârşova, precum şi un căutător de comori de origine turcă din Toxof,  sub pretextul că aveau nevoie de piatră,au efectuat săpături clandestine în perimetrul cetăţii. În urma exploatării depiatră au fost afectate poterna de N.E. (Poarta secundară) a fortificaţiei şi oporţiune din latura zidului de incintă adiacent porţii (pe o lungime de circa 30 demetri). Locuitorii din sat care au lucrat în ambele cazuri povestesc că acolo aexistat „o odaie frumoasă, pavată cu lespezi mari şi că pe zidurile ei se aflaupietre scrise”. „Odaia” la care fac referire sursele a fost identificată de cătrePârvan cu intrarea porţii, iar pietrele scrise erau fie placajul zidurilor, fie dinarhitectura ei.  Cu această ocazie a fost descoperit un cippus funerar dincalcar de mari dimensiuni, ornamentat cu simboluri antropomorfe, zoomorfe şivegetale. Pentru a-l putea scoate din ruinele fortificaţiei, căutătorii au folositdinamită, distrugând o parte din reliefurile sculptate pe el. Monumentul, datat însecolul al II-lea p. Chr., este important atât pentru basoreliefurile ce ilustreazăscene din viaţa de zi cu zi a defunctului, cât mai ales pentru inscripţia care îlatesta pe Caius Iulius Quadratus ca deţinând funcţia de quinquennalis territoriiCapidavensis şi titlul onorific de princeps loci. Ea este una dintre cele mai preţioase mărturii epigrafice ce fac referire la organizarea administrativă a teritoriului rural roman din Dobrogea[24].

Decembrie 1893
Primarul Mihail Coiciu raporta ministrului de interne: „Am construit un local, în condiţiunile cerute, după un plan aprobat de serviciul tehnic şi de minister, în care zilele acestea s-a şi instalat. Noul local de spital s-a mobilat cu totul din nou, neintroducându-se nimic din vechiul local al spitalului, astfel că ne putem felicita că spitalul cu noua lui instalaţiune poate cu drept cuvânt să fie considerată ca adevărată casă de sănătate.”[25] Spitalul avea două saloane de 20 paturi, un pavilion administrativ, pavilionul autopsiei şi gheţăria.”

12 decembrie 1893
„Memoriul Consiliului General al Județului Constanța”, adresat regelui la aproximativ 15 ani după alipirea Dobrogei la România (1893), publicat de ziarul național „Lupta”, în contextul criticilor aduse prefectului colonel Kirițescu.
Memoriul începe prin reafirmarea loialității locuitorilor Dobrogei față de Rege și de statul român și amintește că, după alipirea provinciei în 1878, regimul administrativ special fusese justificat inițial. După cincisprezece ani însă, reprezentanții județului consideră că acest sistem devenise depășit și împiedica integrarea deplină a Dobrogei în structurile României.
Autorii nu cer în mod expres reprezentare parlamentară, lăsând această decizie la aprecierea Guvernului, dar solicită trei reforme esențiale: acordarea unei autonomii comunale și județene reale; măsuri pentru dezvoltarea agriculturii, comerțului și creșterii animalelor; organizarea justiției după modelul din restul țării.
Cea mai severă parte a memoriului privește administrația locală.
Consiliul General arată că reprezentanții județului sunt convocați doar pentru aprobarea bugetului, fără puteri reale asupra administrării averii publice. Primarii și consiliile comunale sunt descriși ca instituții fără autoritate, în timp ce notarii și administrația prefecturală controlează efectiv viața comunelor.
Consecințele sunt grave: drumurile județului au rămas într-o stare primitivănu există șosele corespunzătoare; se cheltuiesc anual sume importante fără rezultate; locuitorii devin indiferenți față de viața publică; administrația este depășită de propriile atribuții; nesiguranța publică și brigandajul se extind în întreaga Dobroge.
Memoriul apreciază politica Ministerului Domeniilor de a împărți terenurile în loturi mici, considerând că aceasta favorizează formarea unei clase de agricultori români, mai ales în zonele de frontieră. În același timp, autorii avertizează că reducerea pășunilor a afectat grav creșterea animalelor; turmele și hergheliile s-au împuținat; rasa animalelor s-a degradat; exportul de lână și brânzeturi a scăzut considerabil. Ei propun ca terenurile rămase în proprietatea statului să fie păstrate pentru arendarea crescătorilor de animale.
Documentul atrage atenția asupra unor dificultăți structurale ale județului:lipsa pădurilor; secetele și ploile torențiale; necesitatea împăduririlor sistematice; neîndeplinirea lucrărilor promise de desecare a mlaștinilor. Paludismul (malaria) continuă să decimeze populația rurală iar medicina singură nu poate combate boala fără eliminarea cauzelor.
Memoriul reclamă faptul că legea prevedea acordarea gratuită de lemn și piatră pentru construirea caselor coloniștilor, însă această dispoziție nu fusese aplicată. Din această cauză, multe familii locuiesc în case primitive.
Se propune chiar întemeierea unor sate-model, după exemplul celor din județul Ialomița.
Una dintre cele mai importante solicitări este construirea unei căi ferate Tulcea–Constanța. Argumentele sunt economice:regiunea dintre Măcin, Hârșova și litoral rămâne izolată timp de aproximativ patru luni pe an, când Dunărea nu este navigabilă; o cale ferată ar deschide piața pentru cereale; ar valorifica pădurile și carierele de piatră din Babadag, Taița, Cârjelari și Ciucurova; ar stimula dezvoltarea unei regiuni cu peste 120.000 de locuitori.
Delegații reclamă lipsa judecătorului de instrucție și a portăreilor, ceea ce duce la: arestări preventive de până la zece luni; întârzieri repetate ale proceselor civile; dificultăți provocate și de dependența de Curtea de Apel Galați.
Se solicită organizarea justiției dobrogene identic cu cea din Vechiul Regat.
Textul se încheie reafirmând devotamentul tuturor locuitorilor județului, indiferent de religie sau naționalitate, față de România, Rege și Dinastie, insistând că tocmai această loialitate justifică cererea de reforme administrative și economice.[26]

14 decembrie 1893
Din Medgidia se scrie ziarului Constanța că perceptorul acelei plăși a bătut crunt pe doi contribuabili pentru neplata datoriilor. Asemenea barbarii se semnalează citatului ziar și din alte părți. Tot ziarului Constanța se comunică că autoritatea din Hârșova ar voi să isgonească din acel oraș pe un medic tânăr, chemat și stabilit de mai mult timp în acel oraș.[27]

7 decembrie 1893
„Ce sunt datori românii din România liberă să facă pentru dobrogeni? Să le dea cultură românească, pe care ei o cer cu stăruință. Ne plângem de zelul ungurilor, care vor să impună cu sila învățarea limbii maghiare altor naționalități. Orice popor caută să-și răspândească limba și cultura. Noi însă, în Dobrogea, nu dăm cultură românească celor care ne-o cer.
Este barbar să persecuți naționalitatea unui popor, dar este copilăresc să nu te bucuri când vezi că populații întregi cer, fără succes, să-ți învețe limba și să se apropie de patria ta.
Ne-am făcut, de mai multe ori, ecoul cererilor venite din partea locuitorilor din Tulcea și Constanța. Acum, printr-o petiție adresată guvernului, ei își arată dorințele, care ar trebui să fie ascultate.
Ei spun că numai în orașul Constanța, fără a mai vorbi de celelalte comune urbane din județ, există tot felul de școli particulare, fiecare cu orientarea sa proprie. Astfel, astăzi sunt în ființă: Două școli grecești, una de băieți și alta de fete, cu o populație de peste 300 de copii; O școală primară mixtă bulgară, pe lângă care funcționează un curs de trei clase gimnaziale; O școală armenească; O școală catolică; Câteva mekteburi (școli musulmane) israelite; O sumedenie de școli turcești, cu alcătuirea lor orientală.
Față de acest număr de școli private, noi, românii, avem numai școlile primare de băieți și de fete. Aceste școli, prin firea programei lor, nu pot stăvili influența școlilor private, care au și învățământ secundar, fie și numai în câteva clase.
Lipsa unei școli secundare românești face ca diferitele elemente străine din provincie să se îndepărteze de o educație românească, căutând învățătura copiilor prin țările străine învecinate și pierzând astfel orice legături cu țara noastră, în care, de altfel, trăiesc și își câștigă hrana.
Ca încheiere, petiționarii cer să se întemeieze un gimnaziu clasic în Constanța, pentru a se opri înstrăinarea elementelor care pot deveni românizate.
Această cerere, credem și noi, ca și petiționarii, va fi ascultată de guvern. Niciun sacrificiu nu va fi prea mare pentru alipirea de patrie a românilor și pentru întărirea elementului românesc în Dobrogea.[28]

1893
Apare publicația Albano – Macedonia, patron Ştefan Damciu, directorul publicaţiei „Şteflu al Damciu Makedon et comp“. Tiparul este realizat la Tipo-litografia E. Weigand et C.C. Săvoiu Bucureşti. Publicaţia este tipărită în greacă şi română.

1893
Ia fiinţă Societatea de ajutror şi binefacere a meseriaşilor numită în 1906 „Zoe D.Sturza”.Iniţiatorul societăţii este Ştefan L.Marcato, cel care a fondat şi societatea economică a funcţionariulor publici din Constanţa numită „Tomis”.Vine în 1890 în Constanţa de la Focşani ca verificator de măsuri şi greutăţi.[29]
Despre Aurelia Lăpuşan
 
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri post universitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în co autorat cu Ștefan Lăpușan.

Citește și:
Jurnal aniversar de Dobrogea. 150: La pas prin istorie (39)