Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
07:58 19 03 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Cuget Liber Zona peninsulara a Constantei trebuie declarata rezervatie arheologica si turistica (I)

ro

07 Jul, 2010 14:05 995 Marime text

Dacă va fi scoasă de sub puterea administraţiei Mazăre, ar putea fi reconstruită

Constanţa are atribute de care trebuie să fie mândră: oraş istoric, oraş-port, oraş turistic, oraş cultural, oraş universitar. Este o fericită combinaţie de trăsături definitorii, care ar trebui să-i confere străvechii cetăţi a Tomisului o personalitate unică în România valorilor.

Un trecut ilustru

Teoretic aşa stau lucrurile. În practică, lucrurile s-au schimbat în cele trei mandate ale administraţiei Mazăre. Atributele s-au tocit, valorile s-au degradat.

Peninsula Constanţei - oraşul vechi cum i se mai spune - reprezenta „diamantul”, mândria urbei. Ea făcea legătura cu un trecut ilustru, îi definea personalitatea şi îi conferea unicitatea. Mulţimea monumentelor arheo-logice şi arhitectura specifică sfârşitului de secol XIX, cu numeroase influenţe culturale, au făcut ca, timp de aproape un secol, peninsula să îndeplinească un important rol turistic şi comercial.

În primele decenii ale secolului XX, acolo erau concentrate afacerile cele mai profitabile. Zona adăpostea reprezentanţele com-paniilor de comerţ şi de shipping, numeroase hoteluri şi bănci. Viaţa ei era legată mai cu seamă de port, dar şi de turism, care lua o tot mai mare amploare.

Lumea bună venea vara „La băi”, la Constanţa, iar hotelurile deve-neau neîncăpătoare. La „Palace“, „Grand Hotel“, „Bristol“, „Regal“, „High Life“, „Regnier“, „Bulevard“, „Regina“ (ulterior, „D’Anglitere“, azi „Intim“) şi „Carol I“, trebuia să-ţi faci rezervare din vreme pentru a-ţi petrece vacanţa la mare.

„Sezoniştii” (apelativul folosit de către localnici pentru turişti) erau în competiţie cu negustorii pentru o cameră la hotel. Cei din urmă veneau des la Constanţa, mânaţi fiind de afacerile cu vite, piei, miere, cereale, petrol ori cherestea.


La 1921, nu mai puţin de zece unităţi financiare îşi aveau sediile în peninsulă: Banca Creditul Dobrogei, Banca Maritimă Română, Banca de Credit Român, Banca de Scont a României, Banca Comercială Română, Banca Agricolă, Banca Generală a Ţării Române, Banca Românească, Banca Naţională, Banca Marmorosch şi Blank. Era un semn al bogăţiei oraşului şi al locuitorilor săi.

În „oraşul vechiu“ se aflau şi instituţiile principale: Administraţia Financiară, Palatul de Justiţie, Prefectura, Poşta, Pretoria Poliţiei, Camera de Comerţ şi Bursa. Industria tiparului era reprezentată de tipografiile „Albania“ şi „Constanţa“, ambele pe strada Traian, iar presa, de ziarul „Dobrogea Jună“, a cărui redacţie era pe strada D.A.Sturza, vizavi de Moschee.

Venirea comuniştilor la putere şi naţionalizarea au făcut ca peninsula să-şi piardă forţa economică şi strălucirea. Etapele de extindere şi modernizare urbanistică ce au urmat după 1965, au obligat-o să împartă funcţiile economice cu noile cartiere, care şi-au dezvoltat propriile vaduri comerciale.

În 1992, „oraşul vechiu“ mai avea încă un accentuat rol turistic şi de promenadă, iar comerţul şi unităţile de alimentaţie publică din zonă depindeau în mare măsură de aceste funcţii.

După acel an, au existat câteva tentative de reînviere a vieţii economice peninsulare. Ele au fost descurajate de problemele nesoluţionate privind regimul juridic al clădirilor şi terenurilor confiscate de comunişti. În cele din urmă, funcţia financiar - bancară a fost preluată de bulevardul Mamaia, graţie edificiilor impunătoare ridicate în ultimii douăzeci de ani, şi, în parte, de bulevardul Lăpuşneanu.

Pe mâna rechinilor

Administraţia locală ar fi trebuit să se afle în avangarda celor care cred în „miracolul tomitan“, care luptă pentru Renaşterea Constanţei. De la ea aşteptau localnicii să-i redea urbei pierduta personalitate arhitectonică, să readucă la viaţă zona peninsulară.

În anul 2000, la instaurarea administraţiei Mazăre, „diamantul” îşi pierduse strălucirea, dar era încă intact. Nu trebuia decât să fie curăţat, şlefuit, pus în valoare. Nici în intervalul 1990 - 2000, nu s-a făcut nimic pentru peninsulă, dar cel puţin nu s-a distrus.

Este adevărat, în scurta pe-rioadă cât istoricul Adrian Rădu-lescu a fost prefect al judeţului, mai multe clădiri din peninsulă au intrat în administrarea unei firme, care intenţiona să le demoleze şi să construiască blocuri în locul lor.

Sub primarul Corneliu Neagoe, respectiva manoperă a fost oprită. Pe atunci a început demolarea fostului hotel „High Life”, situat la intersecţia străzilor Traian şi Carol I, cu deschidere spre piaţa Independenţei (în prezent piaţa Ovidiu). Imobilul cu o arhitectură încântătoare altă dată este, astăzi, o ruină.

Nici în perioada 1996 - 2000, câtă vreme administraţia locală a fost guvernată de democraţi, peninsula nu şi-a recâştigat strălucirea pierdută. Tandemul Stelian Duţu (preşedinte al consiliului judeţean) - Gheorghe Mihăieşi (primar al Constanţei) a avut alte priorităţi la acea vreme: construcţia cam-pusului Universităţii „Ovidius” şi a Bibliotecii Judeţene, refacerea sistemului de canalizare al oraşului (cu fonduri europene), introducerea gazelor în judeţul şi municipiul Constanţa, înlocuirea străvechilor instalaţii de iluminat cu altele noi, demararea lucrărilor la complexul expoziţional de la Mamaia (tot cu finanţare europeană).

Odată cu preluarea puterii locale de către administraţia Mazăre, a început dezastrul „oraşului vechi”. Zona peninsulară a devenit teatrul afacerilor imobiliare dubioase, al retrocedărilor „cu cântec”, al licitaţiilor scandaloase. Într-o deplină lipsă de transparenţă, imobilele au început să-şi schimbe stăpânii. Mulţi dintre foştii locatari au fost aruncaţi pe drumuri. Peninsula s-a umplut de acţiuni în justiţie şi plângeri penale împotriva rechinilor imobiliari şi susţinătorilor din administraţia locală.

Numărul revendicărilor pe metru pătrat a ajuns să fie mai mare decât în orice alt perimetru al municipiului. Dar asta nu însemna că toţi cei ce au emis pretenţii aveau dreptul la retrocedări.

Întreaga responsabilitate privind repunerea în drepturi a celor deposedaţi abuziv de regimul comunist sau a moştenitorilor acestora revine administraţiei locale. Ea are obligaţia de a analiza înscrisurile, mărturiile, de a restitui imobilele revendicate doar dacă fac obiectul legilor privind retrocedarea şi numai când probele sunt clare, de necontestat. Iar în cazul în care pretenţiile ies din cadrul normativ sau nu pot fi susţinute, trebuie să le respingă.

Secretul imobiliar

De-a lungul anilor, am susţinut dreptul cetăţenilor Constanţei de a cunoaşte situaţia patrimonială a oraşului. Consider că opinia publică trebuie să fie informată care a fost zestrea imobiliară a municipiului înainte de alegerile din anul 2000, ce s-a vândut între timp, în ce condiţii şi pe câţi bani, ce s-a retrocedat şi cum, ce terenuri şi clădiri au mai rămas la munici-palitate şi ce mai este de retrocedat, dar, mai ales, dacă aceste ope-raţiuni s-au făcut cu respectarea legii.

Un asemenea bilanţ public este cu atât mai necesar cu cât multe dintre vânzările de terenuri şi dintre retrocedări au stârnit suspiciuni privind respectarea legii, devenind subiecte de presă şi teme de cercetate pentru procurori. Anchetele DNA privind operaţiunile imobiliare ale administraţiei locale sunt de notorietate. Dar indiferent de verdictul instanţelor, simplul fapt că aceste cazuri există demonstrează că lucrurile nu sunt clare nici măcar pentru autorităţile statului.

De ani de zile, în administraţia locală din Constanţa se practică secretul imobiliar. Este un com-portament anacronic, pentru o ţară membru al Uniunii Europene, care declară că şi-a democratizat instituţiile, că le-a pus în slujba cetăţenilor şi că toate acţiunile acestora trebuie să se facă la vedere.

Statul român a eliminat nu-meroase tabuuri. A desfiinţat secretul fiscal şi cel privitor la informaţiile de interes public, a pus la dispoziţia societăţii arhivele securităţii, astfel încât să poată fi deconspiraţi cei ce au făcut poliţie politică. Chiar şi secretul comercial a fost fisurat prin publicarea contractelor unor mari privatizări.

Simbolul ruinei

Dacă nu putem decât bănui ce se întâmplă în subteranul afa-cerilor, acolo unde imobilele îşi schimbă proprietarii, în schimb putem constata ce se întâmplă în peninsulă, la vedere. Cele mai multe dintre clădiri, rămase fără locatarii care mai aveau grijă de ele, sunt într-o stare de degradare alarmantă.

În spatele procesului de ruinare accelerată a edificiilor peninsulare sunt câteva cauze. Unii dintre noii proprietari au motive să nu iasă la lumină, temându-se de mâna lungă a legii. Aşteaptă să treacă timpul, să se schimbe guvernele, să vină un regim politic mai prielnic. Alţii pur şi simplu nu vor să restaureze clădirile şi să păstreze specificul arhitectonic al zonei, aşa cum au obligaţia. Preferă să le vadă prăbuşindu-se în ţărână şi tare mă tem că unii dintre ei îi dau o mână de ajutor naturii demolatoare.

Până şi Cazinoul, monument arhitectonic de referinţă al Constanţei şi României, a ajuns într-o stare de degradare avansată. Astăzi, el este simbolul politicii ruinătoare duse de puterea locală.

Proiect de salvare

Administraţia Mazăre nu schiţează nici cel mai mic gest pentru a stopa dispariţia „oraşului vechi”. Nu are importanţă motivul acestui comportament, contează doar efectul indiferenţei sale. În schimb, Guvernului României ar trebui să-i pese ce se întâmplă cu peninsula, dacă nu pentru potenţialul ei turistic şi economic, cel puţin pentru valoarea sa istorică.

Ce ar putea face executivul? În primul rând, să promoveze o lege prin care peninsula să fie declarată rezervaţie arheologică şi turistică (după modelul Rezervaţiei Delta Dunării) şi scoasă de sub jurisdicţia administraţiei locale. Viitorul guvernator al rezervaţiei ar urma să facă lumină în chestiunea proprietăţilor. Apoi, va trebui să se treacă la refacerea clădirilor din peninsulă, conform planurilor iniţiale. Există câteva exemple de edificii reconstruite - foarte puţine, e drept - care demonstrează că acest lucru este posibil.

Dacă actualii proprietarii nu au potenţa, nu au decât să se împrumute, să se asocieze, se vândă. Trebuie stabilite măsurile de stimulare, dar şi de constrângere pentru a-i determina să o facă. Rezervaţia ar putea avea regim de zonă liberă, în care pârghiile fiscale să fie folosite pentru a stimula investiţiile în refacerea zonei. Pe de altă parte, ar putea fi atrase fonduri europene pentru protejarea monumentelor istorice şi arhitectonice, pentru punerea lor în circuitul turistic european.

www.cugetliber.ro

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii