Dobrogea în nefericiții ani în care România a redevenit „mică“. Prin dictatele din 1939-1940

Sărbătorim, anul acesta, Centenarul României Mari. Pentru doar 21 de ani, România a fost aşa cum merită, „dodoloaţă”. Au fost de ajuns doi ani şi puteri mult prea puternice faţă de noi, au impus dictate, distrugând tot ceea ce un popor clădise în secole întregi.

 
Anii 1939 şi 1940 au fost ani de cumpănă pentru istoria mondială. România a pierdut, prin dictate, Transilvania de N-V, Basarabia, Bucovina de Nord şi Cadrilaterul. A fost o perioadă de mişcări şi schimburi de populaţie deosebit de dinamică: refugierea în România a polonezilor în urma ocupării Poloniei de Germania şi URSS, plecarea forţată a germanilor şi a multora dintre turci şi tătari, venirea românilor şi din Bulgaria, precum şi a refugiaţilor români din Basarabia şi din N-V Transilvaniei.
 
În martie 1939, România este silită să încheie tratatul economic cu Germania. Ca în toată ţara, şi în Constanţa au avut loc acţiuni de protest. În martie 1939, după primul dictat de la Viena, dispărea de pe harta Europei Cehoslovacia, ocazie cu care ziarul constănţean „Marea Neagră” titra că poporul cehoslovac e un „popor care plânge pe ruinele ţării lui”. În ţară se duce o politică de înarmare a naţiunii. În acest sens, populaţia Dobrogei a sprijinit armata ţării. Astfel, muncitorii de la ţesătoria „Dobrogeana” - care executa comenzi pentru armată - a sporit producţia; 1.200 de muncitori din port au renunţat la salariul pentru o zi pentru a cumpăra şi dona armatei române o mitralieră; pensionarii au renunţat la parte din pensiile lor pentru apărarea ţării şi au cerut să fie mobilizaţi în caz de primejdie; învăţătoarele de la Murfatlar au lucrat, împreună cu elevele şi femeile din localitate, ciorapi, flanele şi mănuşi pentru soldaţi; ţăranii din satul General Scărişoreanu au cerut aprobare pentru a dona o mitralieră Regimentului 34 infanterie, iar ţăranii care au primit premii pe plan judeţean pentru rezultatele obţinute în agricultură au donat banii pentru nevoile armatei.
 
Şi dobrogenii i-au sprijinit pe polonezi
 
În septembrie 1939, a urmat cotropirea Poloniei. Tezaurul polonez a fost depozitat la Banca Naţională a României. De aici, cele 1.200 de lăzi - 80 t de aur - au tranzitat teritoriul românesc şi, pe 15 septembrie, au fost îmbarcate la bordul tancului petrolier „Ecocene”.
 
Refugiaţii polonezi au fost primiţi cu toată solicitudinea de România neutră, în ciuda protestelor şi ameninţărilor Germaniei. Conform statisticilor, numărul total al refugiaţilor polonezi în România a fost de cca 100.000, dintre care 60.000 militari. În scopul organizării primirii, cazării refugiaţilor, Comisariatul general pentru refugiaţi a fost transformat în subsecretariat de stat. Au fost primiţi în Bucovina, Piatra Neamţ, Băile Herculane etc. Iniţial, s-a stabilit ca militarii polonezi să fie cartiruiţi în Dobrogea (în zona Babadag), dar numărul mare de militari şi necesitatea asigurării de condiţii cât mai bune au determinat autorităţile să schimbe zona de internare şi cazarea în diverse localităţi din sudul ţării.
 
În gările dobrogene prin care treceau trenurile, refugiaţii polonezi erau primiţi de populaţie cu alimente, iar în oraşele de destinaţie, mulţi erau găzduiţi în casele românilor. În septembrie 1939, în judeţul Constanţa, erau 150 refugiaţi, iar la 5 octombrie, numărul lor ajunge la 367 doar în oraşul Constanţa, 187 la Eforie şi 2 la Carmen Sylva. Numărul lor a crescut în toată Dobrogea, astfel încât a fost nevoie ca, la Babadag, să se înfiinţeze un dispensar special, iar la Carmen Sylva, un cămin de tranzit. Din Constanţa, a plecat un prim lot de refugiaţi polonezi spre Franţa, la bordul navei „Alba Iulia”. Consulul onorific al Poloniei la Constanţa a fost cel care s-a ocupat  de obţinerea vizelor şi de îmbarcarea refugiaţilor pe navele „Regele Carol”, „Transilvania”, „Dor de Mare” etc.
 
Pentru a le face refugiaţilor o viaţă mai bună, s-au înfiinţat, în localităţile dobrogene, „Comitete pentru ajutorarea polonezilor”, prin care se colectau bani, îmbrăcăminte, alimente, iar autorităţile angajau polonezi în instituţii. În toată ţara, li s-au pus la dispoziţie infirmerii şi aparatură medicală, biblioteci, săli de spectacole, aparate de proiecţie şi de radio, presă română şi străină, învăţământ în limba polonă. 
 
Au urmat rapturile teritoriale, convenţiile şi tratatele net defavorabile României: Pactul Ribbentrop-Molotov - 23 august 1939,  dictatul de la Viena - 30 august 1940, Tratatul de la Craiova - 7 septembrie 1940, la Convenţia româno-germană - 22 octombrie 194.   
 
Primirea unor refugiaţi din teritoriul ocupat de unguri în Dobrogea
 
Dobrogea nu a fost regiunea preferată a refugiaţilor români din Transilvania de N-V. Cu toate acestea, documentele de arhiva constănţeană înscriu: Băneasa - 1 refugiat din Transilvania; Ciocârlia de Jos - 1; Domniţa Elena - 1; Almalău - 15. Alte două dosare din 1940: Cernavoda - 21 persoane, Siliştea - 2; Mangalia - 4, Voevodul Mihai - 1; Basarabi - 4, Sibioara - 2; Negru-Vodă - 7; Eforie - 4; Medgidia - 9; Cobadin - 3 etc.;  Şipotele - 2 persoane; Bărăganu - 7; Mangalia - 12; Peştera - 3; Carmen Sylva - 5; Agigea - 1; General Scărişoreanu - 5; Eforia – 3, Domniţa Elena -  2; Medgidia -  1; Vulturu - 1 etc., ceea ce demonstrează că refugiaţii au fost repartizaţi mai ales în mediul rural şi foarte răspândiţi. În 1942, în judeţul Constanţa încă mai locuiau aproximativ 100 de români transilvăneni.
 
Pierderea Cadrilaterului. Schimbul de populaţie
 
La 7 septembrie 1940, România şi Bulgaria semnau Tratatul de la Craiova - prin care România pierdea Cadrilaterul -, însoţit de un protocol şi de Acordul privind modalităţile de evacuare a teritoriului cedat, schimbul de populaţie şi problemele financiare. Pregătirea evacuărilor începuse de pe 9 august 1940, când Rezidenţa Ţinutului Marea realizase primul studiu privind stabilirea unor „măsuri pregătitoare în vederea evacuării”. Acesta prevedea:
„- deplasarea populaţiei româneşti evacuate şi a resurselor numai în cadrul zonei de responsabilitate a Ţinutului Marea pentru a se putea organiza pregătirea şi evacuarea mai uşor. Deplasarea trebuia considerată provizorie; guvernul urmând să-i mute în localităţi de unde se evacuau bulgarii sau în alte zone din ţară;
- realizarea evacuării şi plasării pe unităţi administrative - plase, comune - pentru a realiza unitatea de conducere a operaţiunii;
- operaţiunile trebuiau să se realizeze în cooperare strânsă cu unităţile militare din zonă;
- majoritatea populaţiei şi bunurilor se evacua în judeţul Ialomiţa şi un procentaj mai mic în judeţul Constanţa”, deoarece „servituţile impuse de armată” nu admiteau o concentrare masivă în Dobrogea.
 
La 14 august 1940, generalul Traian E. Grigorescu, rezidentul Ţinutului Marea,  considera că populaţia trebuia evacuată prin punctele Turtucaia, Silistra şi Olteniţa, majoritatea urmând a fi stabiliţi temporar în judeţul Ialomiţa. Transportul urma să se realizeze pe jos, pe calea ferată şi, parţial, cu nave. Documentul preciza ca românii din judeţul Durostor şi din 3 plăşi din Caliacra să fie evacuaţi în judeţul Ialomiţa, iar cei din plasa Stejaru, în Constanţa. Operaţiunile  urmau să se facă sub protecţia armatei. Peste o zi, acesta atrăgea atenţia comandamentului Corpului 2 Armat - care avea în subordine trupele din Dobrogea - să ia măsuri şi pentru cazul în care judeţele Caliacra şi Durostor nu ar fi cedate în întregime. De asemenea,  preciza că cei 27 000 de capi de familie din Caliacra şi Durostor nu dispuneau decât de un număr de căruţe insuficient pentru efectuarea deplasării şi că erau necesare 80 000 de căruţe şi 150 de camioane. Deplasarea urma să se realizeze în coloane de cca. 150 căruţe, conduse de ofiţeri şi păzite de soldaţi. Au fost fixate haltele, durata opririlor şi a staţionărilor. Pentru evacuarea populaţiei româneşti din Cadrilater, rezerviştii urmau a fi desconcentraţi, pentru a-şi evacua familiile şi bunurile.
 
S-au întocmit tabele nominale cu cetăţenii români şi bulgari care făceau obiectul schimbului de populaţie. Conform datelor statistice, în judeţul Caliacra trăiau 58000 de români şi în Durostor, 59000. În Constanţa locuiau 23000 de bulgari, iar în Tulcea, 26200.  S-au completat „bilete de liberă trecere”, pentru a se evita plecarea înainte de data comunicată şi infiltrarea răufăcătorilor, prefecţii au primit dispoziţii de a face propagandă în rândul celor ce trebuiau evacuaţi, garantând că autorităţile le vor da pământ în localităţile în care urmau a fi aşezaţi. Datorită posibilităţii atacurilor comitagiilor, Gh. Strat, subsecretar la Ministerul Economiei Naţionale, a solicitat, pe 29 august 1940, Marelui Stat Major, întărirea dispozitivului militar de patrulare pe drumurile şi şoselele din judeţele Caliacra şi Durostor. Toată acţiunea evacuării a fost pusă la punct până în cele mai mici amănunte.
 
Atitudinea guvernului bulgar nu a mirat însă pe nimeni. Acesta i-a îndemnat pe etnicii bulgari din Dobrogea, până la 29 iunie 1940,  să-şi continue activităţile, deoarece nu era vorba despre niciun schimb de populaţie, iar iredentiştii bulgari şi-au manifestat, pe faţă satisfacţia faţă de pierderea Cadrilaterului de România. Bulgarii trăitori în Dobrogea cu o stare materială bună, legaţi fiind în afaceri cu românii, se temeau că-şi vor pierde sursele de venit şi îşi manifestau tema faţă de extinderea comunismului. Mulţi dintre ei au recunoscut că au avut un trai bun aici. La fel ca şi ei, bulgarii din judeţele Tulcea şi Constanţa nu se puteau acomoda cu gândul că trebuiau să părăsească teritoriul românesc.
 
Starea de spirit a dobrogenilor, fie ei români, turci, tătari, colonişti, era una incendiară, amplificată şi de atacurile comitagiilor şi a iredentiştilor bulgari. Lor li se adăugau resentimentele provocate de istorie. Această ultimă cauză a determinat plecarea precipitată a numeroase familii, care au fost nevoite să-şi abandoneze  bunurile. În fapt însă, în judeţele Caliacra şi Durostor au rămas numeroase familii de români, la fel şi familii bulgare în Tulcea şi Constanţa.
 
Evacuarea populaţiei româneşti şi a bunurilor sale imobiliare s-a desfăşurat în trei etape. Între 17 şi 28 august 1940, au fost evacuaţi din judeţele Caliacra şi Durostor ciobanii cu turmele lor şi familiile funcţionarilor, grosul evacuărilor realizându-se până pe 20 septembrie. Periodicul „Dobrogea jună” înregistra „sentimentul de milă şi adâncă înţelegere românească cu care sătenii şi sătencele” din Ialomiţa faţă de cei evacuaţi din Cadrilater, pe care „îi primesc înghesuindu-se în locuinţele lor”.
 
Paralel, s-au întocmit listele cu bulgarii care trebuiau să părăsească Dobrogea.  Mulţi dintre ei erau „amărâţi că pleacă din România” şi au recurs la „diferite acte şi intervenţii şi chiar prin propagandă” pentru a rămâne. Unii dintre ei au încercat să obţină cetăţenia română - chiar dacă erau ameninţaţi cu anularea paşapoartelor -, alţii au s-au prezentat la primării cu certificate de origine etnică română sau au trecut în stânga Dunării pentru a evita evacuarea. O delegaţie de bulgari din comuna Turtucaia s-a deplasat la Bucureşti, pentru a demonstra că sunt găgăuzi veniţi din Basarabia.
 
Transferul etnicilor bulgari s-a desfăşurat între 5 noiembrie-14 decembrie 1940. Cei domiciliaţi la sud de calea ferată Cernavoda-Constanţa s-au deplasat pe jos. Bulgarii din Constanţa şi din localităţile zonei gurilor Dunării au efectuat transportul cu navele. Alţii au fost evacuaţi pe calea ferată. La 1 noiembrie a început evacuarea turmelor, pe 5 noiembrie a căruţelor, iar, pe 6 noiembrie, transporturile pe calea ferată.
 
Evacuarea pe Marea Neagră s-a executat, din porturile Balcic şi Cavarna la Constanţa şi Brăila, cu navele „Carmen Sylva”, „Suceava” şi „Oituz”, iar, pe Dunăre au fost folosite remorcherele „Dorna”, „Turnu Măgurele”, „Alexandru cel Bun”, „Alion”, „Cernavodă”, „Elena Doamna”, „Borcea”, „Dragoş Vodă”, „Predeluş”, bacurile autopropulsate „Dunărea”, „Valentina”, „Stănescu”, „Bârlădeanu”, şlepuri, şalupele „Dafnes”, „Florica”, „Romana” etc.
 
Tensiuni şi dispute între autorităţile româneşti şi cele bulgare au avut ca obiect: numărul etnicilor bulgari care trebuiau evacuaţi, neîndeplinirea obligaţiilor bulgarilor din comisiile mixte şi atacurile presei bulgare.
 
În condiţiile în care germanii şi bulgarii nu părăsiseră localităţile din cele două judeţe până la 15 decembrie 1940, parte a românilor ce făceau obiectul schimbului de populaţie şi-au petrecut iarna lui 1940-1941 în judeţele Ialomiţa, Olt, Teleorman, fiind cazaţi în casele localnicilor. Abia în aprilie, toţi coloniştii sunt stabiliţi în Dobrogea.  
 
În toamna lui 1940, au fost evacuaţi 23275 capi de familie în Bucureşti, 3408 în 35 de judeţe şi 18337 în Dobrogea. Dintre cei din ultima regiune amintită, 15883 colonişti şi cumpărători, agricultori, au fost repartizaţi în casele părăsite de bulgarii repatriaţi, primind câte 7 ha. Aceştia au fost repartizaţi astfel: 9748 în 77 de sate din judeţul Constanţa, 6135 în 37 de sate din judeţul Tulcea. Alţi 2454 evacuaţi, în afara celor enumeraţi mai sus, au primit în arendă, până la clasificarea situaţiei, câte 2-5 ha şi plasament în case astfel: 1576 capi de familie în judeţul Constanţa şi 878 în judeţul Tulcea.
 
În 1941, au fost evacuaţi în Dobrogea, din Cadrilater, 18337 de români, capi de familie.  Dintre aceştia, 15883 colonişti au fost repartizaţi în casele rămase de la bulgari şi au primit şi câte 7 ha de pământ - 9 748 în 77 sate din judeţul Constanţa; 6135 în 37 sate din judeţul Tulcea-;  2454 dintre cei evacuaţi au primit în arendă câte 2-5 ha şi plasament în case, până la clarificarea situaţiei lor - 1576 capi de familie în judeţul Constanţa şi 878 capi de familie în judeţul Tulcea. Conform protocolului din 11 aprilie 1941, până în mai acelaşi an, au intrat în ţară alte 706 familii - 2470 persoane (pescari, proprietari agricoli, proprietari urbani, ciobani, meseriaşi) -, care au fost repartizate, la Tulcea şi la Măcin.
 
Problemele au fost însă mult mai complicate decât simplul schimb de populaţie. Convieţuirea implicase formarea de familii mixte. În multe cazuri, capii de familie erau români, mamele bulgăroaice, copiii crescuţi în „legea şi limba românească”. Aceştia au fost obligaţi să se strămute în Bulgaria. Ulterior, au făcut cereri în care solicitau întoarcerea lor în România şi redobândirea cetăţeniei române.
 
Pierderea Cadrilaterului a avut repercusiuni şi asupra populaţiei aromâne. Aceasta avusese destule probleme cu iredentiştii bulgari. A fost colonizată din nou, parte fiind aşezată şi împroprietărită în judeţul Tulcea (peste 40000), iar restul în judeţul Constanţa. Cipani - proveniţi din Macedonia, din partea sârbească şi bulgărească după împărţirea ei, mică parte doar venind din Grecia - au fost aşezaţi, în judeţul Tulcea, în localităţile părăsite de bulgari până în 1940. În judeţul Constanţa, fârşeroţii mai ales, dar şi cipani, refugiaţi din Cadrilater, au fost stabiliţi în casele germanilor repatriaţi, din comunele limitrofe cu judeţul Tulcea: Sinoe, Cogealac, Tariverde, Panduru, Baia, Mihai Viteazu, Fântânele, dar şi în comunele din apropierea oraşului Constanţei: Mihail Kogălniceanu, Nisipari, Viile Noi, Anadalchioi, Agigea, Techirghiol, Palazu Mare, Ovidiu, Poiana etc.
 
Guvernul român a manifestat o atenţie deosebită faţă de condiţiile în care s-a desfăşurat transportul. Astfel, în 1941, guvernul cerea prefecturii judeţului Tulcea să ia măsurile necesare bunei desfăşurări a transportului pe jos a vitelor, refugiaţilor - care aveau deja autorizaţii speciale -, să fie aşteptaţi în gările de debarcare cu camioane şi căruţe, pentru a fi transportaţi în localităţile ce le fuseseră destinate. Erau întocmite tabele speciale detaliate, în  care erau specificate date privind coloniştii: de unde provin, unde sunt repartizaţi, numărul capilor de familie, numărul de suflete, total suflete. De asemenea, sunt specificate şi locurile de îmbarcare şi debarcare. O situaţie  aparte este cea din judeţul Constanţa, unde populaţia germană a părăsit mai târziu teritoriul. Proprietăţile noilor colonişti au fost recunoscute abia în 1947. Conform statisticilor, după 1941, în Dobrogea s-au stabilit 65382 aromâni.
 
Situaţia turcilor şi tătarilor în contextul dictatelor
 
În cazul turcilor şi tătarilor, ne aflăm într-un proces de emigrare în Turcia, care continuă după Primul Război Mondial. Cauzele sunt diverse. Probabil că cea mai importantă ţine de ridicarea Turciei conduse de Atatürk. Tratatul de la Craiova agravează şi complică procesul prin implicarea lor individuală şi colectivă în procesul schimbului de populaţie. Ei voiau să rămână în calitatea de cetăţeni români, inclusiv în Cadrilater.
 
Pe 22 august 1940, turcii şi tătarii din Cadrilater, deşi erau legaţi de pământul Dobrogei de Sud, voiau să rămână între frontierele noului teritoriu românesc. De altfel, cu puţin înainte de evenimentele la care ne-am oprit, turcii din Dobrogea declarau: „Noi nu suntem străini, nu suntem minoritari; noi suntem Români; Români prin simţire, prin convingeri; Români prin viaţa noastră; Români prin scopul suprem al vieţii noastre!”
 
În judeţele Caliacra şi Durostor, turcii şi tătarii şi-au organizat Comitete cetăţeneşti, care au intervenit pentru conaţionalii lor ce vroiau să se bucure, în continuare, de protecţia statului român.  Într-un raport de pe 15 august 1940, rezidentul regal al ţinutului „Marea”, generalul Traian Er. Grigorescu, preciza că: „delegaţii de turci s-au prezentat la prefecturi, cerând să fie şi ei evacuaţi odată cu românii în teritoriul românesc”. Peste o săptămână, se relata că: „turcii şi tătarii legaţi de pământului Dobrogei de Sud, nu de ieri de azi, vor totuşi să emigreze şi să se stabilească între frontierele româneşti. Comitete cetăţeneşti formate din turci şi tătari, au luat fiinţă în satele judeţelor Caliacra şi Durostor şi toate acestea nu au decât scopul de a face intervenţiunile necesare pentru conaţionalii lor ce vor să se bucure şi mai departe de protecţia largă a statului român”. Cu toate acestea, prin portul Constanţa se înlesneşte emigrare a celor 5-600 de familii de turci fugiţi din Bulgaria spre Turcia. Avocatul Omed Halid din Bazargic este cel ales să-i reprezinte în faţa autorităţilor. Turcii emigranţi erau scutiţi de taxe vamale pentru bunuri casnice, unelte, instrumente etc.
 
Depopularea forţată a Dobrogei de germani - de fapt, o evacuare, prin tratat, a germanilor din Dobrogea
 
Pe baza Convenţiei româno-germane cu privire la repatrierea populaţiei de origine germană din Bucovina de Sud şi Dobrogea - 22 octombrie 1940 - şi a acordului suplimentar din 28 mai 1941 dintre Germania şi România, etnicii germani din judeţele  Constanţa şi Tulcea au fost incluşi în programul de reintegrare în Reicht.
 
Chiar înainte de aceste înţelegeri, existau deja cereri de emigrare-repatriere în Germania a multor germani dobrogeni - a doua jumătate a lui 1939 şi primele luni ale lui 1940-. Cereri individuale de repatriere mai fuseseră depuse de germani din  localităţile constănţene Bărăganu, Cobadin Cogealac, Constanţa, Mihail Kogălniceanu, Nisipari, Palazu Mare, Poarta Albă, Saligny, Techirghiol. Această acţiune se datorează atât insuficienţei pământului pentru familiile, dar şi propagandei germane, perspectivelor economice şi zvonurilor cum că Dobrogea urma să fie ocupată sau cedată Rusiei sovietice.  
 
Evacuarea etnicilor germani s-a făcut în 2 etape: 1 noiembrie-15 decembrie 1940 şi 20 mai-20 iunie 1941, cu trenul şi cu căruţele până la Cernavoda, de unde au fost transferaţi cu navele la Belgrad, iar, până în Austria, pe calea ferată. Astfel, în jur de 15000 de germani din Dobrogea au plecat spre Germania, stabilindu-se mai ales în oraşele Heilbronn şi Stuttgard. În Dobrogea au rămas doar 327 de germani, adică 2%.
 
Ca pe toţi românii dobrogeni, şi pe Ion Dobrică, locuitor din satul Nisipari, l-a marcat anul 1940, „an de suferinţă în istoria satului Nisipari, an în care datorită izbucnirii războiului, populaţia de naţionalitate germană s-a refugiat în Germania, contrar voinţei lor de a trăi pe aceste meleaguri, în care reuşiseră să-şi asigure o situaţie materială cât de cât stabilă. Acest fapt a avut loc datorită doctrinei militare germane care avansa teoria purităţii rasei germane, astfel că populaţia de naţionalitate germană nu putea trăi alături de alte naţionalităţi considerate inferioare. Această teorie nu a fost întrutotul împărtăşită de naţionalitatea germană deoarece relaţiile stabilite cu celelalte naţionalităţi erau de prietenie şi întrajutorare reciprocă…Locul populaţiei germane a fost luat de populaţia de naţionalitate română şi macedoneană refugiată din Cadrilater”. Această ultimă realitate este explicată şi de Gheorghe Mangri, unul dintre cei veniţi în Dobrogea, din Albania, în 1940. El povesteşte că cei stabiliţi, asemenea lui, în Nisipari, „au ocupat casele nemţeşti, odată cu schimbul nemţilor plecaţi în Germania”.
 
Bunicul meu, Dumitru Dumitraşcu, din Nisipari, îşi aminteşte că, în 1940, nemţii au fost nevoiţi să părăsească satul: „Când au plecat nemţii, eu eram concentrat în Durostor şi Caliacra. Când am venit… ei plecaseră şi luaseră doar ce au putut să ia cu ei, iar restul au rămas aici, luate de primarul comunei, cu procese verbale. Ştiu că au rămas cereale şi cai.”
 
Bunica mea, Maria Dinu Dumitraşcu, din Nisipari, scrie că atunci au plecat nemţii din Karatai „şi i-au băgat în lagăre. Eu abia născusem o fetiţă. În ziua de Sf. Dumitru au venit toate colegele mele cu copiii. Au venit să-mi aducă multe lucruri. Nu am primit nimic (…) Aveau pământ mult dar nu ştiu ce s-a făcut cu vitele lor şi cu averea ce a rămas aici pentru că nu le-au dat voie să vândă nimic. Au vrut să le facă cadou românilor, cum au venit şi la mine să-mi dea multe lucruri. Mi-a fost frică să le iau. Le-au dat la oameni săraci, români. Le-au dat făină şi multe lucruri. Lidia şi Maria mi-au adus nişte bani. I-am refuzat, dar i-au lăsat băiatului, lui Georgel, 1 leu”.  Relaţiile bunicii cu prietenele ei, nemţoaice, au continuat: „Lidia lui Adam a venit la mine şi după ce a plecat în Germania şi mi-a adus multe lucruri.”  
 
Îmi amintesc că, atunci când eram mică, bunica avea „la tablou” imagini cu copiii, nepoţii ei, din diferite momente ale vieţii. Alături de acestea, era o poză cu nişte bătrâni despre care îmi spunea că sunt „prietenele mele, nemţoaicele, cu soţii lor, săracii de ei”. Şi ştiu că primea pachete din Germania, de la fostele ei colege de şcoală, nemţoaicele.  
 
Sursă foto: Arhiva personală L. Dumitraşcu, MINAC, ZIUA de Constanţa
 
Despre Lavinia Dumitraşcu
 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 
Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei
 
Zbuciumata istorie a Seminarului Teologic „Sfinții Împărați Constantin și Elena“ Constanța (1923-1931) (galerie foto)