Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
16:07 30 03 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry Cu ochii pe Consulatul Britanic din Constanţa

ro

07 Feb, 2020 00:00 2053 Marime text

„Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate” este o impresionantă mărturie a evenimentelor ce au marcat existenţa lui George Sarry, nepotul celebrului jurnalist Constantin N. Sarry, care s-a născut şi a copilărit în Constanţa anilor interbelici, fiind arestat de comunişti şi condamnat la 11 ani de temniţă grea, doar pentru faptul că fratele său vitreg, Stanley Coomes, fusese diplomat din partea Marii Britanii.
 


Consulatul Britanic de la Constanţa se afla, imediat după război, în clădirea ce adăposteşte astăzi Muzeul „Ion Jalea“, iar textul din care cităm mai jos rememorează perioada în care autorul a fost angajat al Consulatului, având permanent pe urmele sale ochii vigilenţi ai Securităţii.
 

„În luna decembrie 1946 primim vizita unui locotenent de la Misiunea Militară Americană. Acesta primise un telefon de la Ambasada Engleză din Bucureşti s-o anunţe pe mama că fiul ei, Stanley, va sosi cu familia lui pe data de 12 ianuarie 1947, pe vasul românesc de pasageri Transilvania. Bucurie mare pentru noi, însă Stanley nu ştia că tata murise, el plecase din India spre ţară, înainte de moartea lui. Făcuse mai multe opriri şi schimbări de vapoare până să se îmbarce pe vasul Transilvania. Când a izbucnit războiul, iar România s-a aliat cu Germania, Consulatul Britanic a fost închis şi tot personalul diplomatic, inclusiv Stanley, care era secretar la consulat, a părăsit România.
 
Timp de şase ani, împreună cu familia lui, a locuit în India, în apropierea oraşului Bombay, unde se afla un lagăr cu prizonieri de război de toate naţionalităţile. Majoritatea acestor prizonieri era constituită din marinari de pe vase comerciale, care fuseseră prinşi în timp de război, cu vaporul, în ape teritoriale interzise. Printre ei se aflau şi români.
 
Stanley nu era un Sarry, fiindcă, aşa cum am spus mai devreme, când Dumitru Sarry a cunoscut-o pe Louise Coomes, aceasta era văduvă de război şi avea deja doi băieţi. Aşa încât Stanley nu avea sânge de grec, ca noi, cei şapte Sarry, dar pe lângă alte limbi, vorbea şi greceşte, iar acolo, în India, fusese încadrat în armată şi servise ca translator între prizonieri şi superiorii lui.
 
Se apropia ziua sosirii lui Stanley. Mama pregătea mâncărurile care ştia că îi plac. În ziua în care vasul Transilvania trebuia să intre în portul Constanţa, eu cu Alec şi Constantin eram pe chei, în zona unde ştiam că va fi ancorat vasul. Nu aveam voie să intrăm în port, se intra numai cu permis special. Când vasul intra în port, pe puntea vasului era o mulţime de pasageri care fluturau batiste, baticuri şi pălării. La început a fost greu să-l distingem pe Stanley şi familia lui, însă pe măsură ce vasul se apropia i-am recunoscut pe Stanley, pe soţia lui Katy şi pe cei trei copii: Jimmy, care era născut la Constanţa, şi pe cele două fiice, Doris şi Sheila, născute la Bombay, India.
 
După ce vasul a fost ancorat, ei au fost primii pasageri care au coborât. Deşi distanţa dintre vapor şi locul unde aşteptam noi era destul de mare, circa trei sute de metri, ei nu au avut probleme să ne recunoască. Aşa că ne-am dus la poarta portului, pe unde ştiam că vor ieşi. Noi rezervasem două trăsuri, iar ei mai luaseră una, cu care veniseră de la vapor până la ieşirea din port, unde ne-am îmbrăţişat. Ne-am împărţit în cele trei trăsuri şi am pornit spre casă, unde ne aştepta mama cu surorile noastre Chrisanti şi Ema. Bagajele au sosit acasă în aceeaşi, seara. În drum spre casă, Stanley ne întreabă de ce tata nu a venit cu noi să-l întâmpinăm. După o clipă lungă de tăcere, Alec i-a răspuns că tata a murit pe 27 noiembrie. Noi nu voiam ca Stanley să ştie de tata înainte de a sosi acasă, însă, dacă ne-a întrebat, nu i-am putut ascunde adevărul.
 
Deşi Stanley nu era copilul lui, nu era un Sarry, tata îl iubea foarte mult. După sosirea din Anglia, în 1927, îl trimisese pe Stanley la Colegiul Roberts din Istanbul, Turcia, ca să-şi termine studiile. Stanley la rândul lui îl iubea pe tata ca pe tatăl lui. Când a auzit de la Alec că tata a murit, nu i-a fost uşor. Ajunşi acasă, cu toţii am plâns, dar ne-am şi bucurat că suntem din nou împreună, chiar aşa, fără tata şi fără cei trei, aflaţi acum în Anglia.
 
Aici, la Constanţa, Stanley a fost numit pe postul de reprezentant al intereselor Angliei. După o şedere de câteva săptămâni cu noi, el s-a mutat în clădirea unde fusese Consulatul Britanic înainte de război şi unde el însuşi fusese secretar pe acea vreme. Clădirea era proprietate engleză, dar în timpul războiului fusese ocupată de armata germană. Era situată chiar la ieşirea Porţii numărul 1 a portului Constanţa. Din balconul clădirii se putea vedea întregul port şi toată partea de sud a litoralului. Tot din acest balcon se vedea un parc mare cu flori. Pe aici se plimba lumea spre seară de-a lungul parcului situat pe marginea mării, unde se află şi Cazinoul din Constanţa. Prietenii lui Stanley au aflat de venirea lui şi îl vizitau mereu. Stanley le-a atras atenţia că deşi vin cu soţiile lor să-i vadă şi să joace poker, vor deveni suspecţi şi s-ar putea să aibă neplăceri.

 
Între timp, şi eu sunt angajat, şi de acum fac parte din personalul Consulatului Britanic. Doar eu şi şoferul Manole eram, în afară de Stanley, oficial angajaţii consulatului. Manole şi maşina, care era un vehicul de tip militar, erau rămaşi de la Misiunea Militară Americană plecată deja la Bucureşti.
Atât vasele sub pavilion englez, cât şi cele sub pavilion american, erau reprezentate de Consulatul Englez. De fiecare dată când intra în port vreun vas englezesc sau american, trebuia să merg la vapor să iau lista cu numele echipajului pentru a le elibera de la comandamentul portului permise de ieşire în oraş. La acest birou lucra un comandor de marină, Popovici, un om înalt, solid şi cu mustaţă neagră. Când mergeam la el şi îl găseam singur în birou, fără să se uite mult pe listă, îmi elibera permisele foarte repede. Însă când mai era cineva în birou cu el, chiar dacă avea un grad inferior faţă de el, părea să fie vigilent şi îmi punea întrebări în privinţa unora din echipaj, aşa că trebuia să stau cel puţin jumătate de oră în biroul lui, până primeam permisele.
 
De la fiecare vapor, căpitanul îmi dădea un plic mare cu documente privind cargoul adus şi alte mesaje pe care le aduceam la consulat şi le dădeam lui Stanley. Știam pe dinafară danele unde docau vasele comerciale. La fel ştiam şi danele unde docau vasele petro liere. În ziua când ştiam că trebuia să sosească vasul pe care-l aşteptam, ne uitam cu binoclul de pe balconul consulatului şi-l vedeam venind.
 
Când mergeam la comandamentul por tului să obţin permise de ieşire în oraş pentru echipajele vaselor engleze şi americane, aveam ascuns sub haină un carton de ţigări pentru comandorul Popovici. Dacă era singur în încăpere, îl puneam pe birou, iar el îl lua imediat şi îl punea în sertar, ca nu cumva să intre cineva şi să-l vadă, dar dacă era cineva cu el când intram acolo, mă întorceam cu cartonul, sperând ca data viitoare să-l găsesc singur. Se observase că autorităţilor române, sau mai bine zis organelor Securităţii, nu le plăcea prezenţa în Constanţa a vreunui corp diplomatic englez sau american. Misiunea Militară Americană s-a desfiinţat aici şi la Bucureşti, deoarece nu mai eram în stare de război, în schimb, s-au deschis ambasade, legaţii şi consulate.
 
Aici la Constanţa exista, cum am spus, numai Consulatul Britanic, care reprezenta şi interesele americane. Aici Securitatea încerca prin toate vicleşugurile să împiedice bunul mers al serviciului consular. Până la un moment dat, am avut permis de intrare în port cu valabilitate pe timp de un an şi îl prelungeam în fiecare an, apoi nu am mai putut intra în port decât pentru vasele engleze şi americane, şi pe baza permisului eliberat pe durata staţionării vasului în port. Acum când mergeam să scot permise pentru echipajul vaselor, trebuia să scot şi pentru mine şi şoferul nostru. Stanley avea permis pe timp nelimitat.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

 

„Eu am jucat rolul de momeală”
 
Ce nu le mai convenea celor de la Securitate era faptul că deseori, când unele vase erau docate mai departe, noi trebuia să luăm un barcagiu cu barca să ne ducă la vapor şi înapoi. Aceşti barcagii serveau ca un taxi pe apă. Erau plă tiţi de pasagerii transportaţi de ei. În general echipajele vapoa relor engleze şi americane erau clienţii care foloseau «taxiurile». Fără acest mijloc de transport erau nevoiţi să meargă pe jos patru–cinci km, ocolind o parte a portului. Majoritatea barcagiilor ştiau să se descurce în englezeşte şi erau deştepţi. Clienţii lor, pe lângă costul transportului, care era destul de generos plătit, le dădeau întotdeauna ţigări şi alte obiecte.
 
Securitatea era îngrijorată de contactul între barcagii şi pasagerii lor, mai ales fiindcă în barcă, pe apă, nimeni nu putea intercepta convorbirile. Aşa că îşi tocmise oamenii ei printre barcagii şi aproape toate bărcile erau înzestrate cu microfoane ascunse. Cu toate astea, dacă vreun barcagiu voia să transmită vreunui englez sau american ceva secret, era foarte uşor să-i dea un bileţel. Când eu cu Stanley luam barca să mergem la vapor, întotdeauna acest barcagiu era chemat la securitatea portului şi întrebat dacă Stanley l-a angajat în vreo discuţie sau dacă a vrut să ştie ceva.
 
Lipită de curtea consulatului era o clădire cu o fereastră la cinci metri distanţă, faţă în faţă cu uşa de intrare în locuinţa consulului. Locatarii sau proprietarii acestei clădiri au fost evacuaţi, iar în locul lor nu am putut niciodată şti sau vedea cine a venit. Ce am putut afla despre noii locatari, era faptul că după perdeaua ferestrei ce dădea în curtea consulatului, era întotdeauna cineva şi niciodată nu am văzut lumina aprinsă. Eram supravegheaţi zi şi noapte. Clădirea consulatului era situată la un capăt de stradă cu ieşirea în trei străzi şi asta irita şi mai mult Securitatea. În special, gardul care înconjura clădirea era foarte jos, de niciun metru, jumătate din el era din beton, iar partea de sus era din ornament de fier forjat. Era foarte uşor de sărit peste el. Oricine putea sări înăuntru sau afară. Aşa s-a întâmplat într-o zi, când un om cam de douăzeci şi cinci–treizeci de ani a sărit gardul şi a reuşit să intre în locuinţa lui Stanley, care se afla deasupra biroului consular. Alţi doi indivizi care au sărit şi ei gardul, dar nu au încercat să urce sus, au părăsit curtea tot peste gard. I-am recu noscut pe cei doi indivizi. Făceau parte dintre cei care se schimbau din când în când în jurul clădirii, de unde observau cine intră sau iese din sediul consulatului, sau orice activitate pe care o considerau suspectă. A fost uşor să aflăm de ce au sărit gardul cei doi, pur şi simplu au vrut să-l oprească pe omul care reuşise să intre în locuinţa lui Stanley. Odată ajuns în faţa lui Stanley, acesta a căzut în genunchi şi l-a rugat să-l ajute să fugă cu vaporul. A scos din buzunare actele lui şi fotografii ale soţiei şi ale celor doi copii pe care-i avea.
 
Nu se oprea din plâns. Stanley încerca să-l calmeze şi am mers toţi trei jos, în biroul lui Stanley. Aici omul continua să spună că nu mai poate trăi sub comunişti şi că viaţa devine imposibilă. Eu mi-am aruncat ochii pe fereastră, unde, pe lângă cei doi care săriseră înainte în curte, mai erau acum alţi doi, care arătau foarte agitaţi. Stanley, cu calmul lui de englez, îl asculta pe acest musa - fir nepoftit. După mai bine de o oră, în care obosise vorbind, dându-şi seama că era în siguranţă, unde a putut vorbi tot ce avea pe suflet, omul a început să asculte şi ce avea Stanley să spună. Acesta a început prin a-i spune că nu a făcut bine să sară gardul şi să intre în consulat, i-a arătat pe fereastră afară pe cei doi, care încercaseră să pună mâna pe el şi că acest act va avea repercusiuni neplăcute şi că el nu încurajează pe nimeni la astfel de acţiuni. «Tot ce pot face, i-a spus, este să te las să stai aici până vei găsi un moment de neatenţie din partea agenţilor comunişti care zi şi noapte supraveghează clădirea consulatului, şi să părăseşti consulatul tot pe unde ai venit.»
 
Fără ca musafirul nostru să ştie, am aranjat cu Stanley ca, în momentul când se va întuneca, eu să ies pe uşa care dădea spre strada opusă de strada pe unde sărise el gardul, şi să atrag astfel atenţia pentru câteva momente celor de afară, pentru ca în clipa aceea musafirul nostru să poată să se strecoare pe unde venise, fără să fie văzut.
Am aşteptat până când o maşină a trecut prin faţa consulatului şi am ieşit aşa cum plănuisem. Zgomotul maşinii de pe stradă, i-a făcut pe urmăritori să-şi îndrepte privirea spre mine. În acel moment Stanley i-a făcut semn omului să fugă în linişte. După ce am făcut o plimbare de vreo treizeci de minute, eu m-am întors şi Stanley mi-a spus că totul a mers bine. Nu am vrut ca musafirul nostru să ştie că eu am jucat rolul de momeală, ca el să se poată strecura nevăzut, pentru că, în caz că avea să fie prins şi obligat să spună asta, eu aş fi fost compromis…
 
În acel an, Stanley cu familia plecaseră pentru trei luni în vacanţă, în Anglia. A fost înlocuit cu domnul Ted Mathews, care venise de la Cluj, unde reprezentase interesele Angliei şi unde consulatul fusese închis. Sau mai exact, cu metodele lor, reuşiseră agenţii comunişti să-l închidă, aşa cum mai târziu vor reuşi să-l închidă şi pe acesta din Constanţa. De fiecare dată când domnul Mathews ieşea să se plimbe, era urmărit de cel puţin unul sau doi agenţi. Și Stanley era urmărit, dar el nu ieşea să se plimbe. În plus, Mathews se juca cu ei, şi anume, într-o zi, când îl însoţeam chiar eu la plimbare, iar doi indivizi ne urmăreau, ajun gând la un colţ de stradă, o ia brusc la dreapta şi se ascunde după un copac gros, unde mă trage şi pe mine. Eram la doar cinci metri de colţ. După câteva secunde, cei doi trec colţul şi sunt surprinşi şi panicaţi că ne-au pierdut. Cum au trecut de noi, Mathews le strigă: «Căutaţi pe cineva?». S-au uitat unul la altul şi şi-au continuat drumul. Mie nu mi-a plăcut jocul acesta, pentru că fusesem amestecat şi eu. Lui Mathews nu puteau să-i facă nimic, însă mie puteau să-mi facă orice. I-am spus lui Mathews asta, iar el îmi spune să nu am nicio grijă că idioţii ăştia nu vor raporta ce au păţit.
 
Eu ştiam că sunt urmărit, chiar când plecam de acasă indiferent unde. Era un individ sau doi care se luau după mine şi oriunde intram să cumpăr ceva, erau foarte atenţi să observe dacă am contactat pe cineva sau dacă se întâmplă ceva deosebit între mine şi negustor. Mi s-a spus de multe ori că, după ce am intrat în unele prăvălii unde eram cunoscut, după plecarea mea din prăvălie, soseau doi inşi de la Securitate şi întrebau ce am cumpărat, dacă sunt client regulat şi dacă ei mă cunosc.”

 
#citeşte mai departe în „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry 
#„Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”
 #Autor George Sarry 

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Sursa foto: „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry

Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Întoarcerea în România anilor ’90 - tristeţe şi dezamăgire

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: „Am schimbat închisoarea mică cu asta mare”

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Eroinele de la Piteşti

 #DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Din nou în libertate. De la „bandit” la „tovarăş”
 
Comentarii








Cele mai recente postari