#citeșteDobrogea In Memoriam Tașcu Gheorghiu, la 110 ani de la nașterea unui reputat traducător constănțean

 
Traducător, poet și grafician constănțean, Tașcu Gheorghiu s-a născut pe 20 septembrie 1910, la Constanța, fiind cunoscut drept fondatorul, împreună cu Virgil Teodorescu și Mircea Pavelescu, al revistei de factură avangardistă „Liceu”, în 1932, apărută în orașul natal.
Studiile liceale le-a urmat în Constanța, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București.
Adevăratul debut are loc în 1934, în publicația lui N. D. Cocea.
După aceasta poate fi întâlnit cu scurte comentarii în paginile „Vieții Românești”, unde a îndeplinit și funcția de corector.
Traduce din Louis Aragon, Th. Pieridis, Shakespeare, Giuseppe Tomasi di Lampeclusa, Luigi Pirandello, Robert Sabatici, Lautreamont, Rimbaud s.a. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri din literatură universală (1964; 1969:1976).
Începuturile literare ale lui Tascu Gheorghiu sunt legate de mișcarea de avangardă din deceniul al patrulea.
În revista Liceu, apărută la Constanța în 1932, a publicat o scurtă proză de factură suprarealistă, intitulată „Ughi. Trei poezii nonconformiste, îndreptate contra spiritului burghez mărginit, vor fi tipărite, postum, în antologiile literaturii române de avangardă.
Viitorul traducător a trăit la 16 ani șocul lecturii lui Lautreamont, a cărui opera o va tălmăci mai târziu (1976) în românește. O altă pasiune ce l-a dus de asemenea spre avangardism a fost Rimbaud, din opera căruia va traduce integral „Un anotimp în infern” și „Iluminările” (1979).
Prin 1938 a cunoscut seducțiile unei plastici de avangardă, văzând însă în activitatea să grafică „un act foarte intim" și acceptând cu greu să-și publice desenele. Ori de cîte ori s-a pronunțat asupra poeziei moderne, Tașcu Gheorghiu a invocat experiențele inovatoare ale lui Lautreamont și Rimbaud. Vorbește astfel despre „o nouă fenomenologie a unei poezii - activitate a spiritului" care derivă din Cîntecele lui Maldoror.
Prețuiește suprarealismul, care i-a oferit „o metodă de cunoaștere" și căruia i se datorește, crede el, „descoperirea mecanismului real al gândirii". Prin mișcarea de avangardă s-a apropiat de mișcarea revoluționară, relatând evoluția unor poeți suprarealiști, care, „căutând universul axiomatic al unei noi religii, al unei noi credințe, veneau la revoluția socială, la comunism".
Trecerea lui Tașcu Gheorghiu prin mediile avangardiste de la București n-a dus însă la crearea unei opere originale de amploare. N-a lipsit interviu în care traducătorul să nu fie întrebat și despre proiectele sale de creație. De fiecare dată el anunța că are de gând să scrie o carte despre Mateiu I. Caragiale și alta despre „Ghepardul”, roman a cărui traducere i se datorează, fără să înceapă vreodată elaborarea lor. Explicația poate fi găsită în faptul că Tașcu Gheorghiu n-a fost și nici n-a dorit să fie numaidecât un autor, aspirația sa fiind aceea de-a exista ca personaj.
El și-a compus o mască mateina, provocând curiozitatea tuturor celor ce au stat o vreme în preajma lui. La Clubul „Mateiu Caragiale", inițiat prin 1946 de către I. Barbu, Tascu Gheorghiu era de neînlocuit, fiindcă știa textul Crailor de Curtea-Veche pe dinafară: „Maestrul, dacă teoretiza sau expunea vreo idee cu privire la Craii, mă întreba pe mine: «cum e aicea?». Și atunci eu îi spuneam textul pe dinafară, pasajul. El mă numise din cauza asta, întrebuințând o formulă medievală, secretar perpetuu al Clubului «MateiuCaragiale» pe care-l înființase", spune Tașcu Gheorghiu într-un interviu.
El mărturisește, de altfel, existența unei „afinități spirituale și sentimentale și de structura" între sine și Mateiu I. Caragiale.
Tașcu Gheorghiu n-a creat, așadar, o opera originală; el s-a căutat pe sine mereu în litera altora. De aici a rezultat însă o activitate remarcabilă de traducător, concretizată prin apariția în românește a câtorva dintre cele mai însemnate valori ale literaturii universale: Ghepardul, Cântecele lui Maldoror, Un anotimp în infern și Iluminările, Răposatul Mattia Pascal. Traducerile nu sunt întâmplătoare, fiind selectate cu precădere acele opere în care Tașcu Gheorghiu se recunoștea, care descopereau ceva din adevărul său intim. Cum în deceniile al șaptelea și al optulea s-a inițiat la noi o activitate mai intensă de traducere a literaturilor străine, Tașcu Gheorghiu a devenit repede un reprezentant de seamă al acestei mișcări, pe care a ilustrat-o cu acribie și profesionalism până la sfârșitul vieții.
Moare pe 15 octombrie 1981, la București.
 
Sursa text: referatele.com
 
Citește și:

Taşcu Gheorghiu, traducătorul boem îndrăgostit de suprarealism