Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
17:04 25 09 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Dobrogea medievală Conducători militari şi formaţiuni statale din sec. XII. Revolta Asăneştilor - Ioan Asan şi Petru

ro

01 May, 2018 00:00 1282 Marime text
La sfârşitul secolului al XII-lea, Dobrogea şi teritoriul Bulgariei de astăzi se aflau încă sub stăpânirea Imperiului Bizantin, care slăbise însă şi nu mai avea împăraţi puternici precum fuseseră pe vremuri Ioan Tzimiskes sau Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Pământurile acestea erau locuite de vlahi, bulgari, cumani şi pecenegi, neamuri care adesea provocau tulburări bizantinilor.
 
În sudul Dunării existau şi numeroşi nobili vlahi care, oficial, erau supuşi ai Bizanţului, dar care dispuneau de o mare putere în zonă. Printre aceştia se numărau şi Ioan Asan şi Petru, doi fraţi din familia Asăneştilor, familie care avea să se transforme în scurt timp într-o adevărată dinastie imperială ce va schimba istoria Europei, creând un stat sud-dunărean extrem de puternic.
 
Despre originea acestor Asăneşti (Asanizi) s-a scris mult şi există controverse şi astăzi pe această temă. Cei mai mulţi specialişti opinează însă că ei erau, fără doar şi poate, vlahi, români sud-dunăreni, creatori ai unui stat în care, alături de neamul lor, existau şi numeroşi bulgari, cumani sau pecenegi.
 
Originea vlahă a Asăneştilor este confirmată şi de numeroşi istorici bizantini, care menţionează clar acest fapt în scrierile lor, atunci când se referă la Ioan şi Petru Asan.
 
Povestea dinastiei Asăneştilor începe în 1185, când vasalii din sudul Dunării sunt tot mai nemulţumiţi de taxele mari, impuse de stăpânii bizantini. Împăratul Isac II Angelos ceruse sume uriaşe de la supuşi, pentru a-şi finanţa un război cu Guillaume al II-lea al Siciliei, dar şi pentru anunţata sa nuntă cu prinţesa Margareta a Ungariei.
 
Ioan Asan şi fratele său mai mare Petru (iniţial numit Teodor) pleacă în solie spre Constantinopole pentru a i se plânge suveranului bizantin. Ei îl găsesc pe acesta în Tracia, în tabăra de la Kypsela, şi îi cer să micşoreze taxele. Este refuzat, iar generalii lui Isaac al II-lea îl umilesc şi batjocoresc, pălmuindu-l în plină adunare.
 
Cronicarul bizantin Niketas Choniates Akominatos povesteşte episodul, fiind însă subiectiv şi zugrăvindu-i pe cei doi Asăneşti într-o lumină nefavorabilă:
„Şi erau izvoditori ai nenorocirii şi agitatori ai întregului neam, unul Petru şi cu Asan, de acelaşi neam şi obârşie... Murmurară deci că nu sunt luaţi în seamă şi tot stăruind în cererea lor au scăpat şi câte-un cuvânt mai înfierbântat, care lăsă să se vadă răzvrătirea şi ce vor face când se vor întoarce acasă şi asta o făcea mai ales Asan (n.a. Ioan Asan), care era mai colţos şi mai aspru. Acesta este şi lovit peste faţă din porunca sebastocratului Ioan, ca pedeapsă pentru neruşinare... Iar câte rele au săvârşit aceşti oameni nelegiuiţi şi spurcaţi, ce cuvânt ar izbuti să o spună, ori ce povestire ar putea cuprinde atâtea Iliade de nenorociri?“
 
Din acest text subiectiv reiese însă şi purul adevăr. Cei doi nobili vlahi sunt umiliţi, iar acest tratament umple paharul nemulţumirilor lor, fiind practic scânteia ce va declanşa răzvrătirea lor şi marele război cu Bizanţul.
 
Pe pământurile lor sud-dunărene şi vest-pontice Petru şi Ioan Asan erau nobili respectaţi, dar şi foarte temuţi, fiindcă uneori „deveneau îndrăciţi şi stăpâniţi de duhuri rele“ (probabil epileptici). Ei se întorc acasă, îi unesc pe vlahi şi pe bulgari şi cu o armată numeroasă de partea lor declanşează răscoala contra romeilor (bizantinilor). Fiind fratele mai mare, Petru se încoronează ca „ţar al bulgarilor şi vlahilor“, chiar dacă Ioan Asan era cel mai capabil. Noul lor stat, independent, îşi are capitala la Târnovo.
 
Bizanţul încearcă să înăbuşe răscoala, însă fără succes (asediază fără izbândă oraşul Preslav). În 1186, Asan preia controlul asupra întregii Moesia, cu a sa Dobroge, apoi invadează Tracia, făcând raiduri peste Balcani.
 
Bizantinii vin în Moesia cu o armată uriaşă, Petru rămâne să negocieze cu ei, dar Asan pleacă la nord de Dunăre şi adună o armată de cumani şi vlahi, cu ajutorul cărora îi pune pe fugă pe bizantini.
 
Strategia sa este una înţeleaptă - nu se angajează în confruntări directe (bizantinii sunt mai numeroşi), atacă pe neaşteptate, jefuieşte, pradă şi oboseşte mereu marea armată imperială. În 1187, Bizanţul o capturează la Loveci pe soţia lui Asan, Elena, dar aceasta este răscumpărată, în locul ei fiind luat ostatic al treilea frate al Asăneştilor, mezinul Ioniţă Caloian (Kalo-Ioanes - Ioanes cel Frumos).
 
În 1189, ţarul Petru îl numeşte co-împărat pe Ioan Asan (încoronat ca Ioan Asan I), iar el se retrage la Preslav, lăsându-l pe fratele său mai mic să conducă efectiv ţara. În 1189, bizantinii cad într-o ambuscadă şi sunt învinşi de noul ţar vlaho-bulgar.
 
Un an mai târziu, Asan îi bate din nou pe „romei“ în bătălia de la Triavna (Munţii Balcani), unde bazileul Isaac II Angelos abia scapă cu viaţă. Anii următori aduc noi victorii vlaho-bulgare: capturarea regiunii Sofia - Niş (1191) a Belgradului (1195) a Melnikului şi Prosekului (1196). Teritoriul statului vlaho-bulgar devine tot mai vast şi se tot extinde spre vest şi spre sud.
 
În 1195, un nou împărat urcă pe tronul de la Constantinopole, Alexis III Angelos (1195-1203). Acesta încearcă o nouă abordare faţă de Ioan Asan, iar cronicarul Niketas Choniates ne spune: „Împăratul nu mai suporta năvălirile şi prădăciunile pe care le făceau vlahii împreună cu sciţii (n.a. aşa îi numeau bizantinii pe pecenegi). După ce a ajuns împărat, Alexie (n.a. al III-lea Angelos) a încercat în tot felul să încheie pace cu vlahii şi a trimis soli la Petru şi Asan. Dar nu a izbutit să facă pace şi nici să încheie tratate, deoarece oamenii aceştia au dat răspunsuri trufaşe, iar condiţiile pe care le propuneau pentru pace erau de neacceptat şi jignitoare. Pe când împăratul se afla în Răsărit, ei năvălesc în temele bulgare (n.a. thema – zonă administrativă) dinspre Serrai şi înving oastea romeică, omoară o mulţime de oameni şi iau prizonier pe Alexies Aspietes, comandantul romeilor. Cuceresc şi multe dintre cetăţile de acolo şi după ce le întăresc puternic, se întorc acasă aducând pradă nenumărată“.
 
Vlahii şi bulgarii de sub stăpânirea Asăneştilor îi urau mult pe bizantini, pentru că în ultimele veacuri aceştia comiseseră împotriva lor numeroase abuzuri. Chiar Ioan I Asan dovedeşte ura neamului său faţă de romei. Astfel, Choniates povesteşte că după un asediu, un preot „îl roagă pe Asan să îi dea drumul... îi cerea îndurare vorbindu-i în limba sa, căci preotul era cunoscător al graiului vlahilor... Acela însă i-a spus că nu şi-a propus vreodată să elibereze romeii, ci numai să îi nimicească“.
 
Ioan Asan moare, în mod cu totul neaşteptat, în anul 1196, când imperiul său era în plin apogeu iar Bizanţul se clătina. Conducătorul vlahilor şi al bulgarilor este asasinat de un ofiţer şi prieten al său pe nume Ivancu (Ivanco, Ioan). Asan aflase că acesta avusese o legătură amoroasă cu sora soţiei sale, Elena, şi îi cere socoteală războinicului. Speriat, acest Ivancu îl înjunghie mortal pe Asan, apoi fuge la bizantini, unde cere protecţie.
 
Bazileul Alexis III Angelos află despre moartea lui Ioan Asan şi vrea să profite. Armata bizantină însă nu este doritoare de o nouă campanie, iar potrivit cronicarilor, ofiţerii şi soldaţii îi spun stăpânului lor: „Unde ne duci? Nu am străbătut oare de multe ori aceste drumuri de munte şi nu numai că n-am izbutit să facem nimic bun, ci puţin a lipsit ca să pierim cu toţii? Întoarce-te, întoarce-te şi du-ne la casele noastre!“
 
Ioan I Asan a murit, dar tronul ţaratului vlaho-bulgar este imediat ocupat de fratele său Petru, care mai stăpâneşte încă un an, până în 1197, când va fi, la rândul lui, asasinat. În acest moment intră în scenă, ca nou împărat, cel de-al treilea frate, mezinul Ioan, care, cu puţin timp în urmă, reuşise să evadeze din prizonieratul bizantin... Ioan, cel poreclit Kallo Ioannes, Cel Frumos...
 
(Va urma)
 

Bibliografie

 
- Izvoare istorice privind istoria României (FONTES III - Scriitori bizantini sec. XI-XVI), Ed. Academiei RSR 1975, Niketas Choniates, p. 243-287
- Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion - „Dobrogea, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare“, pag.173-180
 
Sursa foto: „De la Kandi - Operă proprie, CC BY-SA 4.0“, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=7669816
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.
 
Citeşte şi:
 
După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie
 
Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“
 
Dobrogea medievală Conducători militari şi formaţiuni statale din sec. X-XI (jupanii Dimitrie şi Gheorghe; Tatos, Seslav şi Saccea, căpetenia Pudilă)
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii