Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
03:05 19 09 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Evocări O instituţie get-beget dobrogeană. Panairul de la Medgidia /viziune ştiinţifico-subiectivă/

ro

17 Jan, 2017 21:17 2256 Marime text
Prof.univ.dr. Gheorghe Dumitrașcu
Dat fiind caracterul acestui material, dat fiind caracterul specioasei reviste Datina, nu-mi permit să trec la impresii şi trăiri fără să prezentăm cititorului o scurtă trecere în revistă a materialelor publicate: în cartea Aureliei şi a lui Ştefan Lăpuşan, Medgidia Carasu, ed. Muntenia, Constanţa 1996, p. 96-98, două pagini intitulate frumos Panairul din Medgidia cu tolba lui de ghiduşii; / cel mai proaspăt şi valoros „istoriograf” al Medgidiei, fostul nostru student, Adrian Ilie, scrie Panairul de la Medgidia în Analele Dobrogei serie nouaIX, Constanţa 2006-2008, p. 77-86: cel mai în vârstă istoric al Medgidiei, profesorul, şi al meu, de matematică, Marinescu Corneliu, publică la ed. Dobrogea în 2006, sub titlul Medgidia – studiul monografic mai multe trimiteri la p.188-191; în fine, revenind la Adrian Ilie, vezi Medgidia istoria oraşului de la 1918 până în prezent, ed. Ex Ponto, Constanţa 2012, p.62-78 pagini închinate aceluiaşi panair; şi din nou altă carte a lui Adrian Ilie, Medgidia la începutul secolului al XX-lea. Participanţi la campaniile militare din anul 1913 şi din anii 1916-1919, ed. Ex Ponto Constanţa 2014, p. 38-41; Ion Faiter şi Constanţa Călinescu publică într-o carte, şi cu un oarecare caracter didactic, Trecători prin târguri şi iarmaroace.


Abia acum revenim la „oile noastre”, la turma noastră de oi, păscând câmpuri de amintiri / şi dacă unele dintre ele vor „încăleca” articolul meu de acum aproape 40 de ani din Litoral, asta e firesc, eu sunt doar mai bătrân cu zecile de ani respectivi/.
În cunoaşterea Dobrogei de către mine, într-o primă fază, „graniţele ei” nu se întindeau dincolo de „Alacap, Chiostel, Caramurat, Docuzol, şi, bineînţeles, „Mijdia”. „Mijdia” însemna atunci, la începutul vieţii mele de şcoler, în primul rând, drumul cu căruţa părinţilor mei. Primele mele amintiri, legate de Medgidia şi de panair, ţin de o perioadă în care eram convins – şi câtă deziluzie am avut, când am aflat că nu e adevarăt – că Medgidia este singurul oraş. Oraş pentru că-l cunosc şi eu. În primul rând, eram un consumator de limonadă şi îngheţată, pentru că, ştiau şi turcii bătrâni, că „Baieţaş ăsta al lui Dimiter al lui Anghel Bebu, vine imediat şi plăteşte. Singura lor grijă era să nu mă stric la burtă.

Al doilea moment ţine de jimbla de la Medgidia. Nu că noi n-aveam pâine! Cu excepţia perioadei de secetă, 1946-1948, şi primilor ani, în care Tăticu’ a rezistat procesului demolator al colectivizării, am avut pâine din belşug. Deşi ţăran, am rămas, totuşi, până la urmă, adept al mămăligii cu lapte / vorbindu-i plin de nostalgii lui Vasile Grozea care-l ajuta pe Tăticu’ la câmp, până mai târziu – era mai mare ca mine cu câţiva ani – şi o lună întreagă, vara, după primul an de studenţie, am încărcat şi descărcat saci cu grâu de la batoză. / Era ruşine să stau acasă. Iar atelaje – cai şi căruţă – „Colectivu” nu-mi dădea pe mână, eram stângaci. Şi mă întreba Vasile, cu care mă întâlneam din 3 în 3 zile „Gigele, da horă, în Bucureştiul, ăla al tău, are?” „- N-are, bă Vasile, n-am văzut”. Şi Vasile m-a privit ca pe un handicapat. Şi fratele meu mai mic cu vreo zece ani mă întreabă precis: „Nene, la cantinele alea ale voastre, se dă şi mămăligă cu lapte?”. 

L-am dezamăgit, nu se dădea mămăligă cu lapte. În schimb, în timpul secetei cele mari, pe lângă faptul că am primit, un an de zile, un băiat din Moldova înfometată, am avut, în cele două ha de pământ de la gara / Gara veche Dorobanţu/ pământ, care dădea „cu curu’ în baltă”, o producţie fenomenală de orz. Veneau pe acoperişuri de trenuri personale, flămânzi din Constanţa, şi ne cereau voie să culeagă spice. Ne era rușine, noi aveam. Din orzul ăla ai mei au făcut un fel de făină-mălai şi o mămăligă dulce, cum nu am mai mâncat niciodată. Tot Dumnezeu, în bunătatea lui, a făcut ca, în grădinile noastre de vreo 3-4000 de mp, „pe vale” unde apa se găsea la două adâncimi de cazma, să avem cu ce creşte o vacă şi să avem, pentru noi şi pentru alţi oameni, lapte. Mămăligă din făină de orz cu lapte dulce, fiert. Aveam obligaţia de a veni de fiecare dată de la şcoală, cu un coleg, să mâncăm împreună. Vasile Grozea îi ducea în fiecare seară mamei lui, „Cocoşata” pentru ea, şi pentru cei 5-6 fraţi ai lui, mici - unul după altul - o olicică de lapte şi mămăligă. Dumnezeu a fost bun cu noi!
De asta ziceam că am avut întotdeauna pâine, chiar şi atunci, în 1949-1950 când Tăticu’, refuzând să intre în Colectiv a venit de la batoză, unde treieraserăm 3 ha de grâu – aur, nu alta – cu sacii goi, pe mână. Statul luase totul, drept cotă. Ei bine, zic, când Tăticu’ venea de la Mijdia ne aducea câte o jimblă, o pâine albă şi pufoasă pe care o mâncam, fireşte, cu altă pâine sau cu mămăligă.
În fine, am realizat prima mea aventură de a merge, pe cont propriu, cu vărul meu Nelu / aproape clandestini, pe inima căruţei unui vecin, care se uita la noi dacă mai suntem acolo /. Fiecare dintre noi, având câte 7 lei în buzunar. Nesocotit cum eram, în 5 minute i-am pierdut pe toţi la roata norocului şi, apoi, mă rugam de vărul meu să-mi dea şi mie 2 lei, măcar, pentru nişte mere tăvălite în dulceaţă.

Ce minune era panairul! / despre care lumea ştie azi că era un târg care se ţinea de două ori pe an, câte o săptămână şi venea lume peste lume din Dobrogea şi din împrejurimi, ba chiar de peste munţi, din Transilvania. Se făcea, astfel, comerţ cu mari schimburi de mărfuri de toate felurile. Se vehiculau sume uriaşe de bani – după părerea mea – în cele două „ediţii” de câte o săptămână a unuia dintre marile târguri ale României.
Ce lume, ce lumet! „Inventarul” ei l-am putea citi din pana lui Caragiale La moşi.
Ce m-a frapat pe mine, şi m-a stăpânit, până târziu, elev în clasa a opta de liceu fiind, ne-am cumpărat – asta era în 1953-1954 - de la un chioşc din panair ziarul local Dobrogea nouă. I-am dat vânzătoarei un leu. Mi-a dat restul de la 5. Şi azi îmi dogoresc obrazii de ruşine. M-am bucurat la banii femeii. Nu m-am mai putut plăti niciodată.
A reţine momente, tipuri, modalităţi, definind prin volum, diversitate, specific, noutate pentru cei de azi, panairul, e un lucru imposibil.
Mai ales că, în conştiinţa mea, el are o durată scurtă de viaţă, până spre sfârşitul anului 1953 sau 1954.

Aşadar, pentru cititorul de azi, îmi permit să tratez telegrafic, lucid sau lacrimogen, momente - am zis - definitorii ale fenomenului panair: să ni-l amintim pe Titi Boldescu. Parcă-l aud: „Mă recomand Titi Boldescu, fost campion interbalcanic la lupte greco-romane şi ridicări de greutăţi”. Se vedea. Se vedeau urme ale timpilor trecuţi. – Marioara şi Vasilache - se certau şi se ciomăgeau, ca nişte păpuşi ce erau, după nişte scenarii, în afara celor generale, şi altele ad-hoc. Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă îngheţata făcută pe loc într-un căruţ pe care se găseau nişte vase de metal, înconjurate de ghiaţă, în care se amestecau vanilie sau cacao şi lapte? Niciodată n-am mai mâncat o asemenea îngheţată! Ştiţi cum era limonada? Erau nişte sticle speciale, cu un dop de porţelan cauciucat şi care, băută rece, te făceau să lăcrimezi. Cred că şi lacrimile erau dulci! Dulci de tot! / Peste ani, în fântâna noastră din curte, veche, largă şi boltită, am scos o ladă de asemenea sticle pe care Tăticu’, într-unul dintre episoadele sale de cârciumar, de cândva, le pusese la răcoare.

L-aţi văzut pe Moş Martin dansând pe nişte jar, numai de el ştiut, şi ascultând scenariul cunoscut: „Joacă bine, măi Martine, că-ţi dau pâine cu măsline”. Alături, se beau adălmaşe / aldălmaşe, ziceam noi!/ Toamna, pe fundal de mititei şi tulburel. Oborul de vite îşi îndeplinea paralel, dar şi ca o componentă a panairului, misiunea sa. Şi turta dulce sub formă de animale, şi oglinzile - cioburi de adevăruri sau, dimpotrivă, pentru deformări groteşti. Sigur că n-aţi trăit senzaţia zidului morţii, în care motociclişti curajoşi şi cam nebuni, exploatau forţa centrifugă. Era spectacol, dar nu erau atât de nebuni ca nebunii de azi. Şi circul! Circul, cu fel de fel de animale. Dresate, desigur, prin violenţă. Mai încolo, într-un cerc de curioşi de toate felurile, se desfăşurau partidele de trântă românească la curea sau turcească, cu şiretlicuri şi piedici. 

Sau, nişte meciuri demonstrative de boxVata de zahărcocoşei şi mere carametizate. Ce lume! A, uitasem, braga era adusă, de vânzător, la consumator, într-un recipient, în spinare. De acolo se turna braga în pahare de infinite folosinţe, și roata norocului, anume pregătită pentru nenoroc, şi reuşea să-şi îndeplinească perfect rolul. Şi tragerea la ţintă cu puşca, şi cu cercurile azvârlite asupra gâturilor unor sticle cu nu ştiu ce, şi, parcă purtătoare de magneţi care respingeau cercul. Jocuri de toate felurile pentru copii, mingi de gumă – mingi de gumă! /Mie, aceste mingi îmi aminteau de Nisipari, unde, de Paşti, tatăl unuia dintre colegi, ceferist, ne punea la dispoziţie, cu jumătate de oră plătit cu un ou vopsit, o frumoasă şi micuţă minge de gumă/. Eram departe de mingea de piele umflată a jucătorilor de fotbal ce formau echipa de la Nisipari, şi care luptau, de la egal la egal, cu echipa Cimentul de la Medgidia, cu plutonierul Dan în poartă. Iar la noi, Dumnezeule, portar era Enver – Enver portarul, băiatul curelarului, care a jucat mai târziu şi în Constanţa, la o echipă de categoria C. Spre deosebire de Enver „înaintaşul”, împleticea picioarele înaintaşilor, adversari ai lui. Şi „Gospodăria”, un ungur, cine ştie de unde, cu părul roşu, despre care, ziceam noi, că trimite, prin şutul lui, mingea, exact . „Gospodăria colectivă” din deal.

Ca orice fenomen, trage să moară, înainte de a muri. Aşa am scris şi am publicat despre „Grupul 12 plus 1” de la Constanţa, care, şi el, trăgea să moară, după Revoluţie. / Era un fel de grupare - mişcare revoluţionar romantică de opoziţie, pe care securitatea, destul de inteligentă, îi îngăduia să joace un rol.
Într-o asemenea întâlnire am hotărât, imediat după 22 decembrie 1989, înfiinţarea Universităţii, împotriva tuturor scepticilor.

Ziceam că am trăit faza muribundă a procesului numit Panair. – Eram în primul an de liceu. Evident, la internatul Liceului „Nicolae Bălcescu” din Medgidia. Internatul de pe deal, folosit ca închisori sau şi sedii ale unor unităţi militare ruseşti la Medgidia. Plângeam după ce Mămica se ducea acasă cu căruţa. Hotărât să rămân, eu rămâneam, într-unul din cele 40-50 de paturi de „interni”, pe o saltea din paie - şi o pernă la fel - precum şi o plapumă cumpărată de Mămica, din piaţă. Şi îmbrăcam – aşa cum se cuvine – pijamaua peste cămaşă, ca să nu murdăresc cămaşa. Atunci i-am descoperit pe Cornel Lungu şi Fănel Păunescu cu care am rămas prieteni până la dispariţia lor. Privilegiu, în niciun caz, pentru mine.
Aşa murea, pentru mine, Panairul, rămânând chiar ca subiect de articol, cu publicarea căruia onorabila revistă Datina, mă onorează

Sursa: Revista Datina

Ti-a placut articolul?

Comentarii