„…Grupa care a intrat prima în Careii Mari nu mai există. a pedepsit-o un obuz inamic.” - Căpitanul Costache Dumitru, Regimentul 34 Infanterie Compania 7
Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
18:20 17 08 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

„…Grupa care a intrat prima în Careii Mari nu mai există. a pedepsit-o un obuz inamic.” - Căpitanul Costache Dumitru, Regimentul 34 Infanterie Compania 7

ro

03 Apr, 2018 00:00 1806 Marime text
Eliberarea completă a Transilvaniei s-a încheiat la 25 octombrie 1944, când unităţile germano-maghiare s-au retras din oraşele Carei şi Satu Mare.  
 
În linii mari, faptele au fost următoarele: încă de pe 22 octombrie, Corpul 6 Armată înainta pe direcţia Carei. Ziua următoare, ajungând pe aliniamentul Nadaş - ferma Wetzac - Sanislău, subunităţile de cercetare ale marilor unităţi iau contact cu trupele duşmane, dispuse în lucrări de apărare dezvoltate pe viile de la marginea de sud-est a oraşului Carei. Pe 24 octombrie 1944, Corpul 6 Armată înfrânge inamicul şi ajunge cu Diviziile 9 şi 18 în zona Viile Careilor - ferma Clara, la 12 km de Carei. Pe 25 octombrie, la orele 5.30, Divizia IV infanterie din Corpul 6 Armată înfrânge rezistenţa şi intră cu regimentele 34 şi 40 Infanterie în oraşul Carei, pe care-l curăţă de trupe inamice. În luptele pentru eliberarea oraşului Carei, au fost capturaţi o mie de soldaţi şi ofiţeri inamici şi o marte cantitate de material de război.
 
Ioniţă Borşan a participat la evenimente, făcând parte din Compania 132, Poliţie, a Diviziei IX infanterie „Mărăşeşti”, din Corpul 6 Armată, comandant al detaşamentului special numit „Detaşamentul Carei”, constituit pentru a intra primul în oraş. Iată cum descrie acesta faptele: „Detaşamentul a pătruns în Carei în jurul orei 5.30; după cercetările efectuate, Detaşamentul a ajuns la marginea oraşului, apoi, îndrumat de localnici, a pătruns în centrul localităţii. Lângă Catedrala din centrul oraşului era un obelisc ridicat de hortyşti, iar slt. I. Borşan, ajutat de patru ostaşi jandarmi, a ridicat deasupra obiectivului drapelul românesc...”. Ioniţă Borşan nu-și aminteşte că ar fi avut loc ciocniri armate în oraş.
 
Că jandarmii au fost primii care au pătruns în Careii Mari este susţinut şi de generalul (r) Dumitru Penciuc. Participant, şi el, la evenimente, povesteşte acelaşi moment ca şi Ioniţă Borşan: „Prin încleştări dramatice, cu numeroase jertfe, către orele 7.00, ajungem în centrul urbei având în prima linie grupa de jandarmi comandată de sergentul Iosif Patran. Am ordonat să se scoată dintr-o raniţă, unde era păstrat, drapelul tricolor şi să-l arboreze pe obeliscul din piaţa centrală”. Acesta comentează şi despre faptul că „imediat după pătrunderea în localitate - sublocotenentul Ioniţă Borşan a dispus măsuri pentru restabilirea ordinii şi siguranţei trupelor şi populaţiei, acţiuni la care s-au confruntat cu unele obstrucţii din partea trupelor sovietice (subl. n.). Comandantul  Diviziei 3 Infanterie generalul I. Tănăsescu în Ordinul de zi nr. 212/1945, elogiind faptele de arme ale Companiei 3 poliţie şi ale ofiţerului, sublinia: «Cu prilejul asaltului asupra oraşului Careii Mari, sublocotenentul Ioniţă Borşan se distinge prin curaj deosebit, plutonul său înfruntând ultimele rezistenţe inamice, depăşind puternicele baraje de mine, a fost prima unitate românească care a pătruns în oraş şi a arborat Tricolorul pe monumentul din centrul cetăţii»”.
 
Documentul pe care îl prezentăm - amintirile căpitanului Costache Dumitru - susţine că nu s-au dat lupte în Careii Mari și că prima unitate a armatei române care a intrat în oraș este Compania 7 a Regimentului 34 Infanterie. Memoriile fac parte dintr-o corespondenţă pe care tatăl meu, Gheorghe Dumitraşcu, a purtat-o cu Costache Dumitru, cel puţin în perioada 1983-1989.
 

Cine este Costache Dumitru

 
S-a născut pe 8 noiembrie 1908, în comuna Mârleanu (Dunăreni). Tatăl său, agricultor, a murit pe frontul Moldovei în Primul Război Mondial. Refugiat în Ialomiţa, rămâne orfan la 13 ani. A urmat Şcoala Normală la Constanţa, fiind întreţinut de Orfelinatul „Grănicerul Muşat”. A fost învăţător în localităţi din judeţul Caliacra şi şi-a făcut stagiul militar la Şcoala militară de rezervă Ploieşti. A funcţionat ca învăţător în satul Atchioiu, judeţul Durostor, iar verile mergea la Cursurile de vară ale lui Iorga, de la Vălenii de Munte. S-a mutat, în 1935, în Transilvania, unde a predat în Veseud, Mediaş, judeţul Târnava Mare, iar apoi, până la pensionare, a trăit la Archita.
 
A făcut războiul în Est, apoi, „cam 1000 de zile”, în prima linie pe frontul de Vest. Locotentul Costache Dumitru a fost comandant al Companiei 7 din Regimentul 34 Infanterie. A terminat războiul cu gradul de căpitan. A luptat la Oarba de Mureş, Apahida, Chirilea, Teurdei, Borşa şi compania sa a intrat prima în Careii Mari. Unitatea sa a continuat războiul pe frontul din Ungaria - la Mohaci, „pe care l-am ocupat”, la Dealul Kaptar - şi în Cehoslovacia.
 
A fost distins cu: Ordinul „Mihai Viteazu” clasa a III-a cu spade, Ordinul „Steaua României” cu spadă în grad de cavaler cu panglica de „Virtute militară” şi „Frunza de stejar”, Ordinul „Apărarea Patriei” clasa a III-a.
 
Amintirile lui Costache Dumitru, intitulate Totul despre Careii Mari, se opresc în mod deosebit asupra nopţii de 24 spre 25 octombrie, când unitatea căpitanului Costache Dumitru a fost prima care a intrat în Careii Mari, cu mai mult de 2 ore înaintea trupelor româneşti. Memoriile sale referitoare la acest moment se referă nu doar la acest aspect, ci şi la modul în care au fost „primiţi” de români şi la sufletul oşteanului român.
 
Costache Dumitru își exprimă nemulțumirea față de faptul că „literatura de războiu, radioul şi televiziunea - probabil din anumite considerente - susţin că s-au dat lupte în interiorul oraşului Carei-Mari şi că s-a făcut curăţirea terenului.”
Adevărul e, afirmă participantul direct le evenimente, „că în interiorul oraşului Careii Mari nu s-au dat niciun fel de lupte”.
 
În momentul intrării în Careii Mari, Costache Dumitru era comandant al Companiei 7 a Regimentului 34 Infanterie - alcătuit din dobrogeni, ialomiţeni şi argeşeni. Comandant al Batalionului era maiorul Ovidiu Niculescu, iar cel al regimentului, „îndrăzneţul şi bravul colonel Ion Botea, pe care l-am iubit şi ţineam la el ca la un zeu al războiului”.
 
La ordinul colonelului Botea, compania locotenentului Costache Dumitru s-a „strecurat prin spatele Batalionului lui Murea Gheorghe şi depăşire pe flancul drept al companiei şi Teodoraşcu, pe lângă plutonul elevului Diţă Gheorghe”, înaintând cu „plutonul lui Alexandru Florian vârf, urmat de celelalte retrase puţin la dreapta şi la stânga şi plutonul de branduri în urmă, şi în mijlocul dispozitivului se găsea Maiorul Niculescu Ovidiu şi Căpitanul Modoiu Gh., comandantul companiei de mitraliere, cu un mic grup de comandă al batalionului”.
„Mă găseam ca de obicei în fruntea Companiei, în vârf. Înaintam cu precauţie.”
Consemnul era să nu se tragă. A înaintat printr-o „cositură, pe lângă marginea unei tarlale de porumb cu direcţia nord. Şi tot am înaintat şi n-am întâlnit nimic. Era o linişte ca de mormânt.  De la un timp am primit ordin să mă opresc. Au venit la mine maiorul Niculescu Ovidiu şi Cpt. Modoiu Gheorghe. Mi-au dat ordin să fac cum ştiu şi să intru în oraş. Ei au rămas locului”.
 
Costache Dumitru cu soldaţii săi au început să avanseze pe aceeaşi direcţie, spre nord, apoi spre vest. Trupa trimisă să cerceteze terenul până la liziera oraşului i-a raportat că nu se simte nimic suspect. Au intrat, „precaut” în oraş, „nici ţipenie de om”. Locotenentul a trimis un mesager să-l anunţe asupra situaţiei întâlnite pe maiorul Niculescu.
 
Înaintând pe străzi, de la o fereastră, o femeie a crezut că sunt unguri. Au ajuns la o biserică, unde s-au întâlnit cu un preot. După rugăciunile preotului, se pare că era o biserică unită. Ostaşii, intraţi, cu armament cu tot, în biserică, au îngenunchiat şi s-au rugat. „N-am să uit niciodată cum stăteau pe podea puştile metraliere şi brandurile, iar ostaşii îngenuncheaţi se rugau (şi-acum îmi vine să plâng).”
 
Auzind că locotenentul şi ai lui sunt din România, „de la Marea Neagră”, preotul, ducând mâinile spre cer, a exclamat: „Mulţumesc Ţie Doamne că m-ai ajutat şi mi-ai dat zile să văd şi asta!...”. Ştergându-şi lacrimile cu amândouă mâinile, acesta a scos din buzunar 2 mucuri de lumânări, pe care spunea că le avea de la „neamţul din turn”, care a plecat „de câteva ore... zi şi noapte era acolo!”. Preotul mai avea un ajutor, mai tânăr. Întrebând de ceva de ale gurii, părintele i-a dus la nişte localnici și aici au mâncat „nişte slană, brânză, ceapă şi... un vin galben ca ceara”. Domnişoara (gazda) era profesoară şi nu-i venea să creadă că oaspeții sunt ofiţeri români. Între timp, agenţii trimişi să-i comunice situaţia maiorului Niculescu i-au raportat că nu l-au găsit.
 
La un moment dat, santinela, alarmată, a strigat că se trag rachete. Soldații s-au îndreptat spre acel loc şi s-au întâlnit cu trupele române, care intrau în oraş. Abia atunci Costache Dumitru a realizat că intrase în oraşul Carei, prin partea de nord-est, cu cel puţin două ore înaintea trupelor române. Bucătarul companiei, Ion Ion, i-a comunicat căpitanului Pană Gh. din Companiei 6 că, încă „de cu noapte înainte”, Compania 7 intrase în oraş. Căpitanul i-a răspuns: „Du-te mă dracului... p-aici n-a trecut nimeni, că e minat”. Pentru a-i demonstra că s-a trecut, totuşi, bucătarul Ion Ion, „ambiţios cum era”, a luat-o înainte, cu „bucătăria” şi a intrat într-un câmp de mine, fiind „rănit de moarte”.
 
Unitatea lui Costache Dumitru a fost cazată la casa proprietarului unui magazin de blănărie, Naghy Caroi.
 
La intrarea trupelor române în oraş, colonelul Botea l-a scos pe Costache Dumitru în faţa unităţii, l-a îmbrăţişat şi i-a spus următoarele: „Mâine vine M.S. Regele în Careii Mari - şi dacă vine şi-mi pune mie «Mihai Viteazu» în piept, eu iau decoraţia de pe pieptul meu şi ţi-o pun ţie, că tu o meriţi.” Intrând în rând, Costache Dumitru a simţit o răceală ciudată din partea camarazilor săi de luptă.
 
Trupele sovietice au intrat în oraş mai târziu, împingând unităţile româneşti.
 
În încheierea însemnărilor sale, Dumitru Costache face o trecere în revistă a luptelor la care a participat împreună cu compania sa: Oarba de Mureş, ferma Iuxeges-Tania (?) - unde s-a infiltrat în dispozitivul inamic, pe care l-a pus pe fugă -, cucerirea dealului Kaptar -  deschizând drum Diviziei 9 Infanterie Constanţa -, apărarea satului Gyorgy. De asemenea, aminteşte despre soldaţii din unitatea sa căzuţi: locotenentul Blană din Ţepeş Vodă - căzut pe dealul Kaptar, doborât de artileria inamică, care „bătea de scotea copacii din rădăcină de credeam că se prăpădeşte pământul de te scotea din sărite, strângeam arbuştii cu dinţii şi muşcam în pământ ca fiarele sălbatice de te apuca un fel de toropeală. Şi-am strâns creierii de pe faţă cu mâneca şi simţeam cum se prelinge pe spinare sângele cald al locotenentului Blană din Ţepeş Vodă -; plutonierul major Mihalache - care aducea hrană colegilor săi, ars de viu de o bombă incendiară -; maiorul Dobre - i-a căzut o bombă în cap în Cehoslovacia. Unitatea a rămas fără mâncare şi cai.
 
„Şi nu e păcat să ştie toată lumea că grupa care a  intrat prima în Careii Mari nu mai există. A pedepsit-o un obuz inamic. A smuls-o şi a spânzurat-o în nişte copaci - şi ne uitam aşa la ea, am părăsit-o şi ne-am văzut de drum.”
 
Şi îşi mai aminteşte de un recrut, care, la Arhit, fiind trimis cercetaş, nu a fost în stare să omoare un neamţ: „L-am luat la ochi... să-i trag în cap... era un neamţ... aşa de tânăr... şi aşa de frumos...”. Sufletul românului...
       
SURSĂ FOTO: Arhivele Naționale Istorice Centrale
 
Despre Lavinia Dumitrașcu
 
Lavinia Dacia Dumitrașcu s-a născut la Constanța pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănțene, a publicat în reviste literare și a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitrașcu, prin arhive și biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat și uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanța - Facultatea de Istorie și Științe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universității „Andrei Șaguna“ din Constanța. Din 2005 și până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. 
 
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 
Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei
 
Un tânăr bătea la picior satele dobrogene, cu un nelipsit ghiozdan în mână, pentru a aduna informații - Stan Greavu-Dunăre
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii