Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
18:16 21 10 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Conf. univ. dr. Ion Codrescu „Viaţa artistică în Constanţa, în ultimii ani, a cunoscut o diminuare a vizibilităţii în rândul publicului“ (galerie foto)

ro

26 Sep, 2014 20:04 4606 Marime text
Ion Codrescu este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Arte a Universităţii „Ovidius“ Constanţa. Recent, el a fost distins, în cadrul Conferinţelor Internaţionale Ştiinţifice Multidisciplinare „Ştiinţe Sociale şi Arte“ desfăşurate la Albena, cu Placheta de Cristal pentru cea mai bună comunicare ştiinţifică - „Pictura haiga japoneză şi artiştii occidentali“.

Artistul Ion Codrescu a expus, de-a lungul timpului, în România, Japonia, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Italia, Belgia. Semnează lucrări de grafică, sumi-e şi haiga. Cum se împacă un artist român cu arta japoneză? Cum a reuşit Ion Codrescu să influenţeze spaţiul cultural japonez? În ce fel se diferenţiază artele şi culturile celor două ţări - România şi Japonia? Am discutat despre aceste aspecte în cadrul unui interviu acordat de Ion Codrescu ziarului ZIUA de Constanţa.

Cum a debutat „întâlnirea“ dumneavoastră cu arta japoneză?

În primul rând, ar trebui să spunem că, în viaţa unei persoane, în afară de moştenirea genetică, de părinţi, de şcoală, de liceu şi universitate, un loc foarte important îl au întâlnirile vieţii noastre, întâlnirile cu anumite persoane, întâlnirile cu cărţile, care ne influenţează într-adevăr modul de a privi realitatea, de a gândi, de a dialoga cu cei din jur, dar şi de a da nişte răspunsuri care ne frământă. Întâlnirea cu arta japoneză s-a petrecut în timpul liceului, când am împrumutat de la biblioteca Liceului de Artă din Constanţa un album cu arta japoneză. Reproducerile din acel album mă trimiteau la un spaţiu cultural diferit faţă de cel pe care-l învăţasem în şcoală, un spaţiu în care omul nu mai era în centrul atenţiei, el devenea o parte infimă a peisajului. În principiu, este vorba despre cele două concepţii diferite, care stau la baza culturii din Europa şi din Extremul Orient, adică acea concepţie antropocentristă, când omul este în centrul universului, şi concepţia cosmocentristă, când fiecare element din lume are importanţa lui în univers.

Ce înseamnă, de fapt, „haiga“?

Alături de câteva cuvinte care au intrat în vocabularul occidentalului, cum ar fi kamikaze, tsunami, ikebana, karate, haiga face parte acum din vocabularul artiştilor, deoarece este o formă de pictură care a pătruns în spaţiul din afara Japoniei şi care acum face parte din limbajul unui artist, care doreşte să-şi îmbogăţească creativitatea în privinţa căutărilor în soluţii plastice.

Haiga este format din două cuvinte: hai şi ga, primul venind de la poemul haiku, iar al doilea cuvânt înseamnă imagine, pictură sau desen. Prin urmare, haiga înseamnă pictura care însoţeşte un poem haiku.

Haiga este o artă complexă, deoarece include în acelaşi spaţiu caligrafia poemului, imaginea care ar sugera atmosfera din poezie şi sigiliile, semnătura artistului. Este o artă care uneşte atât literatura, cât şi pictura. Poate de aceea este atât de căutată de artiştii occidentali, pentru faptul că experienţa europeană în pictură permitea mai puţin includerea unui text în suprafaţa picturală.

Aţi semnat, de-a lungul timpului, şi lucrări de sumi-e. De care dintre aceste forme ale artei - sumi-e sau haiga - vă simţiţi mai apropiat?

Sumi-e înseamnă pictură în tuş: „sumi“ poate fi tradus prin tuş, iar „e“ reprezintă pictura. Le practic pe amândouă, prima îmi oferă o gamă mai largă de abordare şi pot să pictez orice subiect fără să fiu inspirat de un poem. Haiga mă obligă să includ un text al unui haiku. Plăcerea este diferită, atât în sumi-e, unde am mai multă libertate, cât şi în haiga, unde sunt constrâns de poemul pe care trebuie să-l echivalez în imagini.

Cum aţi defini arta şi cultura japoneză? Cum se diferenţiază acestea de arta şi de cultura românească?

Cultura japoneză este o cultură a unui popor insular. Ne putem gândi puţin la ce înseamnă cultura engleză, dacă putem face o comparaţie. Japonia a primit foarte mult de la China, atât în planul oraşelor, în scriere, în arta grădinilor, în arta ceaiului, în religie, dar japonezii au ştiut să adapteze orice influenţă prin filtrul spiritului nipon, în aşa fel încât cultura japoneză este originală faţă de spaţiul cultural chinezesc.
Aş putea să menţionez câteva caracteristici ale artei japoneze: apropierea de natură, estetica plină de rafinament, predilecţia pentru miniatural, apetenţa pentru sugestie, şi nu pentru a arăta totul într-o pictură, cultivarea asimetriei în planul unui parc, în structura compoziţională a unei picturi.

Dacă ar fi să facem o comparaţie cu arhitectura de lemn tradiţională din România, putem spune că arhitectura japoneză realizată din lemn îmbină aceleaşi elemente de estetică: simplitate, naturaleţe, respectul pentru materia preluată din natură, asceză cromatică, orizontalitate ritmată cu verticalitate.

Poetul japonez este atras de natură în poezia haiku aşa cum poetul anonim din folclorul românesc a cântat codrul şi s-a simţit frate cu acest spaţiu în care trăia. Desigur, la nivel de discurs, poemul haiku este foarte concentrat, în vreme ce baladele româneşti au un discurs mai dezvoltat.

Când aţi început să expuneţi şi dincolo de hotare? Care a fost cea mai importantă expoziţie pentru dumneavoastră?

Am început să expun încă de pe băncile facultăţii, în anul 1973, când eram student în anul III la Facultatea de Arte Plastice a Institutului „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti. Prima expoziţie am avut-o la Biblioteca Universităţii Bucureşti. Peste hotare am expus după Revoluţie, iar actualmente am peste 50 de expoziţii personale, pe care le-am realizat în România, în Franţa, Belgia, Anglia, Irlanda, Statele Unite ale Americii, Japonia şi în Italia. Este greu să mă opresc asupra unei singure expoziţii, deoarece fiecare eveniment expoziţional pentru mine înseamnă o experienţă cu publicul din acel spaţiu şi, în acelaşi timp, reprezintă o mărturie a unei etape de lucru ca artist.

Se spune că japonezii şi românii sunt total diferiţi atunci când vine vorba despre stilul de muncă, japonezii fiind renumiţi pentru minuţiozitate, răbdare, delicateţe. Aţi preluat, în timp, anumite aspecte din felul de a fi al japonezilor?

Am avut ocazia să călătoresc datorită unor burse oferite de Fundaţia Japoneză şi de câteva universităţi prestigioase din Tokyo. Aş putea spune că i-am cunoscut pe japonezi la ei acasă, pentru o perioadă totală de aproape patru luni, în diferite secvenţe, încă din 1990 până de curând. Prima bursă am primit-o chiar după Revoluţie, în februarie 1990, când am participat la un concurs internaţional de poezie organizat de cel mai important ziar japonez, „Mainichi Daily News“, iar poemul meu a intrat în finala concursului, fiind publicat în limba engleză şi în limba japoneză. Preşedintele companiei Shell din Japonia a fost impresionat de modul cum am înţeles spiritul acestui poem, de calitatea lui, şi mi-a oferit o bursă de o lună de zile. Cu acest prilej am avut oportunitatea să cunosc muzeele japoneze, instituţiile de cultură şi de învăţământ, artiştii cu care am intrat în contact şi mi-am dat seama că un lucru foarte important în munca lor este organizarea. Pentru ei, a fi organizat înseamnă a fi eficient. De asemenea, alte aspecte importante sunt punctualitatea şi respectul cuvântului dat. Este cunoscut faptul că un samurai era capabil să mânuiască spada, dar şi să compună un poem haiku, să fie dur în luptă, dar să fie delicat atunci când admira o frunză sau păşea în interiorul unei încăperi de ceai. Am putea spune că spiritul japonez este complex şi că această complexitate este vizibilă în toate aspectele societăţii nipone. Lângă japonezi am învăţat să fiu mai punctual decât eram înainte şi să îmi duc la bun sfârşit un proiect pe care trebuie să-l organizez foarte bine.

Ştiu că aveţi o legătură aparte şi cu haiku-ul. Când aţi început să scrieţi haiku?

Am început să scriu haiku după 1974, când am descoperit acest poem într-o antologie care a apărut în România. Mi-a plăcut acest poem prin simplitatea lui şi prin puterea de sugestie pe care o degajă conţinutul poeziei. Se spune că un haiku sugerează doar 10%, iar 90% trebuie să fie completat de cititor. După cum se ştie, în stil tradiţional, haiku-ul nu are decât 17 silabe, dar în stil occidental, poeţii l-au preluat într-o formă liberă, respectând spiritul său, şi nu forma.

Sunteţi autorul a 12 volume. Spuneţi-ne, vă rog, câteva cuvinte despre cărţile dumneavoastră.

Între timp, am publicat o carte în Franţa, ajungând astfel la volumul al treisprezecelea. Cărţile mele conţin poeme, proză scurtă, eseuri pe diferite teme şi studii de specialitate în profesia pe care mi-am ales-o în domeniul artelor plastice. Volumele au fost publicate atât în România, cât şi în Franţa, Anglia, Slovenia şi Olanda. Poemele au fost traduse în 16 limbi şi publicate în 20 de ţări. Fiind artist, toate cărţile le-am ilustrat cu lucrări din creaţia mea.

Ce părere aveţi despre condiţia artistului în România anului 2014?

Un artist, indiferent dacă locuieşte în România sau într-o altă ţară, are un fel propriu de a fi. El caută întotdeauna să răspundă idealului său din artă şi această căutare îl face să fie mai atent la ceea ce vede în jurul său, mai receptiv la toate problemele societăţii şi mai sensibil la toată duritatea vieţii. Nu aş putea spune că nu mă pot dezvolta ca artist în România, deoarece expoziţiile pe care le-am făcut până acum sunt o dovadă a activităţii mele.
Este dificil să trăieşti doar din artă, de aceea sunt şi profesori la catedră, acolo unde pot avea un salariu constant. În ziua de astăzi, oamenii cumpără mai puţină artă, iar cei care ar dori să cumpere nu au bani.

Dar despre cea a artistului constănţean? Are acesta un mediu propice pentru a se manifesta?

Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră, aş vrea să fac o comparaţie între Constanţa şi Aix-en-Provence, un oraş mai mic decât al nostru, dar care are zeci de galerii. În Constanţa, dacă cineva vrea să expună, nu are la dispoziţie decât două, trei galerii, în afară de Muzeul de Artă. Viaţa artistică în Constanţa, în ultimii ani, a cunoscut o diminuare a vizibilităţii în rândul publicului. Este trist că nu-i vedem la spectacolele de operă şi balet sau la vernisaje pe cei care ar trebui să susţină arta.

Eu pregătesc un proiect internaţional pe care nu vreau să-l detaliez deocamdată, dar mi-e teamă că, dacă merg la Comisia de Cultură a Consiliului Local Municipal Constanţa, nu o să primesc susţinerea financiară de care voi avea nevoie. Din câte remarcăm, municipalitatea încurajează alt gen de manifestări.

Ce rol credeţi că le revine instituţiilor din Constanţa atunci când vine vorba de stimularea vieţii culturale? Îşi (mai) îndeplinesc acestea misiunea?

Cred că instituţiile de cultură din Constanţa ar trebui, în primul rând, să stimuleze şi să finanţeze orice proiect serios venit din partea unei personalităţi constănţene. În acelaşi timp, cei care coordonează cultura ar trebui să nu încurajeze manifestările care frizează kitsch-ul.
Misiunea pe care o au pe plan cultural, din punctul meu de vedere, este aproape invizibilă.

Ştiu că sunteţi, de asemenea, membru al Uniunii Scriitorilor. Uniunea a fost însă criticată, în ultimii ani, din cauza faptului că ar fi primit sub egida sa scriitori consideraţi nulităţi din punct de vedere artistic. Cum comentaţi?

Aveţi perfectă dreptate. Uniunea Scriitorilor din România reprezintă o parte din societatea românească şi, prin urmare, are toate caracteristicile din societatea noastră balcanică. În cadrul Uniunii, există scriitori celebri, de talent, traduşi peste hotare. Bineînţeles, aceştia sunt mai puţini. De asemenea, există un număr mare de scriitori oneşti, respectabili, care îşi publică volumele în modul cel mai profesionist. Totodată, din păcate, există şi membri care au pătruns în Uniune pe căi mai ocolite, la presiuni exercitate de anumite persoane, dar aceştia, prin ceea ce publică, îşi fac cunoscută cartea lor de vizită, iar cititorii sunt neiertători.

Când cititorul intră într-o librărie, el trebuie să răsfoiască atent cartea pe care vrea să o achiziţioneze, iar cărţile care nu-i spun nimic se vor elimina singure. Nu poţi fi un scriitor doar prin faptul că volumele tale sunt achiziţionate doar de familie sau de prieteni. Fiecare scriitor are o anumită cotă, iar aceasta se probează prin cărţile publicate, prin recenziile, cronicile care apar în reviste de specialitate şi prin prezenţa sa în mediile culturale.

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • AFONUL 10 Oct, 2014 11:59 MULTUMIM IDILILOR ORASULUI PENTU GRIJILE LUI MAZARE