Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
12:23 27 10 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Lumea Marinarilor Moștenirea lui Barba Bibicu. Benone Barbu, „Rostock”, „Gloria” (galerie foto)

ro

08 Oct, 2021 00:00 2686 Marime text
A fost unul dintre cei 70 de absolvenți ai Școlii Militare de Ofițeri de Marină[1], înaintați, în baza Decretului nr. 802 din 19 august 1950, la gradul de locotenent, la 20 august 1950.
Și mărturisesc că, citind povestea vieții sale, nuanțat romanțată de însăși fiica sa, m-au mișcat profund și gestul și povestea în sine.
Și de aceea încerc să le împărtășesc amintirile nostime, mândria pe deplin întemeiată și trăirile intense ale celor trei fii ai pilotului Benone Barbu: Coreliu, pilot de Dunăre și Rin, Iustin, căpitan și armator în Germania și Marcela, farmacista cu reale calități literare, confirmate în ședințele Cenaclului „Axis Libri” și prin două premii pentru poezie.
Dar cel mai mult m-a mișcat mesajul fiicei sale: „În orice moment există un motiv pentru care să îi mulțumești lui Dumnezeu.
Noi, frații Barbu, îi mulțumim pentru bunii noștri părinți și pentru destinul ce ne-a fost dăruit. Pentru privilegiul de a le fi copii.
Ce dar mai mare aș fi putut primi în ajunul zilei în care voi împlini 50 de ani decât acela de a exprima printr-o carte - prin prima mea carte - , sentimentele, trăirile și amintirile despre tatăl meu?
Istoria unui om împletită cu istoria unui fluviu, a unui oraș, a unei mări. O istorie vie ce se perpetuă și continuă să izvorască în fiii săi.
Această carte este confirmarea că nimic nu se poate realiza de unul singur iar când trei frați rămân uniți și continuă să construiască, valoarea sentimentală și spirituală e imensă.”

Pilot pe Dunărea Maritimă

Pe 18 aprilie 1930 se năștea în satul Șendrești, comuna Motoșeni din raionul Tutova, astăzi jud. Bacău, Benone Barbu, unicul fecior al familiei Ruxandra și Constantin Barbu, „cel ce avea să dea Dunării un sens şi un rost” – după spusele Marcelei.
Băiatul care a crescut în vremuri grele, alături de trei surori mai mici, copil slăbuț, brunet şi cu ochii mari şi verzi care tot timpul au avut ceva de spus, avea să obțină, în urma examenului din 5 ianuarie 1960, brevetul de căpitan fluvial, pentru ca, zece ani mai târziu, să devină șeful Corpului de Pilotaj al Dunării Maritime, funcție pe care a deținut-o două decenii.
Tata a fost un om cu multă demnitate – scrie Marcela Barbu. A fost extrem de generos, dar a oferit doar rezultatele muncii lui; tata nu a aşteptat recompense şi nu a făcut ceea ce se numeşte «serviciu contra serviciu». A plecat la Domnul acum 8 ani şi sunt mulți oameni care mă caută şi mă opresc să îmi spună lucruri frumoase despre el.
Tata nu a fost un rechin, dar pentru mulți a fost «peştişorul de aur». A fost un om ce nu s-a pierdut în detalii şi teorii. Ideile lui au fost concrete, corecte, foarte frecvent spontane şi geniale. [...]
Tata a fost un erou al unei alte epoci, un erou care a făcut pionierat şi a conferit noi valențe profesiei de pilot.”.
Băiatul „catapultat” în plin război, de pe coada sapei către Marea Roşie, a ajuns în a doua parte a anilor ’50, la Sulina. Era căpitan în Marina Militară, avea un copil şi o căsnicie sub semnul întrebării.
Constantin-Vicențiu, băiatul din prima căsătorie, născut în august 1953, a devenit, prin grija tatălui său, marinar și ulterior pilot. A decedat în noaptea de 28 spre 29 iunie 2006, cu doar o lună şi jumătate înainte de a împlini 53 de ani.
Când a ajuns în Sulina, tata a zis: «- Dacă se poate, mâine cer să plec de aici. Eu nu rămân aici».
Şi a rămas în Sulina doar... 21 de ani. Poate nu ştia mai nimic despre Sulina, aşa cum nu ştia că va înscrie Dunărea pe harta navigației mondiale, pe care urma să o revoluționeze, că viața şi familia lui, de la Sulina, urmau să înceapă. Deşi născut la Şendreşti, viața şi destinul său cu Sulina au fost asociate.
Tata a fost cunoscut pe tot mapamondul sub numele de Captain Bibicu. I se trăgea de la interpretarea personajului caragialesc.”.
În aprilie 1958, Benone Barbu s-a recăsătorit cu sulineanca Maria Șchiopu de numai 18 ani. O căsătorie care a durat 55 de ani, „cu bune şi cu rele, dar mai mult cu bune şi cu trei copii, mai târziu cu cinci nepoți”. [...]
În sufrageria noastră au servit din preparatele mamei, directori, miniştri, ambasadori, comandanți de nave, medici, armatori, actori şi mari personalități ale vremii. Impresionat a fost jurnalistul Cornel Nistorescu, care, în cartea sa, «Întâmplări în liniştea unei fotografii», apărută la Editura Junimea, în 1978, a relatat vizita în casa părinților mei de la Sulina, familia dr. Gasparovici din Bucureşti, familia ing. Petre Vlădescu din Bucureşti, prof. dr. Dan Setlacec de la Institutul Fundeni Bucureşti, familia inginer Ion Țigaret Bucureşti, actori ca Lucia Sturdza-Bulandra, Ion Dichiseanu, Ilarion Ciobanu, Julieta Szönyi, care a interpretat personajul Adnana în filmul «Toate pânzele sus!», turnat în perioada 1975-1977 la Sulina, şi care l-a avut, printre alții, consilier de specialitate, pe bunul prieten al părinților mei, inginerul Ion Țigaret. [...]
Mama a fost suportul şi imaginea tatălui meu. Nu i-a fost uşor să fie soția unui lider, a unui bărbat de acțiune şi, de ce să nu recunoaştem, unul foarte autoritar. Toate lucrurile trebuiau să se petreacă doar cum şi când dorea tata. A fost o martiră pe altarul familiei. Nu ştiu dacă alături de altă femeie tata ar fi avut aceleaşi performanțe.”.

„Lebăda” Sulinei

De la 1 mai până la 1 octombrie, conform tradițiilor marinăreşti, tata umbla îmbrăcat într-un alb impecabil, mai rar un ivoire, cu cascheta acoperită cu coafă. Doar cine a trăit sau a urcat pe vapoare ştie că acolo există praf, pete de combustibil, umezeală, grăsimi diverse. Nu o dată, tata a pus mâna pe balustrade, pe scara de pisică sau pe timona şi apoi a pus mâna pe caschetă sau pe orice alt articol vestimentar. Erau zile în care, dacă se ivea posibilitatea, uniforma se schimba de mai multe ori pe zi.
Era supranumit «lebăda portului», dar era tot un merit al mamei. [...]
Să revenim la destin. Destinul tatălui meu şi al «Rândunicii». Tata era căpitanul «Rândunicii».

... Era iarnă şi iernile la Dunăre sunt fie umede şi lungi, fie reci şi uscate. Prima dată când s-a întâlnit cu spaima era o noapte de 29 ianuarie. Sloiurile îşi scoteau spinarea din apă ca nişte rechini. Totul a durat 30 de secunde. Un vas mare, străin, a izbit cu botul lui ascuțit mica navă a căpitanului Benone; acesta a avut timp să strige «Toată lumea la apă!», în vreme ce apa înghițea cele două jumătăți.
Era ora trei şi bucătăreasa dormea. Cineva a mai apucat s-o ia în brațe şi s-o arunce peste bord. Se strigau şi-au înțeles că sunt singuri, că acel mare vas fugise prin noaptea rece. Auzeau doar ghețurile pocnind pe lângă ei. Era o temperatură de -14 grade. Au ajuns toți la mal şi n-a strănutat unul”.
Primise un ordin să transporte un mic tanc de combustibil de la Galați. A spus că nu e posibil să efectueze această misiune, dar se pare că ordinul a trebuit să fie respectat. A pornit la drum după ora 21. Coliziunea s-a petrecut în zona portului Reni. Au ieşit pe malul rusesc şi au fost «tratați» cu alcool.
În momentul naufragiului s-a scufundat numai remorcherul, nu şi tancul. I s-a imputat toată valoarea vasului. Mai bine de doi ani i s-a oprit salariul în totalitate. [...]
Un al doilea naufragiu l-a avut cu o şalupă. Au plecat pe ceață. S-au răsturnat.
A fost un naufragiu ceva mai plăcut. Dar ca navigator e trist să rămâi fără punte sub picioare. Indiferent că ea pleacă spre adânc sau spre larg şi tu o priveşti de la țărm. [...]
În pilotaj, la timona care i-a adus „Gloria”, la propriu şi la figurat, a intrat în 1963. [...] Cel care l-a creditat, respectat şi iubit ca pe un fiu, a fost cel care până în 1970 a deținut funcția tatei. Ganea Dumitru, pentru familie Tache şi pentru noi Barba Tachi (Barba – în limba greacă este similar cuvântului unchi), era pe jumătate englez, pe jumătate grec.
Întruchiparea bunelor maniere, căldura sufletească şi râs sincer, obiectiv, un ambasador impecabil la bordul unei nave.
A fost bine asimilat în familia noastră şi noi în familia lui. Pentru mine a devenit dădacă şi idol.”.

Episodul „Rostock”

Istoria, destul de recentă, mai puțin de 30 de ani, ne spune că «Rostock» a fost navă sub pavilion ucrainean care a eşuat şi s-a scufundat pe brațul Sulina, în dreptul localității Partizani, la Mila 31, la 2 septembrie 1991. Avea o lungime de 117 metri, o greutate de 5 657 tdw şi o încărcătură de peste 5000 de tone, reprezentând produse siderurgice, în special fier beton.
Nava a eşuat perpendicular pe Canalul Sulina şi imediat a apărut pericolul ruperii digului din satul Partizani, ce era spălat de către Dunăre în ritm alert. Situația a fost remediată prin aducerea urgentă a unui ceam cu piatră. Au rămas captive numeroase nave, printre care şi nava de pasageri care făcea curse Tulcea-Sulina. Locuitorii mergeau pe jos pe lungimea întregului sat pentru a se îmbarca de pe un vapor pe altul, în vederea continuării drumului.
Piloții români, conform declarațiilor tatălui meu, au fost Gigi Banea şi un oarecare Munteanu. Deşi se spune că s-a blocat axul cârmei, echipajul navei «Rostock», care s-a salvat sărind pe mal şi plecând direct spre Ismail, vorbeau între ei în limba rusă, afirmând că românii nu mai au pe unde să treacă. Au fost auziți de cei ce cunoşteau bine limba rusă.
După un an, în 1992, s-a luat decizia de a lărgi Canalul Sulina pentru a se permite accesul navelor comerciale. În vederea realizării acestei curburi a fost strămutată populația din zona de vest şi distrugerea unor case din Ilganii de Sus. Apoi au fost construite noi case. Pentru a elibera canalul, a fost încheiat un contract de ranfluare cu firma grecească „Drossinos Elefterios”, în 1994, dar nu s-a clintit.
Apoi lucrările s-au abandonat până în 2004, când autoritățile române au fost alarmate de faptul că Ucraina inaugura prima fază a canalului Bîstroe, şi au reînceput licitația pentru scoaterea epavei.
Lucrările au fost câştigate de consorțiul alcătuit din firmele „Multraship” (Olanda), „Titan” (S.U.A.) şi „Deltacons” (România), care au reuşit, după eforturi îndelungate, să taie pe bucăți nava «Rostock».
Tata a pornit spre locul acela la scurt timp după petrecerea acestei tragedii. Era nostrom pe cel mai mare remorcher românesc, remorcherul «Albatros», actualmente «Perseus».
După eşuarea navei «Rostock», au plecat practic să salveze populația şi zona afectată, să încerce să remedieze situația creată. Ranfluarea nu se punea în discuție la acel moment. Au poziționat nava cu elicea către mal şi au început să rupă din maluri. Pur şi simplu, era necesar să distrugă case, grădini, gospodării.
Acest lucru a durat săptămâni, Dunărea avea nevoie de lărgime, indiferent cum, navigația trebuia să continue să se desfăşoare.
Tatăl meu, împreună cu conducerea Administrației Fluviale a Dunării de Jos Galați, a elaborat un plan de ranfluare a navei «Rostock», plan prezentat celui care la vremea aceea era ministru al Transporturilor, Traian Băsescu.
Tata a colaborat cu domnul inginer Mihalache Florin şi cu doamna economist Costea. În aceeaşi formulă s-au prezentat la minister în noiembrie 1992. Părea o soluție ieftină şi eficientă şi obținuseră un acord verbal.
În următoarea zi lucrătoare, din ordin ministerial, tata a primit decizia de pensionare. Trebuia să fie eliminat din sistem. [...]”.

Metoda Barbu

La Sulina toate navele acostau cu ancoră. O manevră dura câteva ore, întreg oraşul auzea zornăitul lanțurilor şi comenzile, «ancoră stânga, ancoră dreapta, jos» şi se aduna lumea pe chei. Era o manevră de 200 de ani.
Pe vremea Comisiunii Europene a Dunării, acostarea se făcea după ce nava se aşeza cu prova în mal, drept sprijin. Tocmai asta făcea ca eşuările să fie atât de frecvente. Nu mai puteau ieşi din mal.
Într-o zi, acest Benone Barbu, zis Captain Bibicu, a zis „Gata!”. Intra în port un vapor norvegian. În 10 minute nava a fost trasă la chei şi fixată fără ancore şi lanțuri, fără zgomot, doar cu parâme.
A doua zi a primit o hârtie. «- În cazul în care veți repeta această manevră, veți fi drastic sancționat».
A pus-o la arhiva personală, alături de alte dovezi scrise ale existenței sale şi, astăzi, când o arată, râde, pentru că în portul Sulina, nimeni nu acostează decât după metoda lui, iar la Constanța, dacă ceri ancoră unui căpitan de vas, acesta îți răspunde pe limba lui: «- Ce? Sunt prost să ți-o dau?».
Şi dacă cel de pe mal zice că nu ştie să ancoreze decât aşa cum se face de când lumea, căpitanul zice: «- Nu-i nimic, chemați-l pe Captain Bibicu de la Sulina că el ştie s-o facă în cinci minute!».
„Căpitanul Benone Barbu, şeful Corpului de Pilotaj de la Dunărea maritimă, ştie că n-a avut niciodată idei geniale. Doar idei simple şi mult curaj, idei venite din nopți de nesomn, când nevasta îl întreba: «- Ce ai, măi omule?». Iar el îi răspundea că nu vrea să stea la coada lumii.”
În zilele de 2-3 august 1969, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon, a efectuat o vizită oficială în România, prima vizită a unui șef de stat american în țara noastră. Atunci a apărut propunerea lui Nixon către Ceauşescu de a încheia o colaborare şi a construi o platformă de foraj marin, care să extragă petrol de la mare adâncime, din Marea Neagră. [...]
Necesitatea extinderii petrolului şi a gazelor naturale a determinat şi în România declanşarea operațiunilor de prospectare a zonei economice exclusiv din Marea Neagră.
„Toate câte fuseseră în viața acestui om aveau să se adune în acea după-amiază de martie 1976, la orele 15.30 pe ploaie. Tot ce va veni după asta nu va întrece măreția acelei ore. Se construia platforma de foraj marin la Galați. Aştepta un telefon care să-l anunțe că poate veni s-o preia, aşa cum mulți oameni, față de care încrederea şovăie, se pregătesc pentru un moment demn de cele mai adânci resurse ale ființei lor pentru a arăta cunoscuților cât de mult s-au înşelat şi cât de puțin l-au cunoscut.
Şeful Corpului de Piloți la Dunărea maritimă semnase proiectul platformei şi semnătura sa reprezenta o garanție că o va scoate în largul mării fără nicio zgârietură şi că va intra cu ea în portul Constanța exact aşa cum a plecat.
Căpitanul fusese invitat mereu la Bucureşti. I se propusese să lucreze într-un distins birou, dar refuzase, preferând gurile Dunării şi pământul învecinat cu marea. Devenise un om al apei şi prea mult uscat începea să-l incomodeze. În fiecare zi vasele îl chemau din larg, amenințate de furtună găseau scăpare numai în îndemânarea lui de a le introduce pe canal. Când lipsea din Sulina plecau să se adăpostească la Capul Caliacra sau prin alte părți.
În câțiva ani, şeful Corpului de Piloți devenise un mare specialist în introducerea pe Dunăre a navelor de o lungime neobişnuită. Tot el spusese şi semnase proiectul platformei, sub privirile consternate ale celorlalți piloți, încăpățânați în a susține că un asemenea lucru este de-a dreptul imposibil.
Uzina plutitoare fusese terminată. Ştia că asigurarea ei costă câteva sute de mii de dolari şi că reprezintă un bun național. Pentru transport avea nevoie şi de patru remorchere puternice. Sosiseră de câteva zile.
I s-a spus la telefon: «- Vino, e gata!». Şi el a pornit spre Galați. Ce s-a întrebat pe drum, se temea, cât era de sigur? Cine ştie!
Ploua de câteva zile, cum plouă pe vremea topirii zăpezilor la început de primăvară. În port erau 11 000 de oameni veniți să vadă şi să aplaude lansarea la apă a unei mari realizări a tehnicii româneşti. Ploua rece şi ei aplaudau, cu palmele ude, lansarea pe apă a platformei.
Trei fanfare intonau cântece şi el, cu un microfon în mână, la 60 de metri deasupra apei, privea mulțimea. Canalul era închis şi lumea aştepta în dreptul satelor s-o vadă trecând.
În față înainta un remorcher străin (rusesc), condus de un căpitan arțăgos. Îl bătea mereu la cap. «- Captain Bibicu, n-o putem duce, se răstoarnă curând».
N-a mai rezistat şi a strigat în microfon: «- Shut up! Eu am mai transportat o platformă de foraj marin în Golful Mexic şi ştiu ce fac!».
Căpitanul a tăcut mâlc şi de atunci i-a vorbit mereu ca unui as în materie de transportat platforme, cerea voie să vorbească, făcând mereu precizarea: «- Vă rog să nu vă supărați».
Convoiul de 400 de metri înainta greu. Cu câteva luni înainte de plecare ceruse o documentație în legătură cu transportul platformelor de foraj marin pe fluvii. I se spunea că o va primi mâine, poimâine, a venit şi ziua plecării şi tot n-a primit-o, până când au ajuns în mijlocul drumului şi atunci cineva s-a aplecat spre urechea lui şi i-a spus că o asemenea documentație pur şi simplu nu există, dar tu te descurci bine, bătrâne, se pare că totul este în ordine.
Cinci zile a dormit doar câteva ore, cu microfonul în mână, a trecut prin fața Sulinei, fără să-şi recunoască nevasta şi copiii prin mulțimea de pe chei.
A salutat cu mâna la caschetă şi oraşul l-a recunoscut şi i-a răspuns îndelung, pecetluind parcă gloria după-amiezii când va intra în portul Constanța.
În port a intrat pe la ora 15.30. A coborât în grabă şi a mai privit o dată să vadă ce a adus cu el pe apă şi s-a strecurat prin mulțimea înghesuită pe chei să privească două mari tehnici, una de construcție şi cealaltă de navigație, căci nu e la îndemâna oricui să transporte o plută lungă de 72 de metri, lată de 42 şi înaltă de 62.
A zâmbit mulțumit şi a plecat cu un prieten. Acesta i-a oferit o bere de 3,50 lei şi s-a simțit fericit.
Seara a fost chemat de lupii de mare, bătrâni căpitani de vase trecuți în rezervă. Aceştia i-au decernat o diplomă de „Lup de mare”, desenată stângaci şi scrisă în grabă pentru că Benone Barbu nu avea timp, la Sulina fiind aşteptat de alte nave şi de alți căpitani.
Nu a fost uşor şi riscurile erau colosale, pe platformă şi convoi exista Securitatea română, cea a Statelor Unite şi cea sovietică. Microfoane şi televiziunea. Orice cuvânt al lui se înregistra, orice cuvânt putea genera o eroare de pilotaj.
Lucrurile au decurs bine, dar în afară de a privi în toate părțile şi a supraveghea cu maximă atenție, dădea ordine la peste 200 de oameni îmbarcați în convoi. Ruşii nu au crezut şi nu au acceptat această victorie.
Când mai aveau 30 de metri până la ieşirea în mare, în bara Sulina, au înțeles că se poate şi că acest Benone Barbu e primul pilot din lume care transportă spre mare o platformă de foraj marin construită într-un şantier naval fluvial.
« - Dă-te stricat!» i s-a transmis comandantului de remorcher rusesc.
Tata a înțeles ce se întâmpla.
«- Dacă eşti stricat, desfac remorcherele din lateralele mele şi te vor scoate în mare, în baia de nord. Pe cât a rămas, mă descurc fără tine!».
« - Pot, totuşi, să îmi folosesc auxiliarele.».
«Gloria» a adus Gloria lui Benone Barbu şi a României. După ea au urmat «Orizont», «Prometeu», «Fortuna», «Atlas”, «Jupiter» şi «Saturn»”.


În tradiția familiei

Pe 18 noiembrie 2012, pilotul Benone Barbu a fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul „Sf. Lazăr” din Galați.
Pe sicriul tatălui meu cineva a aşezat un drapel, aşa cum sunt cele care se arborează la nave.
De atunci acel pavilion străbate Europa pe fluvii, fiind arborat la nava fratelui meu mai mic. În memoria şi onoarea tatălui nostru. E mai uşor şi mai oportun să fie un profesionist de elită în Germania. Mai uşor ca în România.
E căpitan şi armator, iar gura târgului vorbeşte că l-ar fi moştenit pe tata. Da, nimic mai adevărat. Ambiţiile, modul superlativ de a-şi practica profesia şi marea pasiune, cu siguranţă, de la tata le-a moştenit.
Şi, de ce nu, din tată în fiu, deoarece în familia noastră, poate de mai bine de o sută de ani, bărbaţii au navigat.
Dar nu pe linia paternă, ci maternă, iar tradiția a început cu circa 70 de ani mai înainte la Sulina.”.
Prin acest salutar demers editorial, Marcela Barbu adaugă celui mai inspirat și original omagiu adus părinților dragi trecuți, ca și legenda, în eternitate, unda fermecată a destinului unei familii predestinate Marinei, cu parfumul Galațiului și briza Sulinei ca blazon.
Iar sâmbătă, 16 octombrie a.c., începând cu ora 13, la sediul Muzeului Național al Marinei Române va certifica legenda cu autografe.
Bibliografie: Marcela Barbu, „Benone Barbu. Adevărul din legendă”, Editura Eikon, București, 2021
Sursa foto: Albumul de familie al doamnei Marcela Barbu
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

Citește și:
Lumea marinarilor Profesorul de navigație. Petre Mureșanu, „Constanța“, „Normandie“
 
 

[1] Din această promoție au făcut parte contraamiralul Sebastian Ulmeanu, comandorii Stelian Gună, Frițu Iliescu, Gheorghe Matiu, Aurel Marinescu, Dumitru Mărășescu, Matei Mungiu, Gheorghe Popescu, Alexe Rucăreanu, Constantin Ștefănescu, Petre Telegescu, Ioan Tiuhan, Ștefan Viciu, Victor Vandachievici, clc Ioan Lepindea și alții.

Ti-a placut articolul?

Comentarii