Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
16:41 09 04 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeșteDobrogea Pericle Martinescu - 109 ani de la naștere. Corespondența literară privată

ro

11 Feb, 2020 00:00 1332 Marime text

În existența sa creatoare, Pericle Martinescu este nevoit să înfrunte greutățile și gloria istoriei, crezând în frumusețea morală a omului, blamând contextul socio-politic sau mediocritatea. În cazul său, istoria oferă o perspectivă sintetică asupra epocilor pe care le traversează.





Pentru spațiul dobrogean sau național, Pericle Martinescu înseamnă prozator, poet, traducător, memorialist, prozator sau exeget. Corespondența sa literară, chiar și cea privată, demască o personalitate sensibilă, reflexivă, erudită. Dacă jurnalele, memoriile, autobiografiile au reușit să iasă din sfera paraliteraturii, câștigând o atenție sporită, corespondența literară a rămas undeva într-un con de umbră, fiind un gen mai puțin „canonizat” sau citat ca notă de referință.


Fără a considera că există un semn de egalitate între autorul concret, ca ființă determinată biologic și istoric, și creator, se remarcă faptul că aceste scrieri fixează elementele extraliterare cu ajutorul coordonatelor estetice: lirism, (auto)reflexivitate, (auto)ironie, umor sau expresivitate.


Un segment relevant în acest sens îl reprezintă corespondența privată cu membrii familiei, aflați în orașul Constanța. Relevante, prin ineditul lor, sunt epistolele către nepoata scriitorului, Antoaneta Martinescu (25 mai 1927 - 9 februarie 2013, profesor de limba și literatura română), numită, la nivelul textului Coca, fiica lui Nicolae Martinescu, fratele autorului. Spre deosebire de corespondența literară, scrisorile adresate Antoanetei Martinescu (între anii 1970 - 2003, cu unele intermitențe) se disting printr-o tonalitate proprie limbajului colocvial, ceea ce ilustrează apropierea afectivă, familiaritatea acestora, surprinzând bucurie, extaz, dar și plictis, dezamăgire, indignare, ca tot atâtea stări pe care le trăiește omul și scriitorul.


Încercând o abordare tematică și analitică asupra scrisorilor, am constatat că multe dintre epistolele sale fac referire la călătoriile întreprinse de scriitor atât în țară, cât și în străinătate. Dacă voiajul reprezintă o supratemă, din scrisorile sale nu lipsesc dezbaterile din jurul contextului istoric și politic, fiind inserate simultan detalii referitoare la viața de familie, la actul creației, la disconfortul cauzat de vârstă și boală, cât și reflecții despre solitudine, toate acestea acutizându-se în ultima parte a vieții.


O constantă a corespondenței o reprezintă mărturisirile cu valoare de ars poetica, pe care autorul le face cu scopul de a își exprima neliniștile în legătură cu neputința de a mai scrie. Deși ar dori să răspundă provocărilor venite din partea celor apropiați, scriitorul mărturisește, cu modestie, că e lipsit de inspirație, uzând însă de un limbaj expresiv: „lira mea e ruginită, ca să nu spun sfărâmată”.


Într-o scrisoare (București, 3 decembrie 1983), apar informații despre dificultatea publicării unei cărți, în timpul regimului comunist, dar și date de istorie literară, când se referă la interviul pe care i l-a luat criticul Al. Raicu, publicat ulterior în volumul Autografe. Își exprimă regretul de a fi depus un volum de memorialistică la o editură, deși nu avea nicio informație favorabilă în sensul publicării lui. „Textul din această carte este o versiune prescurtată (20 pagini din peste 100) a dialogului propus și înregistrat pe bandă de Al. Raicu. Forma completă se află în volumul meu de amintiri Umbre pe pânza vremii, depus la editură, însă mă tem că nici acesta nu va apare integral, din motive de economie de spațiu și pentru diferite afirmații care nu merg”.


În epoca modernă, când scrisoarea prin poștă este înlocuită de instrumente digitale, Pericle Martinescu își scrie epistola cu mâna și o trimite prin poștă. Într-una dintre scrisori vorbește despre existența unui obiect emblematic, mașină de scris, însă abandonată, ceea ce ilustrează atașamentul față de modalitățile tradiționale de comunicare, ca trăsătură definitorie a unui caracter conservator: „Nu vreau să te obosesc cu scrisul meu - am trecut prin viață fără să folosesc mașina de scris (aveam una, la care «tasta» Luchi, dar acum ea stă părăsită într-un colț al casei)”.


Scriitor autentic, Pericle Martinescu rămâne egal cu sine în ceea ce privește percepția filozofică a existenței și formulele estetice, ilustrată prin triada Adevăr-Dreptate-Libertate. Toate aceste date confirmă că scriitorul are o mai mare putere asupra omului, astfel încât toată existența sa stă sub semnul literaturii.


Corespondența lui Pericle Martinescu (chiar și cea privată!) compune imaginea unei personalități complexe, ce se cere descoperită, având în vedere faptul că imaginea omului, care a fost martorul istoriei românești aproape un secol, este dublată de cea a unui artist care a știut să transfigureze, cu modalitățile specifice, această lume.


Cităm, în continuare, fragmente din corespondența sa privată.

 

București, 27 septembrie 1973




Dragă Coca,


Te rog să mă ierți că ți-am scris atît de tîrziu, după invitația ta de a-ți povesti pe larg cum a fost, dar între timp am mai fost iarăși plecat - și chiar pe la mare! - iar cînd am revenit acasă, diferite treburi m-au abătut de la intenția de a răspunde la rugămintea ta. […]


Noi am făcut în vara aceasta un voiaj într-adevăr formidabil. A ieșit mai presus de toate planurile și speranțele noastre și am avut noroc de o vreme excepțională pentru locurile unde am fost. Am plecat cu avionul de la București pînă la Copenhaga, acolo am traversat cu un “bateau - volant” marea și am trecut în Suedia, pe aceasta am străbătut-o de la un cap la altul - de la Malmo pînă la Kiruna - am trecut Cercul Polar, am ajuns în Norvegia și am atins punctul final, Capul Nord, unde cred că sîntem primii români care au pus picioarele la acea altitudine, cea mai nordică din Europa.


Contrar celor ce credeam noi, acolo era vară ca și aici, dar ceea ce nu știam e că acolo, dincolo de Cercul Polar, în perioada cînd am făcut călătoria, și anume în lunile iunie și iulie, e ziuă continuă, fără nici un pic de noapte. Dealtfel, excursia noastră făcea parte dintre acele tururi ale Marelui Nord organizate cu scopul de a vedea “le soleil de minuit” (soarele de la miezul nopții), care strălucește pe cer, exact deasupra polului nord, chiar și la ora 24, cînd apune și răsare (e un fel de a spune, căci nu apune nici nu răsare), menținîndu-se mereu deasupra orizontului. Dar asta numai vara, și numai în lunile iunie și iulie, căci după aceea ziua începe să scadă, noaptea să crească, așa fel ca iarna, în decembrie și ianuarie, este noapte continuă, fără un pic de lumină.


Am traversat Laponia, cu turmele ei de reni, am trecut prin fiordurile Norvegiei, am călătorit cu trenul, cu autocarul, o lungime mai mare ca de la București la Paris - am cunoscut faimoasa civilizație nordică, în special cea suedeză, care cu totul deosebită față de cea europeană, în sens de ordine, confort, curățenie, nou și nivel de viață etc. Toate acestea le-am făcut cu un prieten al meu, care e profesor la Universitatea din Lund care ne-a invitat și a făcut împreună cu noi și cu soția lui această excursie. Șederea în Suedia a durat 16 zile (numai excursia la Marele Nord, cum spun ei, a durat zece zile), în care timp am vizitat Stockholum-ul, Copenhaga, Lund, Uppsala, și binențeles orașele din nord: Kiruna, Narvik, Tromso, Hammeirfest și altele pe care nici nu le vei găsi pe hartă. Suedia e ca un imens parc, numai păduri de brazi și parcuri, Norvegia e muntoasă, brăzdată de fiorduri adînci de 30-40 km, înconjurată de munți de peste 2000 m, acoperiți de zăpadă. Verdeața, vara, e surprinzătoare: o explozie de flori cum nu se vede nicăieri și un colorit de o varietate și frumusețe care te copleșesc. Nu mai vorbesc de celelalte: hoteluri, restaurante, mijloace de transport toate cum ar fi la noi sau în alte părți, de clasa I.


Din Suedia, ne-am dus la Paris (o zi și o noapte cu trenul), unde am stat zece zile. Am “stat” un fel de a spune, fiindcă tot timpul am umblat. Dar Parisul ne-a decepționat, venind din Suedia, fiind extrem de zgomotos, de murdar, de aglomerat și, ca să zic așa, de dezmățat. E îndesat de automobile, încît pietonii par niște intruși, - însă e Paris. Orașul cu adevărat frumos prin monumentele, edificiile, străzile, piețele muzeele și bisericile lui. Zece zile am “vizitat” într-una și n-am văzut decît ce era esențial. O zi am fost la Versailles, alta la Orly - ca să luăm contact cu cele două extreme: civilizația secolului XVII și civilizația secolului XX. Eu mă ducem la Paris a doua oară (prima dată am fost în 1939), Luchi pentru prima oară și ea, ca licențiată în franceză, dorea foarte mult să-l vadă, spre a recupera pierderea din tinerețe.


La venirea spre țară, ne-am oprit trei zile la Viena, pe care, iarăși am străbătut-o și am cunoscut-o bine, în punctele esențiale. Viena e un oraș drăguț, agreabil, odihnitor, foarte civilizat, înconjurat de coline acoperite de păduri și vii (faimoasa “pădure vieneză”), iar Dunărea cea mult cîntată de Strauss e acolo destul de mică, nici măcar cît un braț de la gurile ei.


Și, în sfîrșit, cînd am revenit la București, după toate acestea, mi se părea că am nimerit la Slobozia, sau la Urziceni, atît de “balcanic” e totul aici. Omul are însă o foarte mare calitate: aceea de a se adapta și de a se obișnui, căci altfel n-ar putea trăi. Ne-am obișnuit din nou cu Bucureștiul nostru, unde toamna e splendidă, nimic de zis, și unde toate au preț fiindcă sîntem la noi acasă.
Sper că nu te-am plictisit.
Cu drag, Pericle

 

București, 9 iunie 1979




Dragă Coca,


Ne mai aflăm oare pe aceeași planetă? … De-o veșnicie nu mai știu nimic și n-am mai primit nici o veste de la tine - dar vezi eu nu sînt mai puțin vinovat că nu ți-am mai scris deloc. Însă constat că am ajuns la jumătatea anului, păstrând impresia că sîntem tot pe la începutul lui. Așa de repede trec zilele în viața noastră, și se scurg absent în gol, fără nici o activitate deosebită care să le marcheze trecerea. Ne irosim în minciuni, amînăm de la o săptămînă la alta proiectele mai acătării, care rămîn totdeauna în aer. […]
Cînd ai răgaz, dă-mi un semn de viață și spune-mi cum o duci.
Multă sănătate! Cu drag Pericle

 

București, 14 martie 1988


Dragă Coca,


Am semnat cu o mare plăcere „Dizertația” ta lirică și te felicit pentru dispoziția ta sufletească de care dai dovadă în astfel de împrejurări. Mă măgulește provocarea de a-ți fi partener la un duel în versuri, însă, din păcate, nu mai sunt în stare s-o primesc, deoarece lira mea e ruginită, ca să nu spun “sfărîmată”; și chiar în acest frumos început de primăvară (cum se prezintă azi la voi), nu mă mai pot considera „frate cu un fir de iarbă”, necum să-mi „încordez vioara”, cum mă îndemni tu. Am scris și eu poezii, pe vremuri, mai păstrez vreo 40-50 pe care le țin închise într-un dosar pe care scrie: Insula Șerpilor, dar e mult de cînd am abandonat acest teren. Mă mulțumesc să le citesc pe ale altora. […]
În așteptare, deci, cu drag, Pericle


3 iulie 1989

Dragă Coca,

Am primit și de data asta fără întârziere, revistele. Mulțumesc mult!
Ți-am citit și ampla și frumoasa scrisoare, din care am aflat, printre altele, că ai făcut o excursie în Deltă. Bravo! Este vară, anotimpul mișcărilor libere în natură și, binențeles, al plimbărilor turistice. Caută să folosești cât mai mult ocaziile, căci nimic nu-i mai plăcut și nu creează impresii și amintiri mai durabile ca asemenea experiențe. […]
M-am simțit sfârșit de nostalgii citind rândurile tale despre plimbarea pe “faleză” și la monumentul Eminescu, plecat într-unul dintre cele mai frumoase colțuri ale țării. Cu prima ocazie voi face și eu turul orașului prin acele părți idilice.
Îți dorim multă sănătate și o vară cât mai plăcută, cu noi excursii despre care așteptăm să ne ții la curent.
Cu drag, Pericle



Despre prof. Mihaela Matache

Și-a început activitatea la Școala Gimnazială nr. 3 Năvodari, în anul 2002, ca profesor de limba engleză, ca mai apoi, după susținerea concursului de Titularizare, pentru Catedra de limba și literatura română, la care a obținut nota 9,30, să ajungă să predea la cunoscute unități de învățământ ale Constanței, precum Școala Gimnazială nr. 24 „Ion Jalea”, Liceul Teoretic „Ovidius”, Colegiul Național de Artă „Regina Maria”.
De la 1 septembrie 2018, în urma susținerii unui alt concurs, ocupă postul de profesor de limba și literatura română la Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza”.
Deține titlul de doctor în Științe Filologice, specializarea Literatura română, cu teza de doctorat: „Pericle Martinescu. Studiu monografic”, susținută la Universitatea „Ovidius“, Constanța în anul 2013.


Citește și:

#citeșteDobrogea Pericle Martinescu… „Umbre pe pânza vremii“. 108 ani de la nașterea unuia dintre cei mai interesanți scriitori dobrogeni

#sărbătoreșteDobrogea141: Pericle Martinescu, „un creator capabil să treacă dincolo de erudiție și inteligență și să își atragă cititorul într-un experiment cultural“

 
Comentarii








Cele mai recente postari