Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
06:17 24 04 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Cum arăta Dobrogea în anul 1901, în ochii unui călător străin? - (III) La Mangalia și în peștera Limanu

ro

05 Sep, 2020 00:00 3182 Marime text

În lunile august și septembrie 1901, antropologul elvețian Eugene Pittard vine pentru prima oară în Dobrogea, din postura de membru al unei misiuni științifice internaționale, condusă de statul român. După zece zile petrecute la Constanța, perioadă prezentată în articolul anterior, grupul de oameni de știință pleacă spre sudul Dobrogei, în zona Mangaliei. Pittard va continua să își țină jurnalul zilnic și să consemneze cele mai importante momente ale călătoriei. Publicate inițial în foiletoane în gazeta „Journal de Geneve”, aceste impresii vor fi apoi reunite în cartea „Dans la Dobrudja – Notes de voyages”, care a văzut lumina tiparului în anul 1902. Grație acestei opere reușim să aflăm date extrem de interesante despre județul Constanța și despre felul în care acesta arăta la începutul veacului XX.



Pentru a ajunge la Mangalia călătorii trebuiau, fie să traverseze „stepa de la Agigea și Tuzla”, fie să o ia pe coastă, pe un drum mai lung ce trecea prin satele Urluchioi și Tatlageac. Pittard și colegii săi aleg prima variantă și parcurg un drum pe care nu există cale ferată, singurele vehicule ce puteau fi folosite fiind automobilul sau „carroutza” (căruța)...


Descrierea drumului până la Mangalia este una extrem de pitorească:
Lăsând la dreapta vastele depozite ale Constanței, la doi-trei kilometri de oraș, stepa reapare... O câmpie fără sfârșit, care nu are alt orizont decât cerul. În acest moment, peste tot în jur vezi floare de cicoare sălbatică. Vântul mării suflă în rafale și vârtejuri groase învârt praful gros ce acoperă pământul Dobrogei. Nu e niciun arbore la orizont sau tumuli care să deseneze asemenea crenelurilor pe frumosul albastru al cerului... Trecem printre Tuzla Ghiol și mare. Pe malul lacului, un tiv de spumă albă a rămas ca dovadă a ultimelor valuri”.


Ajunge, într-un final, la Mangalia. Găsește aici un sat mare, care are în jur de 1200 de locuitori și care este împărțit în patru mari mahalalele: cea a turcilor, cea a tătarilor, tabăra țiganilor, iar pe țărm – cartierul românilor. Parfumul oriental nu are cum să lipsească de la Mangalia ori asta îl încântă pe vizitatorul occidental:

Două minarete domină micul orășel... Una dintre moschei este foarte veche (n.a. vorbește despre Esmahan Sultan, înființată în 1574). Ni s-a zis că are peste trei sute de ani de existență. Se află într-o curte largă, unde se găsește și un vechi cimitir. Moscheea este grațioasă, ușoară, parțial construită din lemn dar având coloane frumos și artistic lucrate. Hatipul (n.a. predicatorul) ne-a condus în interior...Versete din Coran sunt pictate pe ziduri. În zona rezervată fidelilor (n.a. enoriașilor) covoare din Orient își etalează desenele bizare și admirabilele culori... De foarte mult timp, cimitirul (care este și turcesc și tătăresc) este abandonat. De mulți ani, aici nu a mai fost înmormântat nimeni iar acum este năpădit de o vegetație luxuriantă și este plin de păsări. Frumoși arbori veghează printre vechile morminte. Multe dintre pietrele funerare au dispărut sub frunzele pietrelor sălbatice. Singurele ce se mai văd sunt doar monumentele închinate unor oameni de vază și care își înfățișează vizitatorilor corpurile lor de marmură acoperite de inscripții și de sculpturi. Sunt pietre lungi și subțiri iar în vârful lor sunt reprezentate câte un fes sau câte un turban, după funcția și demnitatea celui ce se odihnește acolo. Imamul ne-a invitat să urcăm în minaret pe o scară îngustă și în spirale... De cinci ori pe zi, de sus, el rostește chemarea la rugăciune către cele patru puncte cardinale: odată spre mare, apoi către cerul albastru și perlat, odată către stepa violetă ce se întinde vag spre sud iar ultima oară, deasupra caselor joase ale Mangaliei...”.



Eugene Pittard ajunge și la lacul Mangalia, pe care îl descrie ca fiind îngust, alungit și sinuos, mărginit de maluri calcaroase și acoperite de iarbă. Menționează și că în zonă există o sursă de apă sulfuroasă, foarte puțin utilizată. Elvețianul este însă mult mai interesat de uriașa peșteră Limanu:
Am fost să o vizităm în speranța de a cerceta ceva resturi de arheologie preistorică. O astfel de descoperire ar fi de mare interes. Fără îndoială, Dobrogea, în vremurile foarte îndepărtate ale marilor migrații umane, a fost un loc de pasaj către Occident. Populații preistorice au locuit aici iar noi trebuie să descoperim urmele pe care le-au lăsat... Peștera pe care am vrut să o explorăm e situată la o mică distanță de satul Caraci-Kulak (n.a. în traducere din turcă Ulmul Negru – Caracicula este un alt nume dat în trecut peșterii Limanu). Intrarea, pe vremuri mult mai largă, este acum obturată de plăci de calcar cochilifer. Am intrat cu dificultate dar după câțiva metri se lărgește. Această primă cameră comunică, printr-un hol îngust, cu o alta, mai mare... Întreaga cavernă este foarte mare și adâncă. Șeful poliției din Mangalia ne-a asigurat că a parcurs patru kilometri în interior”


Cercetarea peșterii nu durează foarte mult, Pittard nu reușeste să parcurgă o distanță mare. Este însă impresionat de ea și își promite ca pe viitor să reia cercetarea acestei caverne. De la peșteră, el ajunge la 2 Mai, sat numit la acea vreme Două Maiu, și care era locuit, pe atunci, doar de ruși din secta scopiților. Aceștia veniseră în Dobrogea, prigoniți de biserica ortodoxă rusă. Ei credeau că sunt un popor ales, care va ajunge în Rai, atunci când numărul lor va ajunge la 144.000. Nu au ajuns niciodată și treptat, în sec.XX, secta lor a dispărut.


Bărbații erau castrați (acesta era și botezul lor), după ce procreau doi copii, pentru a le fi asigurată descendența. Femeilor li se extirpau, de asemenea, părți ale organelor genitale, din același motiv.
Scopiții nu mâncau carne, nu consumau alcool, și potrivit surselor din acele vremuri, unii, cei care trăiau în orașe mari, se prefăceau ortodocși normali, practicându-și însă credința secretă în case de rugăciuni. Scopiții aveau o Sfântă Treime inedită, formată din Selivanov Tatăl, Șilov – fiul iubit, premergătorul Domnului și mătușa bogorodița – Aculina Ivanovna. Povestea lor a început în 1771, când autoritățile rusești din zona Oryol (aprox.330 km de Moscova) au prins doi țărani Andrei Ivanov și Kondratii Selivanov, care își convinseseră 13 consăteni să accepte această credință a castrării. Primul este deportat în Siberia, al doilea este închis, dar după câțiva ani va deveni liber, reușind să pună pe picioare această sectă stranie. Scopiții au migrat spre Sud, încercând să scape de Imperiul Țarist, ajungând astfel și în Dobrogea, și respectiv, la Doi Mai.


Iată ce ne relatează Pittard despre scopiții din satul dobrogean 2 Mai:
Skoptzii (Scopiții) se mutilează voluntar. Se ocupă de agricultură iar casele lor sunt bine construite. Sunt recunoscuți ca oameni cinstiți. Șeful poliției din Mangalia ne-a zis că nu a primit niciodată vreo plângere la adresa lor. Nu consumă alcool și nu fumează niciodată. Dacă un străin ar fuma în casa lor, ei pe dată l-ar da afară. După plecarea aceluia, ar scoate afară toată mobila și ar purifica odaia. Toți au voci feminine, gesturi blânde și lente și figuri aproape imberbe...”


Satul Doi Mai a fost ultimul vizitat în sud. După această călătorie, Pittard își va continua peregrinările, de aceasta dată, în nord, în județul Tulcea. Noi punem capăt însă acestei serii al cărei scop a fost prezentarea detaliilor surprinse în județul Constanța.


Eugene Pittard a încheiat prima sa experiență la finele lui septembrie 1901. A fost însă atât de încântat de ceea ce a găsit în Dobrogea, încât avea să vină aici foarte des, în următoarele trei decenii. De la primele impresii, el va trece la studii aprofundate de antropologie, analizând fiecare etnie în parte și obținând rezultate extraordinare...


Despre Cristian Cealera

Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absolvit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene.
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.


Citește și:

Cum arăta Dobrogea în anul 1901, în ochii unui călător străin? - (II) Orașul Constanța și parfumul oriental


 

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari