Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
13:14 15 11 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Doi fraţi viteji

ro

19 Oct, 2018 00:00 817 Marime text
A fost odată demult, într-un orăşel din India, o familie săracă ce avea doi băieţi. Unul era foarte urât, dar cu suflet foarte bun, care nu înceta să facă bine tuturor celor care îi ieşeau în cale, iar celălalt era foarte frumos, dar foarte rău şi duşmănos. Cum se întâmplă deseori, familia îl iubea pe cel frumos, înalt, bine făcut, voinic, pe nume Raj, neţinând cont de aspectul lui interior, de sufletul lui rău şi de inima lui rece.
 
 
 
După anii copilăriei în care băiatul urât, pe nume Santo, care era şchiop, ciung, şaşiu, chel şi cocoşat, fusese întotdeauna batjocorit de cei din jur, iar cel rău şi frumos lăudat de către toată lumea, cei doi ajunseră la adolescenţă:
- Dragii mei băieţi, acum că aţi crescut ar trebui să vă faceţi singuri un rost în lume, să părăsiţi casa părintească, spuse într-una din zile tatăl lor.
- Am auzit că într-un oraş îndepărtat un mare maharajah vrea să îşi căsătoreasca fata cu un voinic ce o va face fericită dacă va trece cele trei încercări ale sale, spuse şi mama băieţilor, cu gândul că aceştia îşi vor face un rost în lume.
- Să mergem frate, spuse Santo fratelui său, să nu ne lăsăm mai prejos decât alţi flăcăi care precis au făcut deja coadă la castelul maharajahului pentru mâna fiicei sale.
Şi cei doi băieţi plecară în lume pentru a-şi căuta norocul. Chiar şi pe drum, răutatea lui Raj se manifesta, rănind toate vietăţile care îi ieşeau în cale.
- Eu o voi lua pe un drum, iar tu, frate, pe celălalt pentru că aici drumul se desparte în două cărări, una duce spre vest, iar una spre est.
 
Deci unul apucă pe un drum, iar celălalt pe altul, pentru căutarea castelului. Raj trăgea cu arcul cu săgeţi după toate păsările văzduhului, rănindu-le şi punând capcane pentru animalele pădurii, prinzându-le în cursă, călcând furnicile în picioare şi izbind cu băţul său mare vacile, caprele şi oile care păşteau liniştite pe câmp…
În acest timp, fratele său cel urât hrănea cu puţina pâine rămasă în desagă toate vietăţile ce le întâlnea în cale, ajutând oamenii nevoiaşi cu ce putea…
 
După foarte mult timp de mers, în care Santo îndură foamea şi setea pentru că îşi împărţise puţinul pe care îl avea cu toţi sătenii pe lângă care trecea, cu toate animalele ieşite în cale, ajunse în sfârşit în oraşul unde era un castel măreţ, al maharajahului ce dorea să îşi căsătorească fata cu un voinic deştept şi chipeş. Ajuns aici şi zărind-o pe frumoasa prinţesă Anandi, inima lui Santo se topi, dându-şi seama că o iubeşte nespus şi doreşte să îi cucerească sufletul, deci se hotărî să înfrunte toate greutăţile chiar cu preţul vieţii sale.
 
- Decât să trăiesc fără această minune Dumnezeiască, mai bine mor şi eu, gândi băiatul, dându-şi seama că nu are nici o şansă să treacă aceste obstacole.
Se prezentă la maharajah dar acesta, văzându-l, începu să râdă:
- Cum vei putea tu să treci prin obstacolele vieţii şi prin cele trei încercări pentru a ajunge la mâna fiicei mele când tu d-abia te poţi duce pe tine? zise maharajahul râzând de el, iar toţi servitorii începură şi ei să râdă, arătându-l cu degetul şi făcând glume pe seama lui.
- V-aş ruga să nu vă uitaţi la aspectul meu fizic ci să luaţi în considerare şi calităţile pe care le poate avea un om, cu toate că este şchiop, ciung, cocoşat, şaşiu şi chel, răspunse acesta trist.
 
Înduplecat, maharajahul îi dădu o şansă, gândindu-se că sigur nu va reuşi să treacă peste obstacolele puse de el…
Pe celălalt drum venea fratele său, Raj, omorând tot ce îi ieşea în cale şi bătându-si joc de toată lumea, crezându-se un adevărat Făt-Frumos, şi ajungând şi el în sfârşit la castel, vorbi cu maharajahul care îl îndrăgi pe loc, văzându-i chipul frumos şi corpul voinic, considerându-l deja ginerele său, fără să îi cunoască sufletul rău şi urât.
 
Fiica maharajahului, pe nume Anandi, era o fată foarte deşteaptă, frumoasă, înaltă, arătând ca o adevărată zână din poveşti şi foarte mulţi pretendenţi se luptau pentru mâna ei. Încă de mică ea fusese crescută frumos de părinţii ei, fiind foarte cultă, manierată, învăţată să privească mai mult în sufletul omului, să aprecieze calităţile ce nu se pot vedea cu ochiul liber, gândindu-se mereu că nu aspectul fizic este cel mai important lucru la un om.
 
Văzându-l pe Santo, pe care toată lumea îl arăta cu degetul şi râdea de el, ieşi la balconul castelului:
- Toţi bărbaţii ce se luptă pentru mâna mea, frumoşi sau urâţi, trebuiesc lăsaţi să participe, tată. Nu mi se pare firesc să eliminăm de la bun început pe vreunul din aceşti domni, ce doresc cu adevărat mâna mea.
- Dar bine, fata mea, te-ai uitat puţin la Santo să vezi cum arată?
- M-am uitat tată, şi nu se mi se pare deloc deosebit de alţi tineri, nimeni nu ştie ce se ascunde în sufletul lui, iar pe mine nu mă interesează că este şchiop, ciung, cocoşat, şaşiu şi chel.
- Prea bine, iubita mea fiică. Vom face precum doreşti, spuse maharajahul înduplecat.
Acesta veni cu cele trei porunci, care nu erau foarte uşor de îndeplinit. Toţi tinerii din împrejurimi încercară să le treacă dar în final fură eliminaţi din competiţie de greutăţile lucrurilor pe care trebuiau să le ducă la bun sfârşit şi chiar fratele lui Santo, Raj, se întoarse răpus, lăsându-se păgubaş:
- Vai, dar ce grele sunt încercările, preaiubite maharajah! Nu am reuşit să le trec, spuse Raj deznădăjduit.
Astfel, maharajahul îi spuse şi lui Santo ce are de făcut, având în vedere că era ultimul dintre concurenţi, pretendent la mâna fiicei sale.
- Pentru început, trebuie să coseşti iarba de pe toate pajiştile castelului, singur, doar cu coasa, fără să te ajute nimeni, în timp de două ore.
- Dar bine împărate, zise Santo, pajiştea castelului tău are zeci de mii de hectare iar eu am doar o mână... Dar prea bine, o voi face, spuse acesta gândindu-se că nu îl costă nimic să încerce totuşi să ducă la bun sfârşit această poruncă.
 
În timp ce Santo stătea cu coasa în mână şi privea pajiştea nesfârşită a maharajahului, văcuţele pe care le ajutase pe drumul său, cărora le dăduse apa sa din butelcuţă şi toată pâinea ce o avea în traistă, veniră într-un suflet:
- Am auzit de greutăţile ce trebuie să le întâmpini Santo, şi te vom ajuta noi, bucuroase. Ţi-am citit gândul şi iată-ne aici.
Chemându-se unele pe altele, toate cirezile de vaci ce erau în împrejurimile castelului se apucară să mănânce iarba, lăsând pajiştea goală. Într-o oră, băiatul se întoarse la maharajah care rămase cu ochii mari la vederea succesului lui Santo.
- Ei bine, ai trecut de această încercare, tinere! Urmează cea de-a doua.
 
A doua încercare era aceea de a culege mierea de la toată stupina castelului, care era la fel de mare precum pajiştile, iar toţi flăcăii ce încercaseră până acum se întorseseră ciupiţi de albine, umflaţi, răniţi, lăsându-se astfel păgubaşi. Santo merse la prisaca regală, privind enormitatea numărului de stupi ce nu ar fi putut fi culeşi de nici un om de unul singur, şi îşi dădu seama că de fapt maharajahul concepuse special aceste încercări grele pentru a nu oferi mâna fiicei sale nimănui.
Citindu-i băiatului gândurile, albinele pe care le salvase la venirea spre castel, ducându-le în poienile cu flori pentru a-şi trage de acolo mierea, veniră într-un suflet să îl ajute pe Santo, întorcându-i astfel ajutorul.
- Santo, te vom ajuta noi să culegi toată mierea din stup…
Şi cerul se întunecă deodată de venirea mai multor roiuri de albine, ce urmau să tragă mierea din stup şi să o pună în cazanele mari ce i le dăduse maharajahul pentru a fi umplute.
- Vă mulţumesc, dragele mele, m-aţi salvat.
Întors după o oră la castel, maharajahul privea cu uimire cum toate cazanele împărăteşti erau pline cu cea mai fină miere într-un timp record.. nici unul dintre oamenii lui niciodată nu putuse să culeagă stupina atât de repede.
- Te-ai descurcat bine, voinicule, şi cu a doua poruncă, dar acum urmează a treia şi cea mai grea, spuse maharajahul fericit, gândindu-se că aceasta îl va opri pe Santo de a câştiga mâna fiicei sale.
 
Acesta îi dădu flăcăului şi a treia poruncă: luă cheia de la vistieria castelului şi o aruncă în cel mai adânc lac din împrejurimi, punându-l pe băiat să o scoată de acolo. Lacul era unul dintre cele mai periculoase, adânc şi întunecat, în care mulţi viteji îşi pierduseră viaţa, nemaiieşind niciodată de acolo.
 
Ajuns lângă lac, Santo se gândea cum să înoate fără o mână şi un picior, lucru care i se păru imposibil, dar deodată, din depărtare, zări un stol de raţe care măcăiau şi se aduceau unele pe altele, umplând văzduhul. Ele poposiră pe apă:
- Nu te îngrijora, Santo, vom scoate noi cheiţa pentru tine, noi cunoaştem foarte bine acest lac.
Şi fără a sta prea mult pe gânduri, răţişoarele se scufundară în adâncul lacului şi îi aduseră cheia vistieriei…
- Vă mulţumesc, prietenele mele, vă mulţumesc mult, spuse Santo, amintindu-şi că el, cu mai mult timp în urmă, o salvase pe una dintre răţuşte când aceasta căzuse prada unei vulpi.
- Şi tu ne-ai salvat pe noi, iar acum este rândul nostru să te ajutăm la greu, voinicule!
Văzând că şi a treia poruncă este îndeplinită, maharajahul îşi chemă fiica şi arătându-i-l pe Santo îi spuse cu regret că acesta nu va fi niciodată ginerele său, un asemenea om urât, dar dacă ea şi-l doreşte şi l-a lăsat să participe la competiţie, poate să îl ia şi să plece cu el în lume, pentru că el nu îşi va dori niciodată o fiică măritată cu un asemenea om. Neţinându-şi promisiunea, maharajahul îi izgoni pe amândoi de la castel...
- Mergeţi unde veţi vedea cu ochii şi să nu mai aud de voi! ţipă acesta.
Mort de gelozie şi de ură împotriva fratelui său care câştigase inima domniţei Anandi, Raj mergea pe urmele celor doi şi ca de obicei făcea rău pe unde trecea, chinuind animalele şi bătându-şi joc de oameni. Însă pe drumul spre casă un mare miracol avea să se întâmple...
 
În timp ce domniţa şi Santo mergeau pe cal spre casa părinţilor lui, unde urmau să locuiască, le ieşi în cale un lup din pădurile întunecoase, rănit la picior, mort de foame, obosit, ce le sperie calul, aruncându-i pe amândoi din şa. Băiatul se duse să vadă ce se întâmplase cu lupul, încercând să îi oblojească rănile şi hrănindu-l şi pe el cu ce avea domniţa în desagă.
 
În timp ce lupul se înzdrăvenea, mâna ciungă a lui Santo creştea la loc, făcându-l acum un om normal, cu doua mâini. Fapta sa bună fusese răsplătită de lupul ce era fermecat… iar în timp ce mâna lui Santo creştea, mâna lui Raj căzu pentru că, la venirea spre castel, el rănise de fapt acest lup care doar trecea prin faţa lui, neavând nicio vină.
- Ce mi s-a întâmplat? De ce mi-a căzut mâna? strigă Raj înnebunit de durere. Cum e posibil aşa ceva, doar nu o să semăn acum cu fratele meu!
 
Odată ce lupul dispăru, cei doi tineri se urcară în şa şi merseră vreme îndelungată până la înserat, când se opriră în pădure pentru a lăsa calul să pască şi a-şi petrece noaptea acolo. La marginea pădurii era un lac pe malul căruia un cormoran zăcea aproape fără suflare iar Santo, vrând să îşi adape calul şi să ia apă pentru drum, îl zări, îi bandajă aripa şi având în desagă câteva firimituri de pâine, îl hrăni pe acesta din puţinul pe care îl avea. Însănătoşit, cormoranul luă drumul spre lac, iar Santo rămase uimit când văzu că piciorul său şchiop se îndreaptă, putând să calce pe el, să meargă, ba chiar să fugă. Şi, în timp ce piciorul lui devenea zdravăn, bun, un picior de care se putea folosi, fratele său Raj rămase fără un picior pentru că el lovise cormoranul care era cât p-aci să moară.
- Doamne, Dumnezeule, ce mi se întâmplă? De ce una ca asta? Cum este posibil aşa ceva? Semăn din ce în ce mai mult cu Santo, se miră Raj, rămânând acum şi şchiop.
Şi acesta îşi încetini mersul deoarece se târâia acum cu greu, nemaiavând un picior.
 
A doua zi dimineaţă, cei doi tineri, Santo şi Anandi, plecară mai departe pe drumul lor lung şi zăriră într-un copac o maimuţă cu ochiul sângerând. Băiatul coborî de pe cal, o dădu jos din pom şi îi puse un bandaj pe ochi, iar aceasta îl luă cu mâinile sale lungi de gât, parcă mulţumindu-i:
- Îţi mulţumesc, dragă prietene, cu câteva zile în urmă a trecut pe aici un flăcău care m-a lovit cu o praştie în ochi şi de atunci tot sângerez.
În timp ce Santo bandaja ochiul maimuţei, îşi dădu seama că vede mult mai bine, iar ochii lui încrucişaţi până atunci, vedeau acum limpede tot ce era în calea lui. O altă minune se înfăptuise! Iar în timp ce acesta vedea acum perfect, privirea fratelui său se înceţoşa, uitându-se acum cruciş, aşa cum şi Santo văzuse mult timp.
- Cum este posibil aşa ceva? se întreba Raj, neştiind ce să mai creadă. De ce mi se întâmplă toate astea?
Fiind acum şchiop, ciung şi şaşiu, Raj era disperat şi se târâia cu greu pe drumul de întoarcere acasă, dar în acelaşi timp îi părea rău pentru tot ce făcuse cu multă vreme în urmă, cerându-şi iertare pe unde trecea de la toţi oamenii şi animalele rănite ce îi ieşeau în cale. Astfel sufletul lui se îmblânzea, începând să semene cu Santo, bun la suflet, însă urât la înfăţişare.
 
După mai multe zile de mers, prinţesa Anandi şi Santo văzură în depărtare un păun ce odinioară avea o coadă mare, stufoasă, viu colorată, cu pene frumoase ce nu se pot descrie în cuvinte, care acum zăcea beteag, având penele rupte, smulse şi tăiate.
- Ce ţi s-a întâmplat, prietene? întrebă Santo.
- Cu mai multe săptămâni în urmă a venit un băiat şi vrând să facă un evantai pentru fiica maharajahului ce credea că îi va fi soţie, mi-a smuls frumoasele mele pene, lăsându-mă acum olog şi bolnav.
Încercând să îl vindece şi pe acesta, Santo simţi cum cocoaşa din spate i se duce şi, îndreptându-se, era acum un băiat chipeş, drept, voinic şi bine făcut.
- Ce frumos eşti acum, iubitule, se miră tânăra domniţă, bucurându-se că l-a luat pe acesta de soţ, fiindcă avea o inimă de aur, un suflet nobil şi acum o înfăţişare de prinţ.
 
Aproape de casa lui Santo, în orăşelul unde trăia, era un tigru care dădea de mult târcoale unor cirezi de vaci şi pe care fratele său îl pândea mereu, vrând să îi prindă piciorul în diferite capcane. Într-una din zile Raj îl prinsese, dar tigrul reuşise să scape, rămânând cu blana jupuită şi fără coadă. De atunci umbla aşa, soarele bătându-l cu putere pe pielea goală, fără blană, care îl ustura teribil şi îi dădea mari dureri bietului animal.
 
Văzându-l domniţa Anandi, ce era bună la suflet ca şi Santo, îi dădu acestuia alifia sa, rugându-l să îi ungă tigrului pielea care sângera din cauza soarelui dogoritor. Băiatul se apropie uşor de acesta, chemându-l la el, şi îl unse pe spate. Ca prin minune blana tigrului se refăcu şi în acel moment şi părul lui Santo începu să crească, devenind acum un bărbat chipeş ce avea chiar şi păr pe cap, lung, negru, prins într-o codiţă la spate, în timp ce părul lui Raj începu să cadă, rămânând chel, spre necazul şi nedumerirea acestuia.
- E o adevărată minune ce se întâmplă, iubita mea Anandi, spuse Santo fericit.
 
Ajuns acasă, părinţii nu îl mai recunoscură, confundându-l cu Raj, fratele său care la scurt timp intră şi el pe uşă, arătând la fel cum arăta Santo pe vremuri: şchiop, ciung, cocoşat, şaşiu şi chel. Dar acesta, cerându-şi iertare de la toată lumea pe care o întâlnise în cale, oameni, animale, păsări pe care le rănise, căpătase şi el la rândul său un suflet nobil, aşa cum avea şi Santo.
 
Văzându-i pe amândoi, părinţii îşi dădură seama de greşeala pe care o făcuseră în trecut, când îl desconsideraseră atât de mult pe Santo pentru că era năpăstuit de soartă, uitând să îi admire sufletul lui bun, curajul şi inima măreaţă.
- Bine aţi venit înapoi acasă, băieţii mei dragi, spuse mama plângând de bucurie. Felicitări şi ţie, Santo, pentru că ai trecut cele trei încercări ale maharajahului şi ai adus-o acasă pe prinţesa Anandi.
- Să îmi trăieşti, frate, şi iartă-mă pentru tot ceea ce ţi-am făcut în viaţă, spuse Raj umil şi necăjit, dar cu suflet mare.
 
Ajungând la urechile maharajahului toate aceste fapte de vitejie ale lui Santo, precum şi mârşăviile lui Raj, brutalitatea şi nedreptăţile comise împotriva tuturor vietăţilor, trimise un servitor să o cheme la castel pe fiica sa împreună cu soţul ei, primindu-i pe amândoi cu bucurie.
- Vezi, tată, eu întotdeauna am ştiut că un om se apreciază după sufletul şi inima măreaţă, nu după înfăţişarea sa, aşa cum a spus mama mea înainte să moară. Eu am ascultat-o şi mi-am ascultat inima, încredinţându-i-o de la început lui Santo.
- Ai dreptate, fata mea, şi sunt foarte mândru de tine, de înţelepciunea ta şi vă doresc amândurora sănătate şi casă de piatră, spuse maharajahul cu inima plină de fericire.
Şi astfel se făcu nunta lui Santo cu fiica maharajahului, o nuntă ce ţinu aşa ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi…
 
SFÂRŞIT
 
Despre Cristina Gabriela Covaliu 

Născută în București, Cristina Gabriela Covaliu este absolventă a Liceului Teoretic „Matei Basarab“, secția Filologie - Istorie, și a Facultății de Psihologie. Din dragoste pentru copii și încercând să le bucure viața, a scris mai multe cărți ai căror eroi sunt cei mici, precum și romane. 
Anul trecut a debutat cu o carte pentru copii la Editura Coresi, „Aventurile lui Petrică“.
Alte apariții editoriale: 
- „Aventurile lui Petrică“, Ed. Coresi
- „Întâmplări cu Iulia și Dorin“, Smashwords.com
- „După cinci decenii“, ed. Sf. Ierarh Nicolae
- „Doi frați viteji“, Smashwords.com
- „În lumea vrăjilor“, Smashwords.com
- „Povești cu sirene“, Smashwords.com
- „Vocea Africii“, Smashwords.com
- „Între prezent și trecut“, Smashwords.com
- „Dincolo de vise“, Smashwords.com

 
Citește și:

Dragostea zeului Neptun


 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii