Ziua etniei tătare Selim Abdulachim, primul avocat român de origine tătară, „un frate al sufletului românesc”

 
 
            Între personalităţile româneşti de etnie tătară din Dobrogea modernă, Selim Abdulachim (1886-1943) este cea mai reprezentativă; provine dintr-o familie modestă („băiat sărac”), este absolvent al exigentului Liceu Internat din Iaşi, apoi al Facultăţii de Drept din Bucureşti, funcţionează „o scurtă vreme” în magistratură, apoi se dedică avocaturii, fiind primul avocat musulman din România (respectiv, primul licenţiat în Drept).

            Participă la Primul Război Mondial – alături de fratele său mai mic, Kiazim, mort la Mărăşeşti –, cu gradul de locotenent (este trecut în rezervă cu gradul de căpitan), este grav rănit, obţine mai multe decoraţii. După război, paralel cu practicarea avocaturii, se dedica şi vieţii publice – este ales de trei ori deputat de Constanţa, desfăşoară o remarcată activitate parlamentară,. punând „tot prestigiul său parlamentar la dispoziţia coreligionarilor săi”, cum spunea la moartea sa, în aprilie 1944, profesorul D. Goga, în sugestiv intitulatul articol Un frate al sufletului românesc: avocatul Selim Abdulachim.

            Remarcabilă este activitatea pusă în slujba ridicării morale şi a îmbunătăţirii materiale a congenerilor săi musulmani; în viziunea sa, pragmatică, calea cea mai lesnicioasă şi sigură era prin intermediul şcolii: „El nu vedea pentru ei altă putinţă de ridicare decât prin şcoala românească şi printr-o alipire sinceră şi devotată idealurilor noastre”; prin strădaniile sale, peste 200 de tineri musulmani au urmat diferite şcoli, inclusiv superioare, devenind ofiţeri, ingineri, medici, avocaţi. De multe ori, însă, sufletul îi era cătrănit, unii dintre coreligionarii săi aducându-i acuze nedrepte: „Intenţiile sale n-au fost totdeauna înţelese şi adeseori chiar musulmanii i-au pregătit ceasuri de amare decepţii, dar el n-a dezarmat şi i-a servit până în ultima zi a vieţii sale. Abia după moartea sa şi-au dat seama musulmanii ce om nepreţuit au pierdut”. Selim Abdulachim era apreciat, în epocă, şi datorită altruismului – calitate umană rară –, şi el pus în slujba propăşirii întru civilizaţie a neamului său: „D-voastră nu v-aţi unit cu ei (unii dintre fruntaşii musulmanilor dobrogeni – n.n.) ca să exploataţi neştiinţa poporului (subl.n.), ci aţi căutat, dezbrăcat de interese personale, să amelioraţi situaţiunea acestei populaţiuni”,se scria în „Dobrogea jună”, în mai 1939.

            Pentru a da o substanţă materială consistentă intenţiilor şi acţiunilor sale, în 1929 el pune bazele Fondului Cultural Musulman Selim Abdulachim – cu statut de Asociaţie, recunoscută juridic –, „pentru ajutorarea elevilor musulmani săraci din şcolile secundare şi superioare româneşti sediul în oraşul  Constanţa” (conducător al Asociaţiei era avocatul Hamdi Nusret).

Selim Abdulachim profesează autentice idei democratice (neminate de politicianism), de un modernism remarcabil, cu reverberaţii în contemporaneitate; astfel, într-o intervenţie parlamentară, în 1924, el se consideră „ca fiu al acestei ţări, care nu e şi nu poate fi a unui singur partid – fie el cât de tare –, ci a noastră, a tuturor!”; el se declară împotriva curentului de părăsire de către musulmanilor a Dobrogei, „emigrare ce poate fi privită ca un pericol naţional”, apreciind că „elementul musulman – un element eminamente paşnic şi leal – constituie o moleculă strict indispensabilă (subl.n.) în compoziţia etnică şi în condiţiunile politice din România transdunăreană”; cu alt prilej, tot în 1924, în Adunarea Deputaţilor el pledează pentru ajutorarea financiară a Gimnaziului „Traian” din Adamclisi, dezvoltând o patetică pledoarie de patriotism românesc: „D-lor colegi, dacă foloasele culturei, în general, le cunoaşte şi le apreciază o lume întreagă, utilitatea culturei naţionale, daţi-mi voie să vă rog să bine-voiţi a o aprecia şi judeca după acela care vă adresează aceste cuvinte şi care simte pe cât va vorbeşte azi de româneşte, graţie şcoalei şi culturei româneşti.

            Pentru Gimnaziul „Traian” din Adamclisi, care este prototipul şi modelul şcoalei naţionale, atât de necesară în toată ţara, dar mai ales în Dobrogea – daţi-mi voie să vă solicit obolul, constând din diurna pe o zi (deputaţii au acceptat propunerea – n.n.)”, făcea el un apel în aprilie 1924.

            În viziunea contemporanilor, Selim Abdulachim – a fost şi preşedinte al Comunităţii Musulmane din oraşul Constanţa – s-a bucurat de cele mai frumoase aprecieri, fiind considerat „un frate al sufletului românesc” (D. Goga), iar pentru tinerii musulmani  drept „marele lor binefăcător”.
*
            Mărturiile de epocă de mai jos ilustrează, sintetic, viaţa şi activitatea acestui exemplar român dobrogean de origine tătară, a cărei personalitate se cuvine, astăzi, a fi cinstită pe măsura faptelor sale: „Nu ştiu ce semne de recunoştinţă vor da musulmanii dobrogeni amintirii lui Selim Abdulachim (numele purtat de avocatul dobrogean este răspândit la tătari; un Selim Abdulachim este numit, în 1883, primar la Cavaclar/Plopeni – n.n.). Atâta ştiu – scria profesorul constănţean D. Goga la un an de la moartea sa –: cinstindu-l pe el, se vor cinsti pe ei”.
_____________
                                                                                                                                   
MUSULMANII DIN DOBROGEA
SELIM ABDULACHIM
 
            Nu odată am avut prilejul să ne ocupăm de concetăţenii noştri de origine musulmană, dar – o repetăm – mai totdeauna cu regretul de a constata neştiinţă, lene, fanatism şi regres la cei „de jos”, intrigi, superficialitate, perfidie şi tot felul de speculaţiuni, la acei câţiva „de sus”, dintre dânşii. Cu toate sacrificiile şi strădaniile speciale ale Statului nostru, din miile de tineri musulmani din Dobrogea – în afară de câteva excepţiuni onorabile, care s-au plasat în serviciul armatei – încolo, nu s-a putut produce până în ultimul timp un om, care, cu încredere în sine, cu dragoste adevărată pentru ţara adoptivă şi cu interes curat faţă de conoriginarii  (sic!) săi, să caute a face din aceste elemente un factor folositor pentru statul român, în măsura corespunzătoare numărului şi însemnătăţii lor.

            Iată însă că, din cadrul acesta puţin simpatic se desprinde astăzi o figură deosebită. E tânărul avocat Selim Abdulachim, care, după o scurtă vreme în magistratură, s-a dedicat carierei sale. Băiat sărac, cu silinţă, cu perseverenţă şi cu alese calităţi sufleteşti şi intelectuale, a ştiut să-şi termine cu succes şcoala, contractând în acelaşi timp o seamă de prietenii în cercurile româneşti, care-l susţin şi-l onorează. Conduita lui în război, în care a pierdut un frate, iar el a obţinut gradul de căpitan, pe lângă alte distincţiuni, n-a contribuit puţin la aceasta.

            Ceea ce a determinat mai mult pe acest tânăr şi meritos musulman, de a părăsi postul sigur şi onorabil din magistratură, pentru a se asvârli în calea spinoasă şi adesea ingrată a vieţii publice, a fost dorinţa firească, legitimă şi nobilă de a putea fi de un folos mai direct şi mai efectiv conoriginarilor săi, ale căror nevoi şi năzuinţe le suferise, le simţise şi voia să le îndrepte.

            Aci, a avut însă să se împiedice, din prima zi, de rezerva ostentativă a celor câţiva „fruntaşi” mahomedani, care, cartelaţi, exploatau până acuma pe de o parte mizeria şi neştiinţa coreligionarilor lor, iar pe de alta, „slăbiciunea” tradiţională faţă de turci a românilor, moştenită şi întărită de la Regele Carol.

            Aceştia, temători ca toţi incapabilii, au văzut, cum era şi firesc, în cel dintâi om cu carte – cu adevărată „carte” dintr’ai lor, o primejdie –, când dimpotrivă el ar fi trebuit să fie privit cu cea mai binevoitoare atenţiune şi primit cu braţele deschise: Selim Abdulachim nu venea să uzurpe, ci să facă să se dea marei mase din care a ieşit şi el, consideraţiunea şi nădejdea cuvenite.

Nu ştim, dară, cum să sfătuim mai bine pe toţi conducătorii musulmani să lase de o parte ambiţiunile sterpe şi temerile nejustificate, şi să se strângă cerc în jurul acestui tânăr curat şi inteligent care va şti să facă să se răsfrângă în curând asupra tuturor întreaga dragoste şi stimă de care se bucură el personal în cercurile româneşti, două sentimente care au suferit o mare scădere în timpul şi din cauza războiului; iar pe de altă parte, nu ştim cum să dăm amicului nostru Selim Abdulachim toată îmbărbătarea şi energia cu care să ducă la bun sfârşit această operă naţională.

            Am zis „naţională”, pentru că elementul mahomedan din Dobrogea şi mai ales din Cadrilater, are un rol însemnat de îndeplinit în alcătuirea statului nostru şi de la această datorie el, prin conducători aleşi şi buni patrioţi români, nu trebuie să se abată şi nici să se dezică.
            Ţara românească a făcut în acest scop toate sacrificiile. Selim Abdulachim este unul din puţinele roade de până astăzi. Urmeze-l dară toţi aceia care nu vor să mai poarte discreditul şi bănuielile de care-i înconjoară, cu drept cuvânt, toţi românii (1919).
                                                                                                                        Al. Butu
_____________
 
 
PENTRU GIMNAZIUL DIN ADAMCLISI
APELUL D-LUI DEPUTAT SELIM ABDULACHIM
 
            În şedinţa de astăzi joi 3 aprilie [1924] a Adunării Deputaţilor, d. Selim Abdulachim, deputat de Constanţa, a adresat colegilor d-sale următorul inimos şi îndreptăţit apel, în favoarea Gimnaziului „Traian” din Adamclisi.
 
Domnilor colegi,
            Fie iertat unui deputat român, purtător încă de fes, să-şi înceapă rugămintea ce are a vă adresa, printr’o povestire… orientală.
            Era în vremea aceea ministru al Cultelor marele dispărut Take Ionescu şi primar la Medgidia micul şi neînsemnatul Kemal.
            Biserica românească în construcţie pe atunci, în pomenitul orăşel, încredinţat din cauza dihoniilor dintre români, oblăduirei numitului musulman, tânjea. Făr’a mai sta pe gânduri, Kemal Efendi ia trenul, se opreşte drept în faţa Ministerului Cultelor, şi îi cere, aşa cum se pricepea un ajutor ca să termine sfântul locaş.
            Take Ionescu a început să invoce eterna lipsă de fonduri şi de prevedere budgetară. Turcul, căruia nu putea să-i intre în cap cum o visterie ce încasează de dimineaţă până seara în fiecare zi, să nu aibă parale, luând toate argumentaţiunile celui supranumit „Gură de Aur” drept pretexte şi neadmiţând să se înapoieze fără de ispravă, ia deodată o poză serioasă şi adresează distinsului său  interlocutor următoarea apostrofă:
            - Când  un mahomedan vine să ceară bani pentru o biserică creştină, păcat şi ruşine, bre, pentru un ministru român, să spună că n’are parale!...
            … Take Ionescu a ordonanţat pe loc plata a 70.000 lei şi azi călătorii spre Constanţa, pot admira în trecerea lor pe la Medgidia, monumentala biserică ce se înalţă în mijlocul oraşului, începută prin osârdia locuitorilor şi isprăvită graţie – cum să-i zic? – indelicateţei unui musulman.
            Cu aproape acelaş scop, cam acelaş fel de supărare îmi voiu permite să vă fac astăzi, onoraţi colegi.
            La Adamclisi, sub inspiraţiunea şi sub scutul pietrelor cari, în limba şi în neclintirea lor, de două mii de ani, au mărturisit şi mărturisesc tuturor hoardelor trecătoare, că Dobrogea este şi va rămâne pământ românesc; acolo, la Adamclisi, din iniţiativa unui modest fiu de învăţător dobrogean, care deşi poartă în buzunar trei titluri academice, s’a izolat la ţară – şi el se numeşte Ion Dinu – din iniţiativa acestuia şi cu sprijinul tuturor sătenilor de prin prejur, funcţionează, de la război încoace, un gimnaziu, cu numele Împăratului care a implantat cei dintâi pioni ai adevăratei civilizaţiuni, în acest colţ de ţară.
            Roadele şi faima acestei instituţiuni au trecut de mult graniţele Dobrogei şi se află înregistrate cu litere de aur în repetatele rapoarte ale diferiţilor d-ni inspectori, cari au vizitat numitul aşezământ, unde elevii şi elevele, din toate seminţiile dobrogene, interni toţi şi în număr de aproape trei sute, primesc o educaţie şi o cultură exemplară.
            Gimnaziul „Traian” – aşa îl cheamă – vrea să-şi ridice azi o clădire proprie, care, alăturea de „Tropaeum Traiani”, să însemne un al doilea focar de patriotism în partea locului şi o a doua dovadă a civilizaţiunii vechi şi neolatine.
            D-lor colegi, dacă foloasele culturei, în general, le cunoaşte şi le apreciază o lume întreagă, utilitatea culturei naţionale, daţi-mi voie să vă rog să bine-voiţi a o aprecia şi judeca după acela care vă adresează aceste cuvinte şi care simte pe cât va vorbeşte azi de româneşte, graţie şcoalei şi culturei româneşti.
            Pentru Gimnaziul „Traian” din Adamclisi, care este prototipul şi modelul şcoalei naţionale, atât de necesară în toată ţara, dar mai ales în Dobrogea – daţi-mi voie să vă solicit obolul, constând din diurna pe o zi (1924).
 _____________
 
 
            Fruntaşii musulmani din oraşul şi judeţul Constanţa au ţinut să sărbătorească, duminică seară, printr-un banchet dat în grădina restaurantului „10 Mai”, pe fostul lor deputat Selim Abdulachim, care acum candidează pe lista Partidului Naţional-Liberal.
            După un cuvânt introductiv din partea d-lui Veli Maxut, care în numele comitetului organizator a arătat scopul acestei întruniri amicale, a urmat:
 
Cuvântarea d-lui Rumi Osman absolvent al Seminarului Musulman din Medgidia
            Particip  cu multă dragoste la cea de-a doua cinstire pe care populaţiunea musulmană din Dobrogea o face celui mai distins vlăstar al ei, d-lui Selim Abdulachim, prin această frăţească masă.
            Dacă de la Murfatlar a răsunat până aici cuvântul de recunoştinţă şi mulţumire exprimat de confraţii noştri d-lui avocat Selim Abdulachim, de aici, din metropola Dobrogei, unde locuieşte intelectualitatea musulmană, cuvântul recunoştinţei trebuie să coboare până la cea mai modestă colibă, ducând vestea strângerii rândurilor în jurul acestui distins bărbat.
            Domnilor şi iubiţi musulmani, în acest moment de puternică emoţiune, îngăduiţi-mi să exprim ceea ce simt în sufletul meu pentru d-l Selim Abdulachim.
            L-am cunoscut acum trei ani, când se străduia ca şi absolvenţii Seminarului Musulman să fie puşi pe picior de egalitate ca retribuţie şi demnitate cu colegii lor români, cauză câştigată graţie numai stăruinţei d-sale, şi prima impresie pe care am avut-o – trebuie să mărturisesc – a fost că am cunoscut un om cult, cu suflet curat şi cu mult dor pentru ridicarea populaţiunei musulmane adăpată la cultura şi civilizaţia românească, de care suntem şi înţelegem să rămânem uniţi pentru totdeauna.
            Licenţiat în Drept – a cinstit un scurt timp roba de magistrat – iar ca deputat mi-ar fi greu să reamintesc înlesnirile câştigate pentru noi, înlesniri pe care de altfel socotesc că fiecare dintre d-tră le cunoaşteţi.
            De altfel, din puţinele drumuri pe cari le-am făcut atât în Dobrogea Veche cât şi în cea Nouă am constatat că nu este musulman care să nu cunoască şi să nu pronunţe cu destul respect şi recunoştinţă numele d-lui Selim Abdulachim care, prin muncă cinstită şi dragostea deosebită ce poartă cauzei musulmane, a ştiut să-şi câştige această reputaţie pe deplin meritată şi aici trebuie căutat înţelesul acestei prea reuşite manifestări.
            Domnule Selim: fericiţi că din rândurile noastre a ieşit o minte ageră şi cu suflet distins şi devotat ridicării populaţiunei musulmane din Dobrogea, ne mândrim cu dumneata şi te rugăm să fii şi d-ta mândru cu noi. Vă pronunţă numele sutele de ajutaţi în diferite împrejurări şi variate nevoi, iar noi uniţi cu toţii în jurul d-tale punem toate nădejdile noastre în d-ta şi uniţi într-un gând ridicăm acest pahar în sănătatea d-tale, făcându-ţi totdeodată în ajunul alegerilor şi urare de a te vedea acolo sus între aleşi aşa cum ai mai fost.
            Să trăieşti – şi să ne trăieşti.
 
Cuvântarea d-lui Ahmed Mefa din Azaplar; absolvent al Şcoalei Normale din Constanţa
Prea onorate d-le Selim Abdulachim şi distinsă asistenţă
            Istoria  trecutului nostru cuprinde pagini măreţe, ilustrate prin personalităţi deosebite.
Caracterul, devotamentul şi sacrificiul pus în serviciul patriei şi neamului au fost calităţile pe care ni le-au înfăţişat sub o formă atât de măreaţă apărătorii atât de apreciaţi ai drepturilor noastre.
            Una dintre aceste figuri măreţe e pentru noi persoana d-lui avocat şi fost deputat Selim Abdulachim.
            Ca tânăr musulman, absolvent al Şcolii Normale de Învăţători din Constanţa, nu mă pot opri fără a aduce prinosul meu de recunoştinţă şi al tuturor tinerilor musulmani care am fost ajutaţi şi încurajaţi de d-sa atât materialiceşte, cât şi moraliceşte în toate impasurile sbuciumate prin care am trecut. Ca deputat în parlamentul ţării noastre, activitatea d-sale a fost de o însemnătate deosebită.
            Acolo, prin numeroasele d-sale interpelări, vedem o energie consumată cu mare folos.
            În linie generală, activitatea d-sale parlamentară se caracterizează prin tendinţa de a ridica buna stare a locuitorilor musulmani din Dobrogea, de a întări în drepturi pe absolvenţii Seminarului Musulman din Medgidia, de a creia o situaţie cât mai favorabilă cadiilor şi muftiilor noştri, de a ajuta elementele muncitoare şi capabile musulmane în şcoli româneşti etc.; de a ridica culturaliceşte judeţul Constanţa, propunând Parlamentului cedarea diurnei pe o zi a deputaţilor pentru Gimnaziul din Adamclisi.
            Într-un cuvânt tot ceea ce interesează ridicarea culturală morală şi materială a cetăţenilor judeţului Constanţa, al căror ales şi apărător a fost.
            Mulţumesc de asemenea în numele Soc. Culturale Sportive „Tonguci” din Azaplar, pentru concursul material dat de către d-sa pentru încurajarea şi propăşirea acestei societăţi, prin o donaţie în numerar de lei 8.000.
            De aceea, onorată asistenţă, faţă de serviciile aduse cetăţenilor dobrogeni pentru binele ţării noastre, fiind primul avocat musulman român din România, conştiincios şi bun cetăţean, având capabilitate de a corespunde misiunii ce i se va încredinţa, dorim cu toţii din toată inima ca d-sa să aibă loc în Parlament sub orice guvern, fiind singurul reprezentant musulman în judeţul Constanţa, poate chiar în Dobrogea. Aşa să ne ajute Dumnezeu.
*
            La cuvântările acestea a răspuns sărbătoritul, după care au mai luat cuvântul, aducând meritate elogii d-lui Selim Abdulachim, d-nii: Murad G. Ali, tot din partea Comitetului organizator, Traian Berberianu şi căpitan Nicolae Ştefan, care au relevat calităţile populaţiunei musulmane atât în timp de pace, cât şi în timp de război, precum şi meritele d-lui Abdulachim.
            D. Const. N. Sarry a închinat pentru cultura românească, graţie căreia d. Abdulachim a ajuns să fie sprijinul musulmanilor şi una din mândriile dobrogenilor.
            D. Const. Filip citeşte o scrisoare de scuze pentru neparticipare la această masă din partea d-lui Gh. Steţcu, făcând şi d-sa elogiul celui sărbătorit.
            D. Ahmet Murtaza aduce salutul cetăţenilor musulmani din regiunea Cobadinului, care toţi declară că vor vota pe d. Abdulachim.
            D. Virgil Andronescu relevă şi d-sa calităţile şi meritele d-lui Abdulachim, închinând pentru d-sa.
            Seria cuvântărilor o încheie d. Veli Maxut, care mulţumeşte tuturor acelora care au participat la această sărbătoare.
_____________
 
 
MINORITĂŢILE ETNICE ÎN DOBROGEA
de av. SELIM ABDULACHIM
deputat, membru în Consiliul Superior al Frontului Renaşterii Naţionale
 
    În zilele noastre, când dreptul ginţilor şi al minorităţilor constitue izvorul întelegerilor şi neînţelegerilor dintre popoare, câteva aprecieri asupra minorităţilor etnice din Dobrogea sunt oportune.

      Ca membru în Consiliul Superior al Frontului Renaşterii Naţionale, reprezint cea mai numeroasă minoritate etnică din Ţinutul dintre Dunăre şi Mare. Am zis minoritate etnică, vorbind de populaţia musulmană, deşi de fapt această populaţie nu se poate considera în România ca fiind o minoritate etnică, deosebirea dintre ea şi populaţia majoritară constituind’o numai confesiunea religioasă, întrucât populaţiunea musulmană din Dobrogea socoteşte România mai mult decât o patrie adoptivă.

          Au fost destule ocaziuni când populaţia musulmană, care constitue un element loial şi devotat, a dovedit că a ştiut întotdeauna să se integreze în viaţa statului român, contribuind astfel la opera de statornicire a stăpânirii româneşti pe aceste meleaguri.

        Consecvenţi acestei linii de conduită, musulmanii nu au înţeles nicicând să se constitue în organizaţie politică minoritară, nu au adresat niciodată cereri de revendicări forurilor internaţionale, căutând să le obţină în cadrul Statului naţional român, înţelegând să se integreze în massa poporului român, cu ale cărui interese şi aspiraţiuni s’au identificat în totul şi cu care a trăit totdeauna în deplină armonie şi frăţie, pentru că nicăieri minorităţile etnice – şi mai ales musulmanii – nu pot găsi mai multă solicitudine ca în ţara aceasta. De aceea, în calitate de reprezentant autorizat al lumii musulmane de aci, am subliniat recunoştinţa şi tot devotamentul nostru pentru tratamentul excepţional de care ne bucurăm. Acest tratament, mai mult decât părintesc, nu se datoreşte unei simple întâmplări, ci este reflexul purtărei noastre loiale şi devotate faţă de statul şi poporul român.

         Această situaţiune care dăinuieşte dela reintegrarea Dobrogei la România şi care s-a afirmat din an în an mai puternică, a făcut ca sentimentele de ataşament ale musulmanilor faţă de patria lor română să se accentuaze şi mai solid în ultimul an, datorită înţelegerei deosebite şi simpatiei reale pe care au găsit-o în persoana Excelenţei Sale d-lui Nic. Ottescu, rezidentul regal al Ţinutului. Nu a fost cerere dreaptă a acestei minorităţi pe care d. Nic. Ottescu să nu o satisfacă, nu a fost durere – chiar nemărturisită a acestei minorităţi – descoperită de d-sa, care să fi rămas nealinată, nu a rămas nemulţumire justificată care să nu fi fost îndreptată. Excelenţei Sale d-lui rezident regal N. Ottescu se datoreşte faptul că populaţia musulmană are astăzi un reprezintant în Consiliu Superior al Frontului Renaşterei Naţionale, ceiace a avut ca urmare şi faptul că această populaţie are şi un reprezintant ales în Parlamentul ţării.

         Dar nu numai faţă de populaţia musulmană s’a comportat d. rezident regal N. Ottescu astfel, ci şi faţă de toate celelalte minorităţi etnice conlocuitoare, urmând astfel pe calea trasată de către M.S. Regele Carol II, care prin noua Constituţie dată ţării şi naţiunei a uşurat reprezentanţilor minorităţilor să intre în Parlament şi în conducerea Frontului Renaşterii Naţionale. Urmând această politică, guvernul Majestăţii Sale, având în fruntea lui pe d. prim-ministru Armand Călinescu, înlăturând duşmăniile dintre locuitorii ţării şi intronând o eră de dreptate, egală pentru toţii fiii ţărei, a reuşit să determine şi din partea celorlalte minorităţi etnice aceiaşi loialitate, ataşament şi recunoştinţă faţă de statul român.

       Nu ştiu dacă acest ataşament, loialitate şi recunoştinţă egalează cele dovedite de populaţia musulmană, dar dacă aceste sentimente nu au ajuns încă la acest grad, am convingerea că nu va trece mult timp ca ele să devină astfel, pentru că orice judecător drept ar socoti ca acte de nerecunoştiţă, trădare şi inconştienţă o altfel de comportare a minorităţilor etnice din această ţară (1939).                                                                 
  _____________
 
 
UN MARE DOLIU DOBROGEAN SELIM ABDULACHIM
 
            Încă un vechiu, rar şi adevărat prieten, pentru care prietenia constituia un cult, încă un merituos fiu al acestei provincii – fiu faţă de care ideea Dobrogei româneşti se confunda cu însăşi raţiunea lui de a fi – ne-a părăsit pentru totdeauna. Inima, care, generoasă până la maximum, a pulsat o viaţă întreagă pentru toată lumea, suferindă în ultima vreme şi  ţintuindu-l patului luni de zile, a încetat de a mai bate în ziua de duminică 28 martie. După minuţioase şi devotate îngrijiri date în localitate, transportat săptămâna trecută la Bucureşti şi internat în Sanatoriu, bunul şi seninul Selim Abdulachim şi-a închis pe vecie ochii în braţele familiei care-l însoţise. Toate încercările ştiinţei s-au dovedit zadarnice: Voinţa Supremă s-a arătat mai puternică!...

            Cu Selim Abdulachim dispare una din cele mai reprezentative şi mai distinse figuri ale dobrogenilor autohtoni; cu el se usucă şi cade unul din cele mai minunat prinse altoiuri româneşti pe tulpina dobrogeană...

            Înălţat prin proprie muncă, Selim Abdulachim a căutat în toate chipurile a-şi dovedi recunoştinţa şi ataşamentul faţă de Ţara noastră, care nu i-a precupeţit nici o favoare şi nici o onoare. Bursier al Statului la Liceul Internat din Iaşi, după desăvârşirea studiilor universitare, îşi închină toată activitatea binelui public. În toate demnităţile pe care le-a ocupat – magistrat, ajutor de primar al Constanţei, al Bazargicului, deputat în repetate rânduri –, Selim Abdulachim a căutat nu numai să se achite în mod conştiincios de îndatoririle sale, ci să-şi exteriorizeze în mod cât mai manifest şi sincer, profunda gratitudine ce o purta României binefăcătoare.

            Chiar în războiul pentru întregirea Ţării – în care a căzut ca un erou fratele său mai mic, sublocotenentul Chiazim – dânsul s-a distins în mod deosebit, înapoindu-se înaintat la gradul de căpitan, decorat cu „Coroana României” cu spade şi panglică, cu „Virtute Militară” şi invalid.

            Această dragoste şi alipire sufletească faţă de Patrie, Selim Abdulachim căuta s-o insufle şi s-o statornicească mai ales printre conaţionalii săi, pentru care a fost o adevărată Providenţă. Sute de tineri îşi datorează astăzi studiile, carierele şi întreaga existenţă, alergăturilor şi stăruinţelor fără preget ale acestui mare musulman şi tot aşa de mare român. Simpatiile, pe cât de numeroase pe atât de meritate, ce-şi câştigase în rândurile păturii conducătoare româneşti, toate le-a utilizat pentru a căpătui pe conaţionali, pentru care instituise chiar un fond de ajutorare permanent, din care se întreţineau o seamă de tineri la studiile superioare.

            Astăzi, când în faţa corpului său neînsufleţit vor amuţi şi patimile şi bârfirile de care n-a fost scutit nici această încarnaţiune a bunătăţii şi dragostei de aproape, ce a fost prietenul tuturor Selim, şi care i-au amărât atât de des şi atât de mult existenţa, astăzi abia, toţi musulmanii din Dobrogea vor putea constata ce gol imens lasă Selim Abdulachim în urma lui şi ce lipsă incomensurabilă înseamnă pentru ei prematura şi dureroasa lui dispariţiune!...

            Selim Abdulachim n-a cinstit însă numai originea lui modestă şi Patria sa cea mare. Caracter prob, amic devotat şi gata la orice sacrificiu, Selim Abdulachim a cinstit deopotrivă şi Dobrogea noastră, în care el şi-ai lui văzuseră lumina zilei. Prin felul lui de a fi, el era o mândrie a tuturor dobrogenilor. Cuvântarea lui rostită în Parlamentul Ţării, prin care cerea şi obţinea diurna pe o zi a tuturor deputaţilor pentru desăvârşirea Gimnaziului din Adamclisi, rămâne nu numai o oraţiune naţională sculpturală, ci şi o minunată profesie de credinţă a unui eminent dobrogean, confundat aevea şi deapururea cu superioarele interese şi simţăminte ale patriei noastre comune, România.

            De aceea, alături de crud încercata lui soţie, alăturea de copii lui rămaşi singuri, tocmai când ar fi avut atâta nevoie de sprijinul pe care el atât de risipitor l-a acordat copiilor altora, alături de conaţionalii lui, care pierd azi în Selim Abdulachim pe cel mai mare şi mai preţios sfătuitor şi ocrotitor ce au avut vreodată, alăturea chiar de foştii lui amici politici care i-au recunoscut şi lealitatea şi cooperarea şi puterea de muncă – alăturea de toţi aceştia, îl plângem şi noi, prietenii lui cei de inimă, care am petrecut împreună şi zile bune şi zile rele, tot timpul înviorându-ne fie la sunetele cântecelor sale atât de româneşti şi de melodioase sau ale acordurilor mandolinei sale, fie la căldura sufletului său compătimitor şi dăruitor, fie la lumina minţii sale, căreia sinceritatea şi curăţia îi dădeau puterile deosebit de sclipitoare ale inteligenţei inspirate.
            Frate Selim, te plângem azi şi nu te vom uita niciodată! (1943)
                                                                                                            Const. N. Sarry
  _____________
 
 
SELIM ABDULACHIM
 
            În ziua de 28 martie 1943 s-a stins din viaţă mult regretatul Selim Abdulachim.
            O încercare de a descrie personalitatea, năzuinţa şi activitatea răposatului n-ar dovedi decât slăbiciunea şi neputinţa noastră de exprimare.
            Prin aceste câteva rânduri încerc să prezint pe scurt activitatea lui în viaţa noastră culturală.
            Fiind primul licenţiat (musulman – n.n.) al Facultăţii de drept românesc, înzestrat şi cu sincere năzuinţe de adaptare a populaţiei musulmane cu cultura şi civilizaţia românească, a căutat din răsputeri să introducă câţi mai mulţi elevi turci în şcolile secundare româneşti, susţinându-i la universitate.
            Pentru acest scop a fost colectată, numai de răposatul, chiar o sumă importantă „Fond Selim Abdulachim”, din al cărui venit au fost întreţinuţi anual peste 10 studenţi.
            Spun, fără nici un gând de umilire, că majoritatea intelectualilor numai lui îşi datoresc situaţia şi cariera lor de astăzi.
            Nu orice om poate să se lepede de instinctul lui egoist sau de teamă de eventuala concurenţă pe diferite tărâmuri şi ranguri.
            Dar, Selim Abdulachim a putut să se scuture de toate meschinăriile şi josniciile făpturii omeneşti, făcând din năzuinţele lui un apostolat.
            Nu-i putem atribui o lipsă de cunoaştere a psihologiei umane sau să-l socotim ca neştiutor al decepţiilor.
            Nu. El a căutat ca din suflete negative să facă suflete de profet; din cetăţeni indiferenţi să facă făuritori ai culturii şi civilizaţiei româno-turceşti.
            Este adevărat că n-a fost îndeajuns înţeles, în decursul vieţii lui, deopotrivă de toţi conaţionalii săi sau de câţiva intelectuali. Dar aceasta nu micşorează întru nimic prestigiul sau curăţenia idealurilor sale.
            Sunt mai mult ca sigur că aceşti domni în sine îi atribuiau toată stima, dar calculele zilei le paralizau tot simţul lor cavaleresc.
            Astăzi, când acest suflet superior a plecat dintre noi, când acel creier productiv a stat din funcţie, desigur că toată intelectualitatea dobrogeană turcă se va gândi la continuarea operei lui creatoare. Astfel, nu după mult timp, n-am mai vedea nici un intelectual turc adăpat din fântânile culturii româneşti, care să formeze o altă dovadă că România este poarta civilizaţiei europene deschisă spre lumea veche, că tratamentul aplicat minoritarilor din România este mai omenos, mai civilizat ca în orice altă ţară.
            Orice gând îndreptat spre năzuinţele răposatului, orice pas aruncat spre faptele regretatului îi va mângâia sufletul şi îi va uşura ţărâna (1943).
Negip Fazâl
   _____________
 
 
UN FRATE AL SUFLETULUI ROMÂNESC:
AVOCATUL SELIM ABDULACHIM
 
            La 28 martie 1944 s-a împlinit un an de când a pornit spre tărâmul eternei linişti avocatul Selim Abdulachim din Constanţa. L-au plâns musulmanii din mijlocul cărora se ridicase ca să ducă pentru el o viaţă de trudă, dar l-au plâns şi românii, pentru care Selim Abdulachim se dovedise, aşa cum l-a caracterizat decanul Baroului din Constanţa, Teodorescu Valahu, „un frate al sufletului românesc”. Prin generozitatea regelui Carol I, care purta elementului musulman din Dobrogea o afecţiune deosebită, Selim Abdulachim a fost primit bursier al Liceului Internat din Iaşi.

            A fost un elev bun, care a meritat iubirea tuturor şi care a ştiut să răsplătească pe colegii săi cu un devotament mişcător. Aşa s-a deprins Selim Abdulachim, din copilărie, să se simtă bine între români şi să ne iubească.

            A făcut Dreptul la Bucureşti şi pentru puţin timp a fost în magistratură, dar pentru a fi mai util musulmanilor dobrogeni, el părăsit magistratura şi se făcu avocat.

            Războiul întregirii neamului îl prinse pe Selim Abdulachim în fiorii aceluiaşi entuziasm care a ridicat întreaga sa generaţie de români pe cele mai înalte culmi ale jertfei şi ale biruinţei. Familia sa dovedi în acest prilej totala sa identificare cu idealurile româneşti şi plăti partea sa de jertfă: Kiazim Abdulachim, fratele mai mic, ofiţer activ, căzu la Mărăşeşti, iar Selim Abdulachim, ofiţer de rezervă, fu grav rănit.

            Am petrecut împreună convalescenţa la Centrul de Instrucţie de la Bacău şi când ofiţerii români ne-am manifestat dorinţa să plecăm mai repede pe front, Selim Abdulachim nu vru pentru nimic în lume să se despartă de noi. Aşa s-a întâmplat să fiu tovarăş de arme până la sfârşitul războiului cu cel mai desăvârşit camarad, ca să-mi rămână apoi, până la sfârşitul vieţii, un prieten plin de gingăşie în sentimentele sale şi de hotărâre în actele sale.

            În ceasurile lungi şi grele ale veghii pe plaiurile vrâncene, cu ochii la inamic şi cu toate gândurile la drama ţării, am aflat pentru ce locotenentul Selim Abdulachim şi-a părăsit unitatea sa dobrogeană, ca să vină într-un regiment moldovenesc; într-una din luptele din sudul Dobrogei, într-o unitate inamică pe care o capturase, el a găsit câţiva turci de cetăţenie bulgară, între care şi rude de-ale sale. Nu erau românii aceia care să silească pe cineva să lupte împotriva fraţilor săi.

            Acolo, în Vrancea, alături de camarazi distinşi, cum erau căpitanii Al. Ulvineanu, Gh. Rang, Radu Tarnovschi şi atâţia alţii, ceasurile de linişte fură ceasurile de înălţare. Erudiţia căpitanului Ulvineanu (astăzi consilier la Casaţie) şi neobosita dragoste de cântec a lui Selim au făcut, adeseori, să nu simţim urâtul, nici deznădejdea, să ne lăsăm răpiţi de muzică şi de discuţii, să facem de neuitat ore care ar fi fost, altfel, sortite celei mai negre tristeţi, agoniei sufletelor noastre.

            Când s-a isprăvit războiul şi ne-am înapoiat la rosturile noastre, Selim Abdulachim concepuse pentru musulmanii dobrogeni un plan de înălţare morală, căruia i-a jertfit toate puterile sale de muncă şi de generozitate. El nu vedea pentru ei altă putinţă de ridicare decât prin şcoala românească şi printr-o alipire sinceră şi devotată a idealurilor noastre. De aceea, peste două sute de tineri musulmani au fost aşezaţi de Selim Abdulachim în diferite şcoli speciale, secundare şi superioare. Părinteşte le urmărea pregătirea şi deşi cu o sănătate care se împuţina an cu an, alerga pentru „turcaleţii” săi pe toate drumurile şi în toate oraşele. Nu obosea nicodată alergând de la un capăt la altul al ţării, ca să câştige o bunăvoinţă sau un sprijin pentru elevii turci.

            Astfel s-au ridicat, în decurs de peste două decenii, numeroşi tineri turci, ofiţeri, ingineri, medici, avocaţi, elemente deosebit de preţuite de noi, care fac cinste musulmanilor din România.

            Ales de trei ori deputat de Constanţa, Selim Abdulachim a pus tot prestigiul său parlamentar la dispoziţia coreligionarilor săi. Intenţiile sale n-au fost totdeauna înţelese şi adeseori chiar musulmanii i-au pregătit ceasuri de amare decepţii, dar el n-a dezarmat şi i-a servit până la ultima zi a vieţii sale. „Între ai săi a fost şi ai săi nu l-au cunoscut”. Abia după moartea sa şi-au dat seama musulmanii ce om nepreţuit au pierdut.

            Selim Abdulachim se deprinsese să nu facă deosebire între musulmani şi români. Ca parlamentar mai ales, el apăra cu aceeaşi ardoare interesele românilor dobrogeni.

            Vorbind odată în Parlament despre gimnaziul românesc de la Adamclisi, el puse un accent atât de puternic în evocarea tradiţiei noastre latine încât, entuziasmaţi, deputaţii cedară bucuroşi diurna lor pe o zi, ca să poată fi ajutată acea modestă, dar simbolică şcoală. „La Adamclisi – spunea deputatul musulman, sub inspiraţia şi sub scutul pietrelor care, în limba şi în neclintirea lor în două mii de ani au mărturisit şi mărturisesc tuturor hoardelor trecătoare că Dobrogea este şi va rămâne pământ românesc... – funcţionează de la război încoace un gimnaziu, cu numele împăratului care a împlântat cei dintâi pioni ai adevăratei civilizaţii în acest colţ de ţară”.

            Această şcoală a tuturor seminţiilor dobrogene, el o dorea „un focar de patriotism în partea locului şi o a doua dovadă a civilizaţiei vechi şi neolatine”.

            Pentru noi, care l-am iubit şi i-am dat odată cu cultura şi toată inima noastră, nu era de mirare că deputatul Selim Abdulachim vorbea astfel. Dacă n-ar fi fost fesul pe care-l purta între ai săi, în momente solemne, trăsăturile feţii de un pronunţat şi frumos caracter oriental şi numele său, şi l-ai fi judecat după cum ne rostea limba şi după cum ne iubea, nu te-ai fi îndoit că e cel mai bun român.

            Nu ştiu ce semne de recunoştinţă vor da musulmanii dobrogeni amintirii lui Selim Abdulachim. Atâta ştiu: cinstindu-l pe el, se vor cinsti pe ei (1944).
                                                                                                                        Prof. Dimitrie Goga