Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
18:38 20 09 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Obiceiuri de căsătorie în comuna Caramurat (Mihail Kogălniceanu) la mijlocul secolului trecut, la tătari

ro

05 Sep, 2018 00:00 2967 Marime text
Continuăm prezentarea obiceiurilor de căsătorie ale locuitorilor din Caramurat, cu cele ale etnicilor tătari, aşa cum reies acestea din monografia învăţătorilor Paraschiva şi Gheorghe M. Puşcaşu, apărută în 1942. Observaţiile directe ale autorilor sunt întărite de mărturiile hogei Cadâr Bectemir.
La fel ca la români, în multe cazuri, căsătoria se realiza din voinţa părinţilor, lipsind afecţiunea, care urma să vină cu timpul. Tinerii îşi puteau cunoaşte perechea la nunţi sau la întâlniri ce au loc la casa unei fete, unde se adunau toate prietenele ei şi „cavalerii”. „Discuţiile” aveau loc prin cântece: fetele cântau, iar băieţii răspundeau. Câteodată, „schimbă şi o ţigară între ei”.


Și aici, virginitatea era o condiţie principală. Iar dacă se întâmpla ca fata să fi păcătuit, „opinia publică condamnă greşeala şi păcatul este ispăşit şi de copiii ce ar surveni din căsătoria ei ulterioară cu un văduv, sau în tot cazul, nu o partidă pe care ar fi putut-o avea într-un caz normal”.


Părinţii erau cei care dădeau verdictul într-o căsătorie şi erau foarte rare cazurile în care tinerii nu-şi ascultau părinţii. Dar au existat situaţii în care fetele erau furate, de cele mai multe ori tinerii recurgând la acest gest din cauza refuzului părinţilor de a-i vedea împreună.


Tânăra era peţită de părinţii băiatului, de hoge sau chiar de rudele fetei. În fapt, veneau să ceară consimţământul. Se ţinea cont de „frumuseţea, averea şi moralitatea”. Dacă răspunsul era afirmativ, peţitorul primea un şervet, o cămaşă sau amândouă lucrurile.


Timpul şi evenimentele istorice au mai schimbat, în parte, obiceiurile. Până în 1931, cadiul era cel care încheia căsătoria, printr-un proces-verbal, pe care-l trimitea la primărie, aici definitivându-se actele, fără ca mirii să meargă personal. Dar, după desfiinţarea cadiatelor şi unificarea legislaţiei, tinerii trebuiau să încheie căsătoria civilă în faţa ofiţerului Stării Civile. În realitate însă, de cele mai multe ori, locuitorii tătari din Caramurat făceau declaraţiile la primărie şi nu se mai înfăţişau la ofiţerul Stării Civile decât foarte rar sau după ani întregi. Aşa se explică de ce mulţi au rămas legaţi doar prin taina căsătoriei religioasă.


La cununie, discuţia era purtată în jurul banilor pe care viitorul soţ urma să-i dea fetei în caz de divorţ sau deces, suma fiind trecută de cadiu într-un act ce rămânea la viitoarea soţie. În perioada în care cei doi învăţători au scris monografia, lucrurile se schimbaseră întrucâtva. Tânărul îi dădea, în plus, socrului o sumă de bani, pe care, de multe ori, socrul nu o lua. Dar era obligatorie suma ce trebuia restituită socrului în caz de divorţ sau deces, sumă care-i era necesară soţiei pentru a trăi, acesteia adăugându-i-se şi o pensie pentru 100 de zile. De altfel, în această perioadă, de 100 de zile, aceasta nu se putea recăsători.

Ziua căsătoriei era stabilită de părinţii fetei, de un delegat, de părinţii băiatului sau chiar de tânăr, acesta trimiţând la casa alesei sale miei, cafea şi zahăr. Tatăl viitorului mire tăia, cu acest prilej, un mânzat sau un batal. Cu mâncarea deja făcută şi cu aprobarea Cadiatului - prin intermediul hogei -, se prezenta la casa socrilor mici. Cununia se realiza numai după ce persoana care venea din partea viitorului mire răspundea la următoarele întrebări: „dacă este delegat, dacă are martori, dacă răspunde în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui Mahomed, în lumea asta şi în lumea viitoare şi dacă declară răspicat afirmativ…”.


După ce hogea făcea serviciul divin şi se lua masa, delegaţii şi invitaţii plecau acasă. Joia sau duminica, mireasa mergea la mire, într-o căruţă acoperită şi, mai târziu, dacă mireasa era bogată, în trăsură sau maşină. Aceasta era însoţită de alte căruţe, cu care mergeau cumnata, sora, vecine şi bătrâne, acestea având în grijă respectarea obiceiurilor. Din acest alai nu făceau parte rude ale mirelui. Căruţa/trăsura era oprită cât mai aproape de uşa de la intrare, iar mireasa intra, împreună cu celelalte femei, în camera mirelui. Bărbaţii stăteau în altă încăpere şi erau serviţi cu mâncare, tutun, cafele. În timpul acest se cânta la daulă.


Urmau întrecerile (coşie) cu cai, câştigătorul primind o cămaşă, o piele de bou sau de oaie, un berbec, un cal, un mânzat sau un ceas, după puterea financiară a organizatorului. Tinerii se întreceau şi la trântă (păhlivănie), iar cine dobora trei adversari la rând era răsplătit cu o batistă lucrată de mireasă sau cu bani; învingătorul întrecerii lua „bairacul”, adică „un steag cu cadourile primite”. Se punea din nou masa şi, apoi, toţi se retrăgeau la casele lor. Rămâneau doar invitaţii veniţi de la distanţă.


Noaptea era un fel de petrecere a băieţilor - necăsătoriţi cei mai mulţi, dar şi „însurăţeii tineri”, veniţi şi din satele din jur -, o masă cu dar. Petrecerea dura până la miezul nopţii, când mirele era dus la mireasă, pe drum toţi cântând muzică religioasă. Naşul şi mirele intrau la mireasă. Aceştia făceau de două ori „închinăciuni”, naşul - care n-o văzuse pe mireasă - se retrăgea, lăsând singuri mirii. Dacă mireasa nu fusese fată mare, aceasta este repudiată.

Peste 20 de zile - o lună, socrul îl invita pe ginere, care venea cu prietenii lui apropiaţi şi cu rude. Acestora li se punea masa şi socrul îi făcea un cadou ginerelui.

Șeriatul - legislaţia musulmană - nu permite concubinajul, astfel încât nu s-au întâlnit asemenea cazuri. Căsătoria are la bază egalitatea între soţi, deşi bărbatul ţine banii familiei şi casa.


Divorţul este rar în comunitatea musulmană, în general. Am prezentat deja despre acea sumă dată viitoarei mirese pentru un eventual divorţ sau deces al soţului şi despre interdicţia de contractare a unei noi căsătorii timp de 100 de zile după divorţ, perioadă în care soţia divorţată primea o pensie. Biserica şi Șeriatul permiteau ca soţii divorţaţi să se poată recăsători între ei în anumite condiţii. Tot în anumite condiţii, un musulman o putea lua în căsătorie pe sora fostei neveste. De asemenea, doi fraţi puteau lua în căsătorie două surori. Tot ca o curiozitate pentru noi, creştinii, un bărbat se putea căsători cu o femeie, iar fiul lui cu fiica acesteia. Un bărbat putea avea două neveste, în condiţiile admise de religia musulmană, ceea ce nu era în acord cu legislaţia românească.

Sursă foto: MINAC

Despre Lavinia Dumitraşcu

Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 

Citeşte şi:

Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)

Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei

Obiceiuri de căsătorie în comuna Caramurat (Mihail Kogălniceanu) la mijlocul secolului trecut, la români

Ti-a placut articolul?

Comentarii