De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
16:49 23 01 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Călători străini prin Dobrogea - Petru Bogdan Baksic (XXX) (galerie foto)

ro

29 Jul, 2016 00:00 888 Marime text

 
Petru Bogdan Baksic (Pietro Deodato Baksic) (c. 1601 - 1674) s-a născut în Chiprovaţ / Ciprovac (NV Bulgariei), unde îşi avea de fapt reşedinţa episcopia catolică din Bulgaria otomană, înfiinţată în 1601. În 1617 sau 1618, s-a călugărit în mănăstirea din localitatea natală, care aparţinea ordinului minoriţilor. Și-a continuat studiile la Colegiul Clementin din Roma, unde a editat cărţi liturgice în limba slavonă.
 
În 1631 a fost numit custode al Bulgariei, iar în 1638, episcop de Gallipoli şi locţiitor al episcopului de Sofia, Marinov, care l-a recomandat ca succesor. La moartea acestuia, în vara lui 1641, Baksic s-a proclamat episcop şi a fost recunoscut în funcţie.
 
În 1640 a vizitat Țara Românească, răspunzând solicitării catolicilor locali de a sfinţi mănăstirea din Târgovişte. Apoi, în toamna anului 1641, a vizitat Moldova, deşi nu avea mandat din partea superiorilor din Congregatio de Propaganda Fide de la Roma pentru catolicii din Țările Române. În cursul ambelor călătorii, a trecut şi prin Dobrogea otomană, despre care dă informaţii pe larg în rapoartele sale, mai ales în cel din 1641. Manuscrisele în limba italiană s-au păstrat în Arhiva Propagandei. Primul raport a fost publicat prima dată în 1887 de călugărul franciscan bulgar E. Fermendzin în Acta Bulagriae ecclesiastica... De publicarea lor s-au ocupat George Călinescu în 1930 şi P. Vinulescu în 1932, în revista „Diplomatarium Italicum” a Școlii Române de la Roma. De asemenea, biografia şi opera lui Baksic au fost studiate de Al. Sadi Ionescu, în Bibliografia călătorilor străini... (1916), şi de N. Iorga, în renumita sa lucrare Istoria românilor prin călători (ed. II/vol. II/1929).

1640

În raportul din 1640, clericul bulgar menţionează existenţa credincioşilor catolici în cinci localităţi otomane, dintre care două dobrogene: Silistra şi Babadag (centrul judeţului Tulcea). Dar ei sunt foarte puţini, fiind „răspîndiţi prin toată ţara cînd cîte unul, cîte doi sau trei” şi având preot şi biserică doar la Provadia (localitate în Bulgaria, la V de Varna). Silistra era reşedinţa paşalâcului cu acelaşi nume, care includea şi Dobrogea, şi avea misiunea supravegherii Țărilor Române vasale. De asemenea, Silistra a făcut parte din regiunea Cadrilater, care a aparţinut României de la al doilea război balcanic din 1913 până la tratatul bilateral din 1940, când a fost retrocedată Bulgariei.
 
Apoi, la 16 octombrie, Baksic trece Dunărea în Țara Românească pe la Șiştov (în Bulgaria, în faţa Zimnicei), după ce încheiase „vizitarea localităţilor de la Marea Neagră şi a satelor locuite de pavlichieni”. Pavlichienii (Pavel, la ortodocşi) sau paulicienii (Paul, la catolici) erau o sectă creştină apărută în secolul VII în Armenia şi care susţinea existenţa unui Dumnezeu bun şi a unui Dumnezeu rău.

1641

În timpul celei de-a doua călătorii, Baksic şi negustorii ragusani cu care se întovărăşise au ajuns, la 8 septembrie 1641, la Provadia. De aici, a traversat Dobrogea de la sud spre nord, parcurgând în cinci zile distanţa până la „Baba”, identificată cu Babadagul de istoricii români de la „N. Iorga”. Drumul parcurs era „un şes întins”, lipsit de munţi, dealuri, păduri, dumbrăvi, livezi, vii, râuri şi izvoare. Provincia „Dobruca” era aşezată între Marea Neagră şi Dunărea şi avea o lungime care putea fi parcursă în şase zile, iar lăţimea, în mai mult de trei zile.
 
În ceea ce priveşte populaţia, clericul catolic subliniază în două rânduri că creştini catolici trăiesc la ţărmul mării şi al Dunării şi că a întâlnit doar turci. Aceştia foloseau pentru foc balegă de vaci uscată la soare, posedând un mare număr de vite, cai şi oi. Caii şi boii erau „iuţi”, iar cămilele, care aveau două cocoaşe, spre deosebire de cele orientale, nu erau folosite la transport, ci la arat. De asemenea, dispuneau de grâu, mei şi ovăz „în mare cantitate”. Din mei făceau o băutură albă şi fermentată numită „busa”, cu care se puteau îmbăta. Pentru a obţine apă potabilă, săpau puţuri adânci „de 60 până la 70 de paşi mari” şi scoteau apa „cu multă osteneală” cu burdufuri din piele de bou, învârtind „câte patru oameni deodată nişte roţi”. Deşi aveau case mici, acoperite cu paie, erau „primitori faţă de străini”.
 
În Dobrogea trăiau şi tătari, care locuiau în peste 20 de sate. Ei fuseseră colonizaţi din „Țara tătărască” şi îşi păstrau tradiţiile: obiceiurile, limba, portul şi alimentaţia cu carne de cal şi lapte de iapă. Băutura realizată din lapte de iapă, cunoscută sub numele de cumâs, nu era „la îndemîna oricui”. Fiind musulmani, nu plăteau niciun impozit sultanului, trimiţând în schimb „un număr de oameni la război”.

Babadag

La 17 septembrie 1641, solia a ajuns la Babadag, oraş prin care au trecut şi mulţi alţi călători înaintea lor: marocanul Ibn Battuta (1330 / Călători I), sultanul Soliman Magnificul (1538/VI), polonezul Otwinowski (1557/VII), polonezul Taranowski (1569/VIII), rusul Korobeinikov (1593/XVII), italianul Giorgi (ante 1595/XVIII) şi olandezul van der Does (1597/XX). Baksic vorbeşte pe larg despre Babadag, „oraş deschis, aşezat în vale, la poalele unui munte” şi care se afla la patru mile de „lacurile Mării Negre”, despre care mai apoi spune, în mod eronat, că „le face Dunărea”. Era vorba de lacurile Razim, Sinoe, Babadag, care erau „pline de tot felul de peşti”. De asemenea, oraşul era înconjurat de vii şi livezi.
 
Exista un turn destinat protecţiei împotriva incursiunilor căzăceşti pe Marea Neagră. Fortificaţia fusese ridicată de un paşă, identificat de istoricii români cu Kodja-Kenan, care fusese mazilit însă de fostul sultan Murad IV (1623-1640).
 
În oraş, „turcii ţineau la mare cinste un mormânt lung, într-o moschee”, care este subiect de pelerinaj şi astăzi. Era vorba de mormântul lui Sari Saltuk Baba, un mistic musulman care i-a condus pe turcii selgiucizi colonizaţi de împăratul bizantin Mihail VIII (1259-1282) la frontiera dobrogeană. Localitatea a preluat numele clericului (baba = „tată”), în cinstea căruia sultanul otoman Baiazid II a ridicat un complex religios, la trecerea sa prin zonă în 1484. Edificiul era deservit de dervişi (călugări musulmani), care „umblă desculţi, aproape goi, şi duc o viaţă austeră”. Aveau un singur conducător, pe care îl ascultau necondiţionat şi „păstrau cu mare grije tăcerea”. Erau „primitori cu străinii”, iar vizitatorii care doreau să vadă mormântul trebuiau să intre desculţi şi să dea de pomană. Toate bogăţiile care fuseseră donate complexului religios erau proprietatea lor comună: moşii, sate, servitori, supuşi, oi, vite şi cai. Turcii îl asimilau pe făcătorul de minuni Sari Saltuk cu Sf. Nicolae (ca şi cu alţi sfinţi bizantini: Spiridon, Gheorghe, Ilie), ceea ce Baksic considera „o minciună mare”. El amintea şi de „alte năzdrăvănii”, între care cea mai importantă era că trupul misticului umbla noaptea, fapt pentru care în fiecare seară se punea încălţăminte lângă mormânt, oamenii avuţi considerând o „favoare” cumpărarea acestor încălţări.
 
Baksic prezintă şi populaţia oraşului, începând cu „creştinii”, adică cu credincioşii catolici, care erau cei mai puţini: doar zece. Li se mai adăugau ocazional negustori din Republica Ragusa (azi, portul croat Dubrovnik), care reuşiseră să-i convertească pe unii localnici „schismatici” (ortodocşi) din serviciul lor. Nu aveau biserică şi preot, o dată pe an venind pentru a sluji preotul din Provadia.
 
Apoi, existau peste 60 de case de „schismatici”, cu aproape 450 de „suflete”. Ei aveau o biserică de  lemn acoperită cu paie, cu hramul Sf. Paraschiva sau Sf. Vineri, numită de bulgari Petka (piatniţa = „vineri” în limba bulgară).

Mai erau 20 de case de armeni cu 120 de locuitori. Aceştia nu aveau biserică, dar aveau preot şi „se închină în case”, ca şi catolicii.

Turcii erau cei mai numeroşi locuitori ai Babadagului, cu peste 10.000 de persoane în peste 2.000 de case. Din cele 20 de moschei, una fusese biserică, căreia cuceritorii musulmani îi scoseseră crucile şi îi construiseră un minaret din care hogea chema credincioşii la cele cinci rugăciuni zilnice. Baksic precizează că această biserică transformată în moschee fusese distrusă prin bombardament de Mihai Viteazul în atacul împotriva Dobrogei din 1596.

Episcopul catolic menţiona şi faptul interesant că lângă Babadag existau „multe sate şi oraşe de bulgari, care vorbesc şi turceşte şi româneşte, şi sînt şi ortodocşi şi mahomedani”.
 
Toate oraşele de pe ţărmul mării şi al Dunării fuseseră distruse şi aveau „zidurile ruinate”. Locuitorii acestora se ocupau cu pescuitul, obţinând „mari cantităţi de peşte”.
Baksic subliniază nesiguranţa drumurilor dobrogene, cauzată de „tâlhari, care pândesc la drumul mare”. Aceştia jefuiau şi ucideau trecătorii, inclusiv oameni bogaţi şi înarmaţi, cum erau ienicerii şi spahii. El a observat „pretutindeni morminte”, trăgând concluzia că „trebuie să călătoreşti bine însoţit, să umbli înarmat şi să ai cai buni, ca la mare cumpănă să poţi ori să fugi, ori să-ţi aperi viaţa”. Deoarece nu existau hanuri, era necesară transportarea alimentelor, şi când se dormea în câmp, se instala strajă de noapte.
 
Distanţa de la Babadag până la Dunăre a fost parcursă în două zile şi fluviul a fost traversat în dreptul portului moldovenesc Galaţi.

Surse foto

http://historymaps.ro
http://www.worldwideromania.com
https://ro.wikipedia.org
http://i.dailymail.co.uk
http://www.romanianmuseum.com
http://www.reteteleluiradu.ro
https://brailachirei.wordpress.com
http://www.deltadunarii.info.ro

Documentare

Instituul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, vol. V, Ed. Știinţifică, Bucureşti, 1973.
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii