Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
17:34 21 09 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Dobrogenii şi Transilvania înainte şi în timpul marilor frământări naţionale (1917-1918)

ro

09 May, 2018 00:00 1523 Marime text
I-ar fi stat bine Dobrogei la masa împlinirii marelui vis al unităţii de stat, dar, deşi locul ei n-a putut fi acolo, acesta n-a rămas liber. Vocea i s-a auzit, totuşi - e drept, ca un geamăt -, ea fiind sub ocupaţia inamicilor noştri de atunci, bulgarii, în primul rând.
 
De n-ar fi fost blestemata ocupaţie „tovărăşească“, toate antecedentele arătând o frăţietate ardentă între românii de dincolo de Carpaţi şi de dincoace de Dunăre, noi, dobrogenii, am fi fost la Alba Iulia, dacă nu cumva am fi adus spiritul ei la noi, cum am făcut-o în timpul marii sărbători naţionale din 1906, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la instaurarea domniei lui Carol I, împreună cu mii de transilvăneni şi bănăţeni.
 
N-a fost doar vina inamicilor noştri - deveniţi ocupanţi - că nu am putut fi prezenţi, noi, dobrogenii, la Alba, ci şi a „amicilor“ noştri, care n-au venit, în 1916, când ai noştri se adresau anglo-francezilor - care ne promiseseră atâtea la intrarea noastră în măcelul mondial: „Aoleo, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai!, în timp ce ei stăteau în Galipoli, pentru că ştiuseră, de la început, că ne mint.
 

Relaţii dintre românii de dincolo de Carpaţi şi de dincoace de Dunăre - sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX

 
Unitatea românească a constituit tăria existenţei noastre naţionale spre împlinirea sa în etape - revenirea Dobrogei la Ţară la 1878, fiind cea de-a doua etapă - pentru ca 1 Decembrie 1918 să încheie procesul.
 
În măsura în care cunoaştem istoria relaţiilor interromâneşti în perioada medievală şi modernă, putem să afirmăm, cu un oarecare risc, că o perioadă lungă - până după 1878 -, relaţiile între românii din Transilvania şi cei din Dobrogea aveau, ca preponderenţă, ajutorarea românilor din Dobrogea şi o puternică infiltrare transilvăneană. Ne bucură să considerăm a fi contribuit la sublinierea acestei unităţi prin ajutorul celorlalte provincii româneşti - Transilvania în primul rând -, în probleme de biserică şi de lideri.
 
Dacă până după revenirea Dobrogei la Ţară, în 1878, curentul de ajutorare şi influenţă între români venea dinspre Transilvania spre Dobrogea, cam după 1880, procesul cunoaşte, în mare măsură, o direcţie inversă, românii Dobrogei implicându-se profund în lupta naţională a românilor din Transilvania împotriva asimilării ungureşti şi a deznaţionalizării lor.
 
Un moment în care dobrogenii au sprijinit, de aici, de la margine de ţară, cauza naţională este apărarea memorandiştilor transilvăneni, în cauza lor şi în procesul care a zguduit Europa. Ziarul „Constanţa“ din oraşul de la malul mării pare, la prima vedere, că e o publicaţie românească, din Transilvania, a cauzei memorandiştilor. Din primele numere, spicuim articolul privind întrunirea din iunie 1892, din oraşul Medgidia, în care cauza românească a românilor din Transilvania capătă nu numai un sprijin de suflet, ci şi un ajutor material consistent. Iată, de exemplu, între cei care ofereau sume, prin Liga Culturală, secţiunea Constanţa, fraţilor din Transilvania se găsea, de pildă, un german - Ludvig Rhein - şi un turc - Fasli Arip, din satul Taşbunar, aceasta întărind parcă semnificaţia acelor liste pline de mocani trăitori în Dobrogea.
 
Presa constănţeană a comentat mult vizita în Dobrogea, în 1906, a „fraţilor din Ardeal, Banat, Bucovina, din Arad şi de la Pind, ceea ce se consideră într-o mare sărbătoare a neamului“. Amintim prezenţa şi spectacolele corurilor româneşti din Lugoj, Sălişte, Oradea, Coştei, Cernăuţi, Beiuşi, Cacova, Bocşa etc.
 
Este remarcabil faptul că la Constanţa a apărut, pentru prima dată în România, un ziar cu un titlu-program, „România Mare“, la 1 noiembrie 1913. Nu e de prisos să amintim că, încă în primul număr, un articol e adresat mocanilor din Dobrogea, apel în ideea ca aceştia să nu-şi uite sorgintea, locurile natale şi gravele probleme cu care se confruntă fraţii români din Transilvania.
 
Remarcabil este articolul din 29 martie 1915, semnat de I. Borcea (să fie vorba despre savantul cu acest nume?), cu titlul „Vrem şi cerem Ardealul“: „Deocamdată, fără a uita Basarabia, vrem şi cerem Ardealul. Cerem Ardealul nostru, leagănul plămădelii ce a dat naştere poporului românesc. Cerem Ardealul în baza drepturilor mari istorice; vrem Ardealul că ne este mai scump ca oricare alt ţinut românesc, vrem Ardealul pentru că nu mai putem vedea lumina pângărită de ticăloşia hunică, între noi şi unguri e procesul monstru - care nu se va termina decât atunci când justiţia armelor va decide“.
 
Un alt ziar - chiar dacă e de partid -, „Liberalul Constanţei“, din 7 iunie 1915, sub semnătura dr. Mircea I. Berberianu, anunţa: „Va suna ceasul: Îndeplinirea tuturor aspiraţiunilor noastre naţionale ar trebui să grupeze în cuprinsul graniţelor unei Românii Mari, ţinuturile de peste Carpaţi, între Nistru şi Tisa, ar trebui să alipească de patria mumă întreaga Basarabie, ar trebui să ne redea pe românii de peste Dunăre... Banatul, Ardealul şi Bucovina sunt istoriceşte şi etniceşte româneşti, trebuiesc, deci, alipite la România în urma războiului de liberare a fraţilor de peste munţi“.
 
Este interesant pentru cei care l-au cunoscut pe directorul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa Vasile Canarache că acesta, în 1916, a avut în Constanţa două periodice. Într-unul dintre primele numere ale ziarului „Varda“, din 7 februarie 1916, un articol aproape programatic pentru problema noastră în discuţie: „Visul ofiţerilor români“. Acesta redă un fragment din gândurile unui ofiţer român, aflat într-un cerc de intimi: „Visul meu va fi împlinit atunci când, alături de fărâmiturile bateriei mele, pe mormântul marelui voievod de pe Câmpia Turdei, vor veni cei trei copilaşi de astăzi şi vor spune: Aici a murit tata redând României Ardealul şi noi să murim mai departe pentru ca să-i răzbunăm moartea“. Şi comentariul lui V. Canarache: „E destul atât ca să se vadă că la militari, idealul pentru cucerirea Ardealului e şi mai puternic ca la noi, aceştia, care, mâine, când vom fi militari, o să spunem la fel ca dânşii“.
 
Mergând, crescendo, pe această linie, ar fi trebuit să întâlnim în Dobrogea, în anii 1917-1918, cea mai puternică aderenţă la cauza reîntoarcerii Transilvaniei la Patria Mumă. Dar n-a fost să fie aşa, nu pentru că visul ar fi fost altul, ci pentru că realităţile au luat o întorsătură urâtă pentru Dobrogea.
 
Dobrogea sângerează sub călcâiul Puterilor Centrale (1916-1918). Marea bătălie pentru rămânerea întregii Dobroge în cadrul statal românesc. Dobrogea sub „ocupaţia“ aliaţilor noştri (englezi, francezi şi italieni)
 
Cam aşa s-ar caracteriza situaţia Dobrogei atunci când se realiza România Mare. Ceea ce explică şi aparenta inactivitate a populaţiei dobrogene în problema revenirii Transilvaniei la Patrie.
 
Pentru că ocupaţiei sângeroase şi răzbunătoare a ocupaţiei bulgare asupra unei părţi din Dobrogea i se adaugă zbaterea reprezentanţilor Dobrogei către forurile cele mai înalte ale ţării spre a nu o ceda pretenţiilor bulgare şi, în fine, regimul ocupaţiei anglo-franco-italiene (cu un statut aproape asemănător celui al Banatului, de ocupaţie străină).
 
Propaganda deosebit de parşivă a duşmanului nostru, de atunci, de la sud de Dunăre, a găsit sprijin la unele dintre Marile Puteri, iar unităţile militare italiene - venite să asigure un interimat, chipurile, până la restaurarea administraţiei româneşti – au făcut, pe faţă şi cinic, jocul bulgarilor, având o atitudine net antiromânească.
 
Cele două mari adunări ale bulgarilor din Dobrogea, prezentate ca fiind „voinţa întregului popor dobrogean“, au fost contracarate de alte două mari manifestări, de dimensiuni naţional-româneşti, ale turcilor şi tătarilor din Dobrogea.
 
Repetăm, problema cea mare care se punea era nu doar de a nu pierde Dobrogea la masa tratativelor şi de a o păstra integral, ci şi de a grăbi restaurarea administraţiei româneşti şi a asigura liniştea şi siguranţa întregii populaţii. În plus, rezervele alimentare şi de altă natură ale Dobrogei erau jefuite, în mod barbar, de bulgari, şi cărate în Bulgaria. Şi iarna se instaura nemiloasă peste o Românie de la mare distrusă, cu localităţi nimicite de furia bulgară, cu toate sediile instituţiilor - primării, şcoli, biserici - în ruină. A urmat jefuirea Dobrogei - sistematică, de data aceasta - de ocupanţii germani.
 
Este uşor de înţeles de ce preocupările fruntaşilor Dobrogei, îndreptate către Parlament, Guvern şi Casa Regală, priveau, în primul rând, problemele acestei părţi de Românie. În timp ce unităţi ale Diviziei a IX-a Infanterie de Dobrogea goneau trupele bolşevice din Basarabia, instaurând ordinea Proclamaţiei de la Chişinău de unire a acesteia cu România, alte mici unităţi luptau în Bucovina pentru aceeaşi cauză. Dobrogea îşi aducea prinosul ei de jertfă marilor acte naţionale din 1918.
 
Şi totuşi, „Neamul românesc“ din 28 decembrie 1918, nota faptul că, la serbarea ţinută la Iaşi, în ziua de 7 decembrie 1918, în cinstea împlinirii dezideratului Marii Uniri „Delegatul populaţiei Dobrogei aduce salutul nostru frăţesc împlinirii vremii de astăzi“ şi declară că „Noi, dobrogenii, privim cu bucurie şi veselie acest ceas ce ne-a fost dat să-l trăim ca să vedem după atâtea jertfe şi secole de aşteptare unirea tuturor românilor“. Se împlineau, parcă, dorinţele lui Ioan N. Roman, exprimate în prefaţa unei lucrări - în limba franceză - publicate în 1915, la Constanţa, intitulată La question romaine en Hongrie.
 
Iată un articol care încoronează, parcă, gândirea şi sentimentul naţional: dobrogenii au sărbătorit încoronarea la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922, a regilor României întregite, regina Maria şi regele Ferdinand. Este vorba despre manifestările de la Constanţa, Medgidia, Tulcea, Silistra.
 
Considerăm că aceste pagini pot demonstra încadrarea Dobrogei în marele efort naţional al Primului Război Mondial şi al adunării la un loc, pentru prima dată, a tuturor părţilor de România risipite prin vicisitudinile istoriei.
 
Sursa foto: MINAC
 
Despre Lavinia Dumitraşcu
 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 
Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei
 
Mocanii care au devenit mari proprietari, crescători de animale, comercianţi, „industriaşi“, dezvoltând Dobrogea
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii