Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (31)

Rubrica de față, pe care o găzduiește generos Ziua de Constanța, poate părea la o primă evaluare cu o importanță minoră pentru istoria acestor locuri. Mai ales că tot mai mulți pasionați de istoria acestor locuri scormonesc prin trecutul provinciei. Motivul autoarei acestor rânduri este însă unul major și unic: Dobrogea deține puține, prea puține arhive despre perioada de început a vieții românești, multe distruse fiind în primul război mondial.
Presa locală, deși foarte bogată, peste 700 de titluri de ziare din 1880 până în 1944, se află majoritar pe microfilme perisabile, greu de accesat, iar procesul digitalizării nu a fost niciodată prioritatea coordonatorilor de credite la nivel județean. Singurele surse încă necercetate sunt colecțiile de presă românească digitalizate de firma maghiară Arcanum. Din care, evident, lipsesc cele dobrogene, cu mici excepții.
Din acest puzzle pe care îl adunăm săptămânal cu destulă dificultate din diverse surse primare, pe care le cităm riguros, încercăm să aducem în actualitate importante date despre trecutul provinciei. O sumară radiografie a vieții unor comunități aflate în procesul de dezvoltare culturală și socială.
Suntem în a doua parte a anului 1887.

4 iulie 1887
Spicuim din Raportul Primăriei Constanța către Ministerul de Interne prin care solicită ajutor bănesc pentru întreținerea spitalului. „În acest județ este un singur spital, acela al comunei Constanța, pentru întreținerea căruia se cheltuiește anual peste 25.000 de lei, aproape a patra parte din veniturile orașului. Trei părți din bolnavii ce primesc îngrijire în acest spital sunt din județ și numai o parte sunt din oraș. Cu toate acestea județul nu dă decât o subvenție neînsemnată de 1000 lei, așa că îngrijirea bolnavilor străini orașului cade în sarcina comunei. Acum când a început a funcționa ambulanțele rurale numărul bolnavilor din județ crește pe fiecare zi, așa că avem bolnavi mai mulți decât creditele bugetare ne permit a întreține.
Spre a putea primi bolnavi ce se trimit de ambulanțele rurale și cât permite localul spitalului am onoarea a vă ruga respectuos, domnule ministru, să binevoiți a dispune ca, după exemplul anului trecut, să ni se dea o subvenție de cel puțin 3000 lei spre a face față cheltuielilor ce necesitează îngrijirea unor asemenea bolnavi care în mare parte au nevoie de operațiuni chirurgicale, ceea ce reclamă cheltuieli mai mari cu pansamente și altele”.
La insistențele primarului Mihail Koiciu ministerul aprobă doar o mie de lei din fondul pentru ambulanțe rurale.[1]
 
15 iulie 1887
Un corespondent de presă aflat pe litoral își informa cititorii din țară:„În privința stagiunii de băi de aci n-am a vă comunica decât prea puțin, dacă nu chiar nimic. Stagiunea merge cam slab. Foarte puțini străini au venit până acum. Pe când în anul trecut și în cei precedenți, lumea începea să vină la băi încă din iunie și marele hotel „Carol” se ocupa numaidecât, anul acesta abia are trei pasageri până acum. Nu știu la ce trebuie să atribui această întârziere a sosirii pasagerilor, unii cred că causa ar fi nesațiul unor comercianți care în fiecare an scumpesc traiul în acest oraș, mai cu deosebire hotelierii, în mare majoritate străini, precum și aceia care au locuințe de închiriat și restaurante separate. Este de sperat însă că fiecare își va înțelege interesul și se va convinge că nu prin scumpete vor reuși să câștige”.
În același grupaj de știri reporterul adaugă: „Vreau să vă vorbesc de legendarul tâlhar dobrogean Dumitru Sinea, evadat acum 5 ani de la Târgu-Ocna, unde fusese condamnat la 10 ani muncă silnică, din care nu făcuse decât 3,2 ani. El s-a predat acum câteva zile autorităților din plasa Silistra Nouă. Iată o scurtă schiță biografică a acestui bandit unic în felul său. Român din naștere, din satul Rasova, de la vârsta de 10 ani, el luase drumul codrului încă din timpul Turcilor, din causa, așa se pretinde cel puțin, împilărilor și jafurilor la care erau expuse satele din partea cercheșilor și turcilor avuți și puternici. În tot timpul celor 10—12 ani de viață vagabondă prin păduri și pe la drumuri mari, el n-a omorât pe nimeni și n-a furat decât numai de la bogați.”[2]
 


29 iulie 1887
Al. Moruzzi, C. Cogălniceanu și locotenent Savopol, din Regimentul 3 Roșiori au mers înot o distanță de aproape 2 kilometri de la portul Constanța până la stabilimentul băilor de la vii și înapoi într-un timp de 2 ore și jumătate. Ajungând la țărm, s-a făcut o adevărată ovațiune sus-numiților.[3]
 
1 august 1887
Direcțiunea C. F. R. a a adus la cunoștința publicului că un serviciu direct de călători s-a stabilit între Constanța și București prin Călărași. Aventura călătoriei este descrisă de reporter cu detalii comice: „Din București pleci la 7 ore de dimineață cu un tren accelerat și în aceleași condiții ca toate trenurile regulate și curate, dar de abia apuci să-ți așezi tot la loc— căci la băi merge lumea cu legături multe —și trenul sosește la Ciulnița, stație de încrucișare cu Călărași-Slobozia. Aceasta se întâmplă la 9 ore și jumătate. Toți călătorii pentru Constanța trebuie să-și ia calabalâcul și să treacă în trenul de la Călărași. În Ciulnița nu e nici peron, nici hamali, nici gară chiar, și poate închipui cineva ce chin pe pasageri și mai cu seamă ce mizerie pe vreme de ploaie. Trenul de Călărași e tren mixt,  adică de marfă și pasageri, având 3 vagoane vechi rusești, din cele ce au servit ca spital rușilor în timpul războiului, hodorogite de abia se țin și murdare de ți-e frică să te pui jos. Încet, încet, căci și linia e cam șubredă, pe la 11 și jumătate sosești în gara Călărași. Aici alt necaz, iei bagajul și îl pui în trăsură să traversezi orașul de la gară la Borcea, unde e un vaporaș nemțesc, pe care încap 20 pasageri, dar pune pe el 100, ca sardelele. De la gară la vapor, șosea nu se pomenește, astfel că ori e praf de te orbește, ori e noroi de te îneci. Sosiți la vaporaș, iar descarcă și du bagajele la locul cuvenit. Ora dejunului, mâncare mizerabilă. După un ceas de ședere, vaporașul pleacă la Cernavodă, făcând șase ore pe Dunăre, încă înghesuială și o mizerie completă. La Cernavodă alte cărături de bagaje, iar așteptare un ceas. Și în fine, pleci din Cernavodă și la 8 și jumătate sosești la Constanța sdrobit de acest drum direct, cu bagajul zdrențuit, și mort de foame și de oboseală. Așa a înțeles direcția C. F. R. a face cursa directă Constanța-București. Nici în povești nu faci o călătorie mai variată ca aceasta, mai cu seamă când vei avea și norocul să fie timp rău. Credem că puțină bună-voință și atențiune pentru public ar fi de ajuns ca să facă să dispară toate mizeriile acestei faimoase curse directe București-Constanța.^[4]
 
4 august 1887
Un nou bir în Dobrogea. Corespondenţa specială a ziarului „Lupta“. „Domnule redactor, Cred că nu aveţi cunoştinţă, că pe lângă contribuţiunile ce sunt înfiinţate în ţară, de către cei abuzivi, aici în Dobrogea, s-a mai înfiinţat o contribuţiune, care nu există nici într-o ţară din lume, şi prin urmare nici în România, căci ar fi ridicol a se prezenta Corpurilor legiuitoare ca să înfiinţeze contribuţiuni numite aici a saltelelor de paie, după cum o numesc locuitorii dobrogeni.Această contribuţiune s-a înfiinţat în judeţul Constanţa în modul următor: D-l prefect Culoglu, în înţelegere intimă cu vestita gazdă a lui Stancu Lupu, pe când era subprefect la Olteniţa, astăzi administrator al plăşei Mangalia, a găsit mijlocul a stoarce bani de la locuitori şi, sub nume de a se înfiinţa mobilier pe la primării au luat de la şapte comune câte 500 lei, iar de la restul de nouă comune numai câte 300 lei, fiind ceruţi cu ordinul administraţiei plăşei Mangalia, încă din luna Decembrie anul expirat, şi comunele au plătit imediat, fiind executate a achita această contribuţiune, care s-a împlinit de la locuitori, astfel că banii toţi, care făceau o sumă bunicică de 6.000 lei, s-au încasat pe deplin încă din Decembrie şi Ianuarie expirat, şi au stat până în Iulie fără să se gândească că trebuie să le lase ceva comunelor în locul banilor ce le-au dat. Făcându-se însă mare zvon de această contribuţiune s-a gândit d-l prefect Culoglu (supranumit Menderigi Paşa) şi domnul administrator (supranumit iarăşi de locuitori Menderigi Caimacan), că trebuie să le facă ceva pentru a le astupa gura şi, în marea lor înţelepciune, au găsit că cu nimic nu le poate astupa mai bine gura  decât cu paie; şi astfel s-au pus pe lucru amândoi, şi au făcut 32 saltele de paie, adică câte două de comună. Astfel că locuitorii lipsiţi de hrana zilnică, uitându-se la banii ce li s-au luat, şi la ce li s-a dat în schimb se consolează că deşi costă prea scump, însă se gândesc că plăpumarii ce au făcut saltele sunt Paşa şi Caimacanul şi prin urmare trebuie a fi bine plătiţi pentru această meserie, căci nu degeaba s-au făcut ei plăpumari.
Cu ce drept, legal şi în virtutea cărei legi s-a înfiinţat această contribuţiune a saltelelor de paie? Dacă comunele ar fi avut necesitate de mobilier pentru musafiri, trebuiau să le facă singure, ca unele ce sunt autonome în cheltuielele benevole. Cum d. prefect a ştiut cu şapte luni înainte de a le înfiinţa că are să coste exact câte 500 lei la comunele mai bogate şi câte 300 lei la cele mai sărace? Şi pentru ce a ţinut banii în timp de şapte luni fără să facă nimic, şi la urmă să înfiinţeze câte două saltele de paie drept 500 lei?”[5]
 
5 august 1887
A fost furtună la Constanța și la Ostrov. La Mangalia, marea agitată. Din Constanța ni se scrie că ieri, pe la 4 ore, a căzut o ploaie torențială cu furtună și piatră în mărimea unei nuci, în satul Saraiu, Hârșova. Această piatră a făcut pagube foarte multe; nu se știe încă la ce sume se ridică ele. Din causa acestei furtuni, ambulanța sanitară rurală a suferit mult. Acoperișurile de la aproape jumătate din casele din sat, de la biserică, școală și primărie au fost dezvelite.[6]
 
14 august 1887
Cum s-a putut deplasa ministrul de interne prin toate localitățile celor două județe, Tulcea și Constanța, într-o singură vizită de lucru, greu de imaginat chiar și astăzi dispunând de mijloace de locomoție moderne. Iată știrea: „Aflăm că d. ministru de interne în inspecțiunea ce a făcut în Dobrogea a visitat următoarele comune: Măcin, Văcăreni, Luncavița, Isaccea, Niculițelu, Samova, Câșla, Tulcea, Mahmudie, Murighiol, Cataloi, Babadag, Casapchioi și Caranusuf din județul Tulcea; Gargalâc, Ciorucel, Palaz, Constanța, Tuzla, Mangalia, Gheringec, Topraisar, Musurat, Techirghiol, Medgidie, Cerna-Vodă, Seimenii-Mari, Topalu, Ghizdărești, Saraiu, Hârșova, Rasova, Almalău, Buceag, Gârlița și Ostrov din județul Constanța. Osebit de aceste comune dl ministru a mai inspectat prefecturile, administrațiunile de plăși, cazărmile, școlile, spitalele și aresturile preventive din ambele județe. Peste tot populațiunea Dobrogei a făcut o primire călduroasă ministrului de interne”.[7]

15 August 1887, 4 ore seara.
Azi a fost ziua fixată pentru inaugurarea statuii lui Ovidiu. Din zori numeroase familii din București, Brăila și Galați veniseră să ia parte cu populația și călătorii din Constanța la această sărbătoare națională.
Domnul D. A. Sturdza, ministru al cultelor și instrucțiunii publice, a sosit pentru ca să prezideze această serbare. D-sa era însoțit de d-nii Sturdza și de fiul d-sale.
La Cernavodă d. ministru a fost întâmpinat de autoritățile din localitate, având în frunte pe d. prefect al județului Constanța, care fusese însoțit de mai multe persoane din Constanța, doritoare de a saluta pe d. ministru D. A. Sturdza.
La gara din Constanța toate autoritățile civile și militare, în capul cărora se afla d. general Dunca, au primit pe d. ministru, care a descins cu familia sa la hotel „Carol”.
P. S. S. Partenie Clinceni, episcopul Dunării de Jos, a ținut să onoreze cu prezența sa această serbare națională, venind în aceeași zi din județul Tulcea, unde se dusese spre a-și vizita eparhia.
Divizia administrativă a plășii Constanța a întâmpinat la marginea județului pe prea sfinția sa; iar d. prefect Ionescu de asemenea l-a primit pe excelența sa la Constanța, unde s-a oficiat un serviciu divin de către preoții din Constanța.
De aici d. prefect a însoțit pe Prea Sfinția sa până la casa d-lui Ioan Predescu Davila, unde a descins.
Pentru dezvelirea monumentului s-au alocat de la bugetul oraşului 1.500 lei, pentru ca statuia „să fie iluminată permanent cu patru felinare”. Turnată în bronz, înaltă de 2,2 m, a fost aşezată pe un piedestal pe care s-au săpat versurile poetului:
„Hic ego qui jaceo tenerorul lusor amorum/Ingenio perii Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amarti/Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”
Versiunea românească:
„Aici zace Ovidiu, cântăreţul iubirilor gingaşe/Răpus de-al său talent./ O, tu ce treci pe-aici/De-ai iubit vreodată/ Te roagă pentru dânsul/să-i fie somnul lin”.
Solemnitatea, scria reporterul,[8] a fost prezidată de Dimitrie Sturdza, ministrul instrucţiunii publice. Au luat parte autorităţile locale, numeroşi parlamentari, intelectuali din toate părţile, reprezentanţi ai presei din Bucureşti şi străini, locuitorii Constanţei.
Primarul oraşului Sulmona a adresat oraşului Constanţa un mesaj.
„Serbarea a fost foarte frumoasă. Lume multă, dl. Remus Opreanu, pe când statuia era încă acoperită, a rostit un discurs în limba latină, în care după ce a vorbit de poetul cu care trebuie să se mândrească Constanţa, a arătat şi îmbunătăţirile făcute în Dobrogea de când această provincie s-a alipit la România. Musica a început apoi să cânte imnul naţional şi statuia a fost dezvelită în aplauzele publicului. Statuia este reuşită, poetul este reprezentat într-o atitudine gânditoare. În final a vorbit dl. ministru al instrucţiunii publice, la care a răspuns primarul.”[9]
Banchetul s-a dat la hotelul „Carol” I. Masa era aranjată cu mult gust, mâncări și vinuri din cele mai alese și admirabila musică a Regimentului al Ill-lea de linie a delectat în tot timpul pe invitați. La acest banchet, pe lângă domnul ministru al instrucțiunii publice, se aflau mai toți notabilii orașului.[10]
Din causa mării care era agitată, cursele ce erau să se facă pe mare, în onoarea inaugurării statuii lui Ovidiu s-au amânat pe mâine. Corespondentul ziarului „Epoca” mai scria că prânzul dat ieri, tot pentru inaugurare, la hotel „Carol”, a avut caracterul unei cine curat colectiviste fără nici o semnificare”.[11]
Statuia nu a fost de la început în această poziţie, ci în marginea pieţei, cu faţa spre oraş. Mutarea ei pe actualul loc s-a făcut în 1921, când au început lucrările Palatului Primăriei, astăzi Muzeul de Istorie naţională şi arheologie.
 


7 septembrie 1887
„Regulamentul pentru privegherea prostituției în Constanța“, adoptat de Consiliul local, atestă această libertate condiționată prin care femeile se îndeletniceau să se prostitueze legal. Pentru a-și putea practica meseria, prostituata primea un livret de la Poliție, iar agentul de ordine publică avea în obligație să anunțe în 24 de ore medicul șef al comunei care să supravegheze permanent, îndeaproape. Doctorul avea obligația de a face „vizite obligatorii tuturor prostituatelor de două ori pe săptămână, în zilele de marți și sâmbătă“, într-o cameră anume destinată, în localul spitalului comunei și ori de câte ori bănuia sau credea de cuviință, pentru a descoperi vreo boală care la ultima „vizită nu s-a putut stabili (art. 3)“. Prostituatele trebuiau să aibă la dispoziție un lighean curat, două vase cu apă curată, săpun.[12]
 
12 septembrie 1887
Din Mangalia. „Sub o movilă de lângă oraș, la o înălțime de 5 metri deasupra nivelului mării, s-a dat de niște zidării de piatră, așezate în formă de boltă, și pare să fi fost acolo un cavou. La bază, zidăriile se întind, s-au scos pietre foarte mari, ele sunt lipite între ele prin straturi de var. S-au început săpături; se cere însă timp şi braţe multe ca să se poată pătrunde înăuntru”.[13]
 
12 septembrie 1887
S-a născut la Sulina dirijorul George Georgescu. Studii muzicale la Bucureşti şi la Berlin, încurajat de Richard Strauss se dedică artei dirijorale. Debutul şi-l face la Berlin, în anul 1919. În 1920 dirijează Orchestra Filarmonică din București, în fruntea căreia avea să rămână până la sfârşitul vieţii, 1 septembrie 1964. A făcut numeroase turnee în Europa şi America, dirijând concertele date de Filarmonică, şi obţinând succese de mare prestigiu pentru această formaţie muzicală. A dirijat şi mari orchestre europene, ca invitat în Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie.[14]
 
26 septembrie 1887
Tribunalul Constanța, la cererea Societății creditului funciar urban din București, scoate în vânzare imobilul lui Mihail Kogălniceanu din Constanța, Strada Nouă. Mihail Kogălniceanu se împrumutase de la acea societate cu suma de 16.000 lei plătibilă în 40 ani, prin rate semestriale de câte 504 lei 42 bani, ipotecând imobilul de mai sus.
Sentință grea și executorie: „Având în vedere că după stipulațiunile contractului de împrumut creanța devine exigibilă pentru suma întreagă prin neplata ratelor la termen, Tribunalul ordonă a se scoate în vânzare imobilul d-lui Mihail Kogălniceanu din acest oraș, Strada Nouă”.[15]
 
8 octombrie 1887
D. doctor P. Hagiescu, indicul plășei Mangalia, din județul Constanța, este transferat în postul vacant de medic al plășei Constanța, cu reședința în orașul Constanța, și d. doctor N. Dimitropol este numit în postul de medic la plasa Mangalia, din județul Constanta, cu reședința în urbea Mangalia, în locul dlui doctor P. Hagiescu.[16]
 
15 octombrie 1887
Anunț matrimonial. Aflăm cu plăcere că D. Dr. S. Feldmann, care a făcut excelente studii la Facultatea da medicină din Viena, s-a logodit cu Dra Ana Elman din Tulcea. Trimitem toate felicitările noastre tinerilor fidanțați.[17]
 
octombrie 1887
Este binecunoscută povestea lui Simion Licinski, un personaj celebru din Dobrogea sfârșitului de secol XIX — un fel de haiduc dobrogean, activ mai ales în nordul Dobrogei, prin zona Tulcea–Babadag–Măcin. Urmărit de autorități ca tâlhar sau bandit, rămâne în tradiția populară cu imaginea unui „haiduc” care îi jefuia pe bogați și îi ajuta pe săraci. A fost urmărit de poteră și împușcat după ce ar fi fost trădat de cineva care îl găzduia. Faima lui a fost atât de mare încât în epocă au apărut romane populare inspirate de viața lui: „Simion Licinski, banditul din Dobrogea” de Zamfir Filoti (1889), „Banditul Simion Licinski. Roman criminal” de Ilie Emanoil Ighel (1890). De dată recentă o lucrare interesantă despre acest personaj semnează istoricul tulcean Nicolae Ariton.
„Licinsky apare în orașul Tulcea gonit de o poteră de tătari. De dimineață până la 7 ore seara se îmbată în câteva cârciumi și înainte ca sergenții să se împartă la posturi Licinsky intră în strada Palestina unde jefuiește două cârciumi. Poliția încunoștiințată și toți agenții pornesc în masă și ocupă, după ordinele deja date, locul unde se află Licinsky. Epistatul Irimia Niculae îl întâlnește și după o luptă disperată abia reușește cu ajutorul la timp al altor agenți să-l dezarmeze, lege și trimită la poliție.
În timpul cât a stat Licinsky în prevenție, din Octombrie 1887 până pe la finele lunii Aprilie 1888, niciodată n-a arătat căință de crimele făcute și totdeauna își manifesta dorința de a scăpa cu Antoșca. Acesta era un ucigaș asupra căruia plana o mulțime de crime făcute nu ca bandit, ci din răzbunare. Fugit în Bulgaria a fost prins de administrația din Varna și extrădat. Ambii au conceput planul de fugă și într-o zi din săptămâna patimilor, la ora 5 dimineața, аu scăpat ajutându-se unul pe altul. După ce și-au rupt lanțurile de la picioare cu un fier găsit în atelierul arestului s-au urcat pe rând pe o fereastră ale cărei fiare еrаu vechi, le- au dat într-o parte cu ușurință și аu sărit în curtea arestului care nu era păzită, apoi аu sărit gardul și аu dispărut. Câtă goană, câtă trudă toate au fost degeaba!”[18]
 
21 noiembrie 1887
D. Iacob Mocanu, locuitor din comuna Nalbant, plasa Babadag, județul Tulcea, oferind Muzeului de antichități o piatră de marmură sculptată, reprezentând două figuri antice, Ministerul îi exprimă prin publicitate mulțumirile sale”.[19]
 
15 decembrie 1887
Petiție către ministrul de interne: „Populația acestui oraș se alimentează cu apă de la puțurile și cișmeaua de la Anadolkioi, un cătun situat la o distanță de trei kilometri, iar vitele se adapă în mare parte de la puțurile publice de lângă atelierul drumului de fier, singurele ce posedă această comună. Pentru a veni la aceste puțuri vitele trebuie să traverseze străzile principale și Piața Independenței, piața cea mai frecventată și care servește de plimbare publicului. În trecerea lor vitele, pe lângă că adeseori amenință să calce copiii și femeile ce se plimbă în piață, dar lasă necontenit necurățenii, așa că orașul nu poate să se întrețină niciodată curat.
Pentru a înlătura acest inconvenient și adeseori primejdios publicului, consiliul a decis de a se construi două puțuri în partea de sus a orașului care să servească pentru trebuințele casnice ale locuitorilor, pentru adăpatul vitelor și pentru cazuri de incendiu. Aceste puțuri, după prețurile rezultate la licitațiile ținute, vor costa suma de 3960 lei, plus 400 lei pentru frânghii, macarale etc. Lucrarea e deja începută și un puț e aproape gata.
Cișmeaua Anadolkioi deteriorîndu-se din cauza vechimii, așa că debitul apei era neînsemnat, comuna a reparat-o cheltuind suma de lei 945 bani 70.
În grădina bisericii catedrale fiind un puț care dă apă destul de bună, proprie mai cu seamă pentru udatul grădinilor comunale și a bulevardului, primăria este hotărîtă de a-l curăți, a-i face ghizdurile de piatră, a instala o pompă pentru scoaterea apei și a construi deasupra lui un chioșc. Acest puț va fi de mare utilitate pentru oraș, căci pe lângă udatul grădinilor, instalând un rezervor ce avem gata, vom putea avea apă la cazuri de incendiu. El va costa suma de lei 200. Așadar costul total al acestor lucrări de absolută necesitate este de lei 7305 bani 70 și pentru plata lor comuna n-are decât lei 3258 produsul vânzării unor terenuri în anii trecuți și afectat pentru alimentarea orașului cu apă. Ne mai trebuie încă suma de lei 4047 bani 70”.[20]
 


23 decembrie 1887
„În noaptea de 9—10 curent, pe la orele 7 și jumătate, dând o furtună cu ploaie în plasa Babadag, jud. Tulcea, a causat următoarele nenorociri și pagube: La comuna Ceamurlia-de-Sus, a răsturnat cu totul o moară de vânt a locuitorului Hagi Dimitrie, rănind rău la cap pe morarul Ivan Cucui, iar pe soția morarului anume Culina a omorât-o apucându-i capul sub grinda morii; cazul i-a  fost comunicat Parchetului, iar morarul Ivan Cucui se află în spitalul Babadag. În comuna Cogealac, a dezvelit acoperămintele de la mai multe case, a răsturnat șirile de nutreț, a răsturnat parte din morile de vânt, iar la o parte le-a rupt aripile, toate în număr de 6, a dezvelit parte din acoperământul primăriei, cauzând astfel în totul o stricăciune până la suma de 7000 lei.
În comuna Jurilovca, a ridicat și aruncat jos 14 bucăți table de pe acoperișul primăriei, a ridicat de la cheresteaua locuitorului Ivan Starceni 17 scânduri și le-a sfărâmat, prefăcându-le în bucăți, a ridicat o barcă proprietatea Statului de pe malul Ghioului, și a sfărâmat-o, a distrus aripile la două mori de vânt, proprietatea locuitorilor Ion Gavrilof și Mihail Haleasca, moara locuitorului Timofei Jora a dezvelit-o, ridicându-i și osia, a descoperit mai bine de 20 case de acoperișurile lor și a dărâmat multe garduri de scânduri și nuiele; în total daunele se urcă la suma de 1.500 lei”.[21]
 
1887, iarna
Se pare că a fost o iarnă grea şi la Constanţa, în obor nu se mai găseau lemne de foc. Arghir Papadopol, brutar din acest oraş, cum scria în petiţia către primar, cerea permisiunea de a arde stuf în loc de lemne altminteri „nu pot scoate pâine ca să îndestulez consumatorii”. Provizoriu, „până vor sosi lemne la obor”. Primarul Mihail Koiciu este categoric: „nu pot autoriza fiind contrar regulamentului pentru brutării”.[22]