Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
17:01 23 06 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeşteDobrogea #memoriateatruluiconstănţean De vorbă cu actriţa Ileana Ploscaru, despre amintiri dragi, dar şi regrete - „Îmi doresc să joc şi eu o dată pe scena nouă a Teatrului Naţional din Constanţa“

ro

31 May, 2018 00:00 1442 Marime text

O forţă dramatică autentică, o mare interpretă de roluri clasice, dar şi contemporane, cu o personalitate bine definită, astfel este descrisă de critici marea actriţă Ileana Ploscaru, cea care s-a angajat prin concurs la Constanţa în anul 1961, la zece ani după debutul la Naţionalul din Cluj, oraş în care şi-a făcut şi studiile.
 
Avea „în spate“ câteva succese răsunătoare: Hangiţa lui Goldoni, Ofelia lui Shakespeare, Ciocârlia lui Anouilh, Elisa lui Shaw... Astăzi este cetăţean de onoare al oraşului Constanţa şi una dintre cele mai longevive şi apreciate actriţe ale scenei de la malul mării.
 

 

„Am fel de fel de amintiri dragi“

 
În cadrul campaniei evenimentului organizat de cotidianul ZIUA de Constanţa, care îşi doreşte să îi omagieze pe seniorii teatrului constănţean, am provocat-o pe Ileana Ploscaru la o întoarcere în timp.
 
„Fie că vorbesc de Dramatic sau Fantasio, aceste teatre ne-au dat şansa, în tinereţile noastre, să oferim spectacole în grădinile de vară de pe litoral. Încât noi nu aveam concediu vara, ci toamna; după ce veneau copiii la şcoală, plecam noi în concediu. Aceasta ar fi una dintre amintirile plăcute.
 
Apoi, toate căminele culturale din judeţ şi din judeţul Tulcea erau apte să ne găzduiască cu spectacole. Am fost şi în sate în care nu fusese niciodată un spectacol de teatru. Mi-amintesc că mergeam cu o piesă în trei personaje - «Balul florilor» - şi directorul unui cămin cultural ne-a spus că nu se aştepta să jucăm aşa scurt. Dar el nu se referea la piesă, ci la faptul că eram puţini, dar lumea ne-a ascultat şi ne-a aplaudat şi nu mai ştiau ce fericiţi.
 
Am jucat la Măcin, ţin minte, prin 1962, pe vremea când se lua lumina. Eh, s-a luat lumina mai devreme ca de obicei şi noi jucam aceeaşi piesă în trei personaje şi lumea din sală era pregătită cu lanterne şi a început să strige «Nu plecaţi până nu se termină piesa» şi ne-au luminat cu lanternele, dar au adus şi felinare, cât de cât să vadă şi ei ceva, dar să ştie şi ei cum se termină spectacolul.
 
Îmi mai aduc aminte că plecam la Tulcea să jucăm şi nu era şosea asfaltată şi era o adevărată excursie de ore şi ore până ne duceam şi ne întorceam de acolo. Ţin minte că am jucat o dată «Paharul cu apă» la Sulina şi a fost impresionant. Să mergi la Tulcea pe şosea de pământ, apoi cu vaporul până la Sulina, după aia noaptea înapoi, la autobuz, şi am ajuns spre dimineaţă.
 
Sunt amintiri foarte frumoase şi mie îmi pare foarte, foarte rău că au dispărut lucrurile astea care ţineau şi de sufletul actorului, dar şi de sufletul publicului. Pentru că le puteam oferi o bucurie. Dar la ora asta nici nu mai ai unde să mergi. Te aştepţi să vină la sală. E păcat! După cum păcat a fost că se renunţase la Festivalul antic. Acum, mulţumesc Cerului, copiii ăştia au reînceput şi e foarte bine. Numai că aşa simt eu ceea ce a făcut Silviu Purcărete cu acele spectacole pe malul mării, când le-a scos la Histria sau în Cheile Dobrogei, pe ruinele de la Mangalia, a jucat Teatrul Naţional din Bucureşti - «Fata din Ambros», s-a jucat pe Mozaic. Mi-amintesc că Iureş acolo a debutat, la noi în oraş. Era spectacolul lor de absolvenţă - «Oedip salvat». Atunci am zis: ăsta ajunge un mare actor! Aveam spectacole suple, care se puteau juca în orice condiţii, iar actorul trebuia să se adapteze la orice situaţie ciudată.
Ţin minte că am făcut un turneu prin ţară cu spectacolul «Cine a ucis». Un spectacol pe care l-a montat Purcărete la începuturile lui. Şi în pauză a venit cineva din public şi a zis: «Vă dau o damigeană de ţuică, mor, spuneţi-mi că nu mai rezist un act întreg, cine a ucis?» Am fel de fel de amintiri dragi“.
 

„Ce se întâmplă cu căminele culturale este grav!“

 
- Cu siguranţă, publicul îşi doreşte să participe la spectacole în spaţii neconvenţionale...
 
- Într-adevăr, pentru ei este interesant într-un fel. La un moment dat, s-a jucat un spectacol „Isabela, trei caravele şi un mare mincinos“, pusă în scenă de Ion Maximilian. Îl gândise de aşa natură să îl putem juca şi în Piaţa Ovidiu, dar nu s-a mai concretizat.
 
După cum lui Purcărete i s-a cerut să fie spectacolul „Hecuba“, posibil de jucat şi la sală. Nu s-a mai jucat, pentru că eu cred că s-a supărat Purcărete că noi am jucat primul lui spectacol la Histria şi oamenii obtuzi nu au vrut să mai accepte ideea că pe ruinele acelea se poate juca fără să fie distruse. Adrian Rădulescu, fostul director al Muzeului de Arheologie, a şi spus că „oricum merg acolo, n-aveţi decât să puneţi pentru străini o marcă în plus la biletul de intrare la ruine, şi se poate juca“. Nu am primit acceptul, de la „intelectualii“ care ne conduceau atunci.
La fel s-a întâmplat cu acest spectacol „Hecuba“, s-a jucat o singură dată, iar spectatorii au fost peste încântaţi. Genial este omul acesta (Silviu Purcărete - n.r.) ce poate să facă, cum a gândit şi cum a găsit locurile propice... şi intrări, şi ieşiri în aer liber. Toate au fost gândite extraordinar, fără niciun lucru în plus.
 
Dacă, să zicem, deşi nu cred, oamenii nu mai sunt doritori să meargă la spectacolele în aer liber, revin şi zic, ce se întâmplă cu căminele culturale este grav. Pentru că oamenii aceia sunt pedepsiţi, că nu pot veni aici să vadă. Şi merită şi ei o dată la o lună sau la două luni să aibă parte de un spectacol.
 
Pe litoral, de exemplu, în grădinile de vară eram la concurenţă cu Fantasio. La Techirghiol, Eforie Nord sau Sud, era arhiplin tot timpul. Iar eu zic că se simte lipsa acestora pe litoral. Cât să stai seară de seară în crâşmă? Mai mergi şi la altceva...
 
Ţin minte că se juca „Papagaliţa şi curcanul“, cu mare succes la sediu, dar cu un succes imens pe litoral. Gemeau grădinile, nu aveau loc pe bănci, ciucure erau şi nu pleca nimeni până nu se termina spectacolul. O dată ploua şi o parte din ei s-au urcat lângă noi pe scenă până s-a terminat spectacolul. Sunt amintiri foarte frumoase.
 

„Noi aici ne chinuim“

 
Un alt mare regret al actriţei Ileana Ploscaru este pierderea scenei de la Teatrul de Stat (actualul Teatru Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski“), întrucât scena pe care joacă actualmente este extrem de mică. „Noi aici ne chinuim, pentru că e mică scena. Când s-a jucat spectacolul «Şatra» a fost chinuitor, pentru că actorii se anunţau între ei... «Stai aşa că trec»... «Stai aşa»... De groază! Este o problemă să ieşi printr-o parte şi să intri prin cealaltă. Îţi trebuie timp până te strecori, pentru că este un spaţiu îngust. Şi cei de la Revistă erau chinuiţi de spaţiile acestea foarte înguste. Şi nu mai există posibilitatea lărgirii lui.
Constanţa ar avea nevoie de un teatru şi ar merita să-l aibă. Şi să fie un teatru naţional, pentru că toate provinciile româneşti au, în afară de Dobrogea. Cel puţin Ardealul are două. Pe vremuri, moş Vâlcu promitea să facă Teatru Naţional al Dobrogei în locul restaurantului «Pescarul», undeva în vecinătatea statuii Lupoaicei de acum, faţă-n faţă cu Muzeul de artă populară. Şi era superbă zona. Timpul încă nu este pierdut, dar trebuie cineva să dorească. Şi poate va deveni şi Constanţa capitala europeană a culturii, la fel ca Sibiul, care a construit un teatru în care poţi să-l chemi pe Silviu Purcărete să pună în scenă. Dar la Fantasio ce să facă? S-ar simţi jignit să-l chemi pe o asemenea scenă. Nu că nu sunt actori, ci e vorba de condiţii. Copiii ăştia se dau de ceasul morţii să facă spectacole valoroase în mediul pe care-l au, dar se chinuie. Tare mi-aş dori să li se creeze condiţii să poată face meseria asta ca lumea. Pentru că merită din plin.
 
Când m-au făcut cetăţean de onoare al oraşului, le-am spus că îmi doresc să joc şi eu o dată pe scena Teatrului Naţional din Constanţa. Ajutaţi-i să se facă!“.
  
În final, ne-a mărturisit că este recunoscătoare cotidianului ZIUA de Constanţa pentru gestul de a sărbători seniorii teatrului constănţean. „Este nemaipomenit că se gândeşte cineva şi la foşti care au scris istorie în felul lor“.
 
Sursa foto: Donaţie din colecţia personală a actorului Jean Ionescu, cel care a fost cel mai longeviv director al Teatrului de Stat.
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii