Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:12 18 09 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Obiceiuri de căsătorie în comuna Caramurat (Mihail Kogălniceanu) la mijlocul secolului trecut, la români

ro

29 Aug, 2018 00:00 4306 Marime text
La 25 km de Constanţa, pe drumul spre Tulcea, trecem printr-o comună străjuită de o impunătoare biserică. Este comuna Mihail Kogălniceanu, numită înainte Caramurat. Locuită de-a lungul istoriei de tătari, turci, germani şi români - mai ales mocani -, istoria acesteia este una în care tradiţiile etniilor se împletesc.
 

 
 
Mă opresc, în acest articol, la obiceiurile de căsătorie ale românilor din Caramurat, aşa cum reies din monografia învăţătorilor Paraschiva şi Gheorghe M. Puşcaşu, apărută în 1942. Săptămânile următoare mă voi opri la obiceiurile tătarilor şi ale germanilor.
 
Şi voi începe cu superstiţiile visătoarelor adolescente din Caramurat. Se făceau de Anul Nou, probabil ca început al unei noi etape din viaţa fiecăreia. Fără îndoială că există superstiţii şi obiceiuri general valabile în spaţiul românesc - care încă se păstrează , dar şi obiceiuri ale locului. De altfel, ce fată nu a cântat gărgăriţei: „Gărgăriţă-riţă/ Zboară-n poieniţă / Acolo unde te-oi aşeza/ Acolo m-oi mărita”?  Pentru că, nu-i aşa, fiecare fată visează la rochia de mireasă.
 
„Fetele din sat se duc la grajdul vitelor, se leagă la ochi şi dau cu piciorul în vita ce doarme, numărând 1,2,3,4 şi la ce număr vita se ridică în picioare, după atâţia ani se va mărita.
 
Se iau două fire de păr de porc şi se pun pe sobă unul lângă altul. Dacă firele în arderea lor nu se îndepărtează unul de altul, e semn că iubitul ales o va lua de soţie: dacă se desprinde unul de altul, e semn rău.
 
Fata care vrea să ştie cum va fi viitorul soţ, se duce pe la ora 12 noaptea, legată la ochi - condusă de altă fată - la unul din gardurile vecine. Aici fata legată la ochi începe a număra stâlpii de la gard de la 9 în jos; ajungând la ultimul stâlp face un semn. Dacă stâlpul însemnat este cu coajă, viitorul soţ va fi bogat, dacă n-are coajă va fi sărac; iar dacă vârful e bifurcat, atunci va fi văduv.
 
În ajunul Bobotezei, fata cere preotului puţin busuioc pe care-l leagă la degetul cel mic de la mâna dreaptă, înainte de culcare. Visul ce va visa în acea noapte va fi adevărat.
 
Tot în ajunul Bobotezei se pune în pragul uşei un inel având grijă ca după trecerea preotului să-l ridice. Se culcă cu inelul în deget, pentru ca visul să-i aducă iubitul ales”.
 
Tinerii se cunoşteau la horă, la clacă, la serate, baluri şi, mai rar, în vizite. Foarte importantă era virginitatea fetei, viaţa sexuală înainte de căsătorie fiind „inexistentă”. De altfel, exista şcoală separată pentru fete. Doar 2 la mie dintre femeile comunei aveau copii din flori. În aceste foarte rare cazuri, femeia care a greşit se căsătorea rapid cu un văduv sau cu un bărbat mai în vârstă. Văduvele se recăsătoreau foarte rar.
 
În Caramurat, furtul fetelor era foarte rar şi era determinat de refuzul uneia dintre părţi sau de diferenţa de avere. Nu există niciun caz de concubinaj în comună.
 
În general, căsătoria era hotărâtă de tineri şi se făcea de puţine ori din dragoste, de destul de multe ori din interes, de cele mai multe ori fiind, de fapt, stabilită de părinţi sau alte rude. În unele cazuri, tinerii nici nu se cunoşteau. Contau frumuseţea, purtarea, sănătatea şi... zestrea.
 
Primul pas era peţirea. Părinţii sau intermediarii anunţau intenţia şi hotărau dota. Urma stabilirea datei. La logodnă participau rudele apropiate. Tânărul îi făcea cadou alesei sale o rochie „de ştofă sau mătase”, o basma, un şal etc. Unii făceau cadou şi soacrei. Logodnicele fac şi ele cadou viitorilor soţi cămăşi de noapte, cravate, batiste, cusute de mâna lor. Preotul schimba verighetele viitorilor miri. Acestea erau întotdeauna de aur, „cât mai scump, simbolizând veşnicia legăturii şi a prosperării”. Căsătoria era fixată cât mai curând. Au existat şi cazuri în care „părţile” nu s-au înţeles şi atunci se strica logodna, dând prilej „gurii satului” să bârfească, iar cadourile să dădeau înapoi.
 
În prima duminică după logodnă, viitoarea mireasă îşi chema prietenele acasă şi le servea cu bomboane aduse de logodnic, special pentru această ocazie. Urmau târguielile pentru nuntă. Logodnicii şi părinţii lor făceau cumpărăturile din oraş. Viitorul mire îi cumpăra logodnicei sale rochia şi pantofii de mireasă şi o ducea la croitoreasă, el plătind totul, inclusiv cadouri soacrei şi, în funcţie de starea materială, şi altor rude apropiate. La rândul său, tânăra îi cumpăra cămaşă şi cravată mirelui, cadouri naşilor. Aceasta dacă nu a fost atât de harnică încât să le facă singură.
 
Ca şi azi, căsătoria începea cu cea civilă, „căreia-i primează actul dotal, dacă e cazul”. Căsătoria religioasă este „actul final al oricărei căsătorii”. Nunta avea loc duminica şi, de obicei, era făcută de socrii mari. Dacă se întâmpla, din diverse motive, ca nunta să fie organizată de socrii mici, în comună se spunea că mirele se mărită, şi nu că se însoară. Se cumpărau vin şi ţuică în cantităţi mari - „dacă nu rămâne, nu ajunge”. Se tocmeau, de obicei, patru lăutari („viorist, ţambalagiu, contrabas şi acordonist”), dar dacă băiatul provenea dintr-o familie săracă, erau angajaţi doar doi („viorist şi ţambalagiu”). Soacra mare începea pregătirile de joi, când se tăia porcul sau mânzatul. Vineri, soacra mare, rude şi vecine tăiau şi jumuleau păsările, iar sâmbătă se făceau sarmalele, „nelipsite de la mesele mocăneşti şi la nuntă”.
 
Invitaţii erau înştiinţaţi tot sâmbăta, fie prin invitaţii tipărite, fie prin „chemători”. Foarte rar - şi mai ales cei săraci - făceau invitaţii cu plosca (sticla) şi lăutari.
 
Sâmbătă seara, după cină, nuntaşii din partea mirelui plecau de la ginere şi îi luau pe naşi pentru a continua petrecerea la casa mirelui. Erau serviţi cu dulceaţă, cozonac, lichior şi vin. Împreună mergeau şi luau viitoarea mireasă de acasă, fiind primiţi cu aceleaşi bunătăţi şi mai ales cu vin, pentru a le stimula buna dispoziţie. De aici până la salon, mirii, naşii, socrii mari şi mici, nuntaşii erau însoţiţi de cântecul lăutarilor şi de chiuituri. În fruntea alaiului mergeau „chemătorii”, prietenii mirelui, cărora mireasa le pusese la pălării „chemătoarea” (panglică colorată, albastră sau roşie, împodobită cu floricele din acelaşi material şi beteală). Rolul lor era de a da tonul chiuiturilor şi de a anima petrecerea de sâmbătă seara, care dura până în zori. Mireasa şi naşii erau conduşi acasă cu acelaşi alai.
 
Duminică dimineaţa, lăutarii cântau la casa miresei, unde tinerele căsătorite şi rudele aduceau cadouri cuplului, jucau şi-l aşteaptă pe mire. În acest timp, tot în cântecul lăutarilor, avea loc pregătirea mirelui, care era bărbierit. Cu acelaşi alai ca în ziua anterioară, mirele şi rudele sale plecau pentru a lua naşii. La casa acestora, nuntaşii erau primiţi cu bunătăţi şi li se prindea în piept o floare de lămâiţă cu fir şi panglică, realizate de mireasă şi prietenele ei. Naşa gătea mireasa, punându-i floarea şi voalul - pe care îl aduce aceasta.
 
În acest timp, mireasa plângea că se desparte de casa părintească, iar lăutarii cântau: „Taci mireasă, nu mai plânge, că la mamă-ta te-oi duce, când o face plopul mere şi caisul micşunele”. Apoi, se juca hora în curte, după care alaiul se îndrepta spre biserică. Nunul conducea mireasa şi nuna conducea mirele. Înaintea lor, chemătorii cu lumânările. Dacă nunta se desfăşura în alt sat, deplasarea alaiului se făcea cu căruţe sau maşini, de multe ori având chiar întrecere între mijloacele de transport.
 
Cununia religioasă avea loc, în general, pe la orele 16-17 - aceasta este nunta „boierească”. Slujba cununiei se desfăşura în faţa altarului. Mirii muşcau din pişcot şi sorbeau din paharul cu vin, la fel ca şi fetele nemăritate, care sperau că vor fi, curând, mirese.
 
După terminarea cununiei religioase, mirii, rudele şi invitaţii mergeau la salon. Masa de nuntă consta în: „mezeluri şi caşcaval cu ţuică, sarmale mocăneşti multe şi bune, orez mocănesc (pilaf de pasăre dulce), friptură de pasăre, cozonac. Pâinea de obicei e de târg”. La friptură  se punea „o garnitură din lapte de oi, de putină”. Vinul curgea din abundenţă. Cei mai bogaţi puneau pe masă şi fructe şi cafele. Înainte de servirea fripturii, se dădea darul - în bani şi lucruri necesare -, începând cu naşii, continuând cu bărbaţii ca reprezentanţi ai fiecărei familii în parte. În anul 1941, la o nuntă se adunau cca 30.000 - 40.000 de lei. La rândul ei, mireasa dădea cadouri naşilor, socrilor şi rudelor apropiate - „lucruri de mână, cămăşi de noapte, de zi, ştergare, feţe de masă, miliouri, perne fantezii etc.”.
 
După servirea mesei, începea jocul: „Brâuleţul”, „Popîrlanul”, „Sârba”, „Mâna”, „Ca la Breaza”. După miezul nopţii, nunul era ridicat de invitaţi şi lăsat jos numai după ce acesta le promitea 1-2-5 decalitri de vin. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu nuna, care promitea femeilor bomboane, cozonac, cafele.
 
Luni dimineaţa, petrecerea se muta la rudele mirelui. Mai rar la casa socrilor, care erau împodobiţi cu iţe de la războiul de ţesut, erau puşi pe grapă etc. Autorul consideră aceste obiceiuri ca fiind barbare.
 
Soţul şi soţia erau consideraţi egali în familie, deşi încă se păstra - în puţine cazuri, e drept - ca femeia să meargă în urma bărbatului. La baza căsniciei stătea întrajutorarea. De altfel, cei doi soţi munceau împreună - uneori şi cu copiii -, iar venitul era comun.
 
Dacă existau neînţelegeri, nemulţumiri legate de hărnicie sau infidelitate, soluţia era desfacerea căsătoriei, dar asemenea cazuri erau, în 1942, destul de rare şi implicau, de asemenea, „gura satului”. Cei divorţaţi nu se recăsătoreau.
 
Sursă foto: MINAC
 
Despre Lavinia Dumitraşcu

Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 

Citeşte şi:

Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)

Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei
 
23 august 1944 la Constanța. Din memoriile avocatului Dan Alecu, secretar general al PNȚ (galerie foto)
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii