Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
15:57 24 04 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Călători străini prin Dobrogea (CLXVII.5) - Camille Allard (Franţa) - galerie foto

ro

12 Jan, 2018 00:00 663 Marime text
Camille Allard a ocupat funcţia de medic-inspector al apelor termale de la Saint-Honoré, în centrul Franţei. În timpul Războiului Crimeii (1853-1856), el a făcut parte din misiunea trimisă de guvernul de la Paris în 1855, în Dobrogea otomană, în scopul construirii unui drum între Constanţa şi Rasova (azi, comună dunăreană în judeţul Constanţa). Drumul urma să servească aprovizionării armatelor otomane, franceze, britanice şi piemonteze/sarde (italiene) care asediau portul rus Sevastopol din Crimeea (azi, în Ucraina). A făcut parte din misiunea condusă de inginerul de drumuri Léon Lallane, inginerul Jules Michel, geologii Blondeau şi Gaudin, topograful român Aninoşeanu şi o gardă de opt militari. O parte a echipei a debarcat la 6 iulie 1855 la Constanţa de pe nava britanică „Army and Navy”, lucrările încheindu-se la 25 noiembrie la Rasova.
 
Memorialul călătoriei transdobrogene a fost publicat în 1859, la Paris, cu titlul Souvenirs d'Orient. La Dobroutcha. Institutul „N. Iorga” a folosit această ediţie pentru traducerea românească din noua serie Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea. De asemenea, Allard publicase în 1857 şi o lucrare profesională privind Dobrogea, cu titlul Mission médicale dans la Tatarie. Dobroutcha.
 
C. Allard este al doilea călător străin prin Dobrogea, după cărturarul otoman Evlia Celebi, din secolul XVII (XXXVIII), din punctul de vedere al numărului de pagini în care descrie regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră.
 
Capitolul VI are titlul „Malurile Dunării şi lacul Carasu. Ruşii şi cazacii”.

A.) Rasova

De la Rasova la Silistra, ţărmurile Dunării şi ale lacurilor aveau aspectul „unui anume fel de civilizaţie”, cu păduri „frumoase, câmpii „cultivate” şi sate cu „numeroşi” pescari. Silistra a aparţinut Țării Româneşti în cursul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi a făcut parte din regiunea sud-dobrogeană Cadrilater, care a aparţinut României de la al doilea război balcanic din 1913 până la tratatul bilateral din 1940, când a fost retrocedată Bulgariei.
 
Pe de altă parte, de la Rasova spre nord, natura era „sălbatică şi tristă”, malul dobrogean fiind „gol şi arid” până la Tulcea. Limita de locuire a românilor era reprezentată de satul Simen/Seimeni (comună în V judeţului Constanţa), iar între Hirsova/Hârşova (oraş în NV judeţului Constanţa) şi Matchin/Măcin (oraş în NV judeţului Tulcea) existau „câteva” sate de cazaci „modeste”.
 
De pe falezele înalte ale Dunării se vedeau lacuri la fel de „numeroase” ca pe ţărmurile Mării NegreOltina, Merland/Mârleanu, Rasova, Enichioi (azi Satu Nou, în comuna Mircea Vodă; „yeni”=nou + „köy”=sat) şi Kara-Su/Carasu (localităţi în V judeţului Constanţa).
 
Misiunea franceză a rămas la Rasova până la 25 noiembrie, perioadă în care oraşul „ruinat” a început să-şi revină: fugarii se întorceau „din toate părţile” şi „peste tot” se ridicau case noi. Începuseră să apară „mai mulţi” negustori şi o furnizorii armatei ridicaseră depozite „mari”, de unde „o mulţime” de harabale (căruţe mari pentru transportul mărfurilor) porneau spre Constanţa, în timp ce în faţa localităţii staţionau vase cu aburi. 
 
Allard considera drumul francez ca fiind „exemplul” dat de ţara sa „viitoarelor populaţii” din zonă anticipa pentru Rasova „o importanţă deosebită” prin „impulsul” dat de Franţa. Cu toate acestea, un „sărman” ţăran român, „uimit” de prosperitatea recentă a Rasovei, i-a întrebat pe occidentali: „Ce se va alege de noi când ne veţi părăsi?” În ziua plecării, a început prima ninsoare, ţărmurile Dunării şi lacurile au îngheţat şi ultima navă cu aburi austriacă (Donau Dampfschiffahrts Gesellschaft - DDSG) s-a întors de la Galaţi.
 
B). Carasu / Medgidia
 
În ziua de 22 septembrie, francezii au făcut o excursie în zona lacului Carasu („kara”=neagră + „su”=apă), „cel mai mare şi mai important” lac din Dobrogea. De la Rasova, ei au mers pe o potecă de 16 km până la satul românesc Tcenavoda/Cernavodă, aflat la capătul văii în care era situat lacul. Aşezarea era alcătuită din „câteva” case cu înfăţişare „jalnică” şi restul „în ruină”. În acel moment, o firmă britanică construia o cale ferată de la Cernavodă la Constanţa, care trecea pe lângă lac.
 
Ideea construirii unei căii ferate fusese avansată şi de: geograful francez A. Boue (1836-1838/CXXIX), scriitorul danez H. Andersen (/CXXX/1841), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), mineralologul englez W. Smyth (1852/CLIII) şi istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII).
 
Câmpia lată de patru km era inundabilă la creşterea apei şi pescarii construiseră un baraj, mirosul „infect” al peştelui uscat simţindu-se de la mare distanţă.
 
„Locul de scurgere” de opt km care făcea legătura între Dunăre şi lacul Carasu a fost traversat pe un pod de „câteva” zeci de metri. Observând curentul „nu prea rapid” şi volumul „destul de mare”, Allard a înţeles că atunci când fluviul se retrăgea, lacul se alimenta din surse „din adâncuri”. Valea închisă de un zid calcaros roşiatic era acoperită de sălcii şi stuf, între care erau vizibile margarete de doi metri, peisaj deasupra căruia zburau vulturi ale căror cuiburi se aflau pe faleză.
 
Țărmul lacului asemănător cu cel marin era acoperit cu prundiş alb şi pe plajă se afla „un mare număr” de cochilii, moluşte, scoici, melci, stridiimidii şi bureţi de apă dulce uscaţi, iar fiecare piatră ascundea un rac. Aici, exploratorii au găsit un adăpost din stuf cu „numeroase” resturi de raci şi s-au întâlnit cu o turmă de oi cu doi păstori. Îmbrăcaţi cu haine din piele „ca şi bulgarii”, aceştia arătau „la fel de sălbatici” ca şi pesiajul „minunat şi singuratic”. Dar figurile de „o mare puritate” arătau că sunt Valaques/români, care le-au spus că sunt din Tchelebi-Keui/Celebikioi (azi, comuna Mircea Vodă). Acest „mic” sat bulgar era vizibil în apropiere, după o trecătoare „aridă” şi o câmpie „mlăştinoasă” pe care păşteau „numeroase” herghelii de cai.
 
În stuful de pe ţărmurile lacului, excursioniştii au descoperit „numeroşi” bivoli, care nu s-au speriat la trecerea oamenilor. Continuând cercetarea malurilor, francezii au înţeles că atunci când apele erau mici lacul se transforma în „mlaştini vaste”, iar când ele creşteau, capătul său se unea cu alte două lacuri mici.
 
Peste canalul care lega Carasu de cele două ape mai mici se afla un pod, construcţie care marca şi „întretăierea” drumurilor „mai importante” dintre Dobrogea şi ţinuturile Babadag şi Tulcea. În acest loc, francezii au căutat „în zadar” oraşul Carasu, pe care compatriotul lor Eugéne Poujade îl va menţiona în 1856, în „La Presse”, cu 15.000 de locuitori. Ei au găsit doar „câteva” puţuri, pietre tumulare şi „resturi” de ziduri, urmele unui incendiu de la începutul secolului XIX şi ale armatei ruse în războiul din 1828-1829.
 
Numele Dobrogea mai fusese folosit şi de alţi călători străini în secolele XVI-XVIII: cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), episcopul catolic bulgar F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), clericul creştin sirian Paul din Alep (1653 şi 1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.A; 1652/XXXVIII.5.C; 1652/XXXVIII.5.E; 1652/XXXVIII.5.F; 1656/XXXVIII.6.A; 1663/XXXVIII.3; 1667/XXXVIII.4), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), iezuitul polonez F. Gosciecki (1712/LIV), nobilul sol polonez J. K. Mniszech (1756/LXI), diplomatul otoman Șehdi Osman (1758/LXII), nobilul sol polonez I. Podoski (1759/LXIII), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), solul otoman Abdulkerim paşa (1776/LXXI), diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI), locotenentul francez A. de Lafitte (1784/LXXX), ofiţerul de marină britanic W. Smith (1792/XC), agentul comercial german M Gruneweg (1582/XCIV.1/ s), diplomatul danez Clausewitz (1824/CIV), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CXLVIII), ofiţerul francez C. Fay (1854/CLXII) şi medicul francez F. Quesnoy (1854/CLXV).
 
Deşi turcii, cu „mobilitatea” caracteristică abandonaseră localitatea, în acel loc se mai ţinea un târg anual. Mai mult, „Gazette autrichienne” (Gazeta austriacă) din februarie 1855 menţiona că negustorii participanţi la eveniment descoperiseră acolo „un nou oraş numit Medjidié/Medgidia”. Tătarii din Crimeea care luptaseră de partea otomanilor în Războiul Crimeii se refugiaseră provizoriu cu familiile lor în gospodăriile turcilor şi bulgarilor din Dobrogea. În acest context, guvernatorul Said-paşa a luat iniţiativa de a reconstrui cu ei vechiul oraş, căruia i-a dat numele sultanului Abdul-Medjid (1835-1861). Fuseseră ridicate deja peste o mie de case, hanuri şi un bazar, iar „multe altele” erau în lucru. (De fapt, conform istoricilor de la „N. Iorga” anul înfiinţării Medgidiei a fost 1840).
 
La 18 km de constanţa, pe ţărmul lacului Carasu se situa satul tătăresc Alacapu, „insalubru” şi afectat „endemic” de febră.
 
Prezenţa tătarilor în Dobrogea mai fusese semnalată şi de alţi călători străini în secolele XIV-XIX: arabul Ibn Battuta (1330/Călători I), cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), probabil baronul francez F. de Pavie (1585/XV), agentul diplomatic habsburgic A. Radibrat (1603/XXI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.A), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), nobilul sol polonez R. Leszczynski (1700/XLIV) şi diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), ofiţerul de marină britanic W. Smith (1792/XC), agentul comercial german M. Gruneweg (1582/XCIV.1; 1583/XCIV.2; 1584/XCIV.3; 1585-1586/XCIV.4/s), nobilul sol austriac G. von Egenberg (1593/XCV/s), ofiţerul rus de origine estonă F. Nyberg (1826/CV), scriitorul danez H. Andersen (/CXXX), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII) şi polonezul convertit la islam M. Czajkowski/Sadyk-paşa (1854/CLXIII).
 
La capătul lacurilor, aflat la 35 km de Dunăre, se întindea o câmpie „gălbuie”, separată de Marea Neagră de un platou lung de 7,5 leghe (1 leghe europeană = 4,5 km) şi situat la 60 m deasupra nivelului mării. După masa luată în satul tătar Carachioi, francezii au ajuns la 17,30 la Constanţa, străbătând în total acea zi 18 leghe.
C). Ruşii
 
Locuitorii din ţinutul „fertil” al Tulcei şi al gurilor Dunării se angajaseră „cu duiumul” la lucrările misiunii franceze. Populaţia „cea mai interesantă” era reprezentată de ruşi sau cazaci, care aduseseră servicii „atât de mari” francezilor, fiind „cei mai buni” lucrători din Dobrogea şi „cei mai inteligenţi”. Erau „excelenţi” secerători, iar familiile lor culegeau şi depozitau fânul. În oraşele mari, ocupaţiile lor erau negustoria, zidăria, tâmplăria şi tăiatul lemnelor. În satele lor de pe ţărmul Dunării şi al lacului Razelm se ocupau cu pescuitul şi negustoria. Aptitudinea lor „mercantilă” le adusese şi numele de lipoveni dat de alte etnii: lipone în rusă însemna „cel ce negustoreşte”.
 
Ruşii mari sau moscoviţii au primit permisiunea autorităţilor otomane de a-şi păstra conducătorul numit ataman şi tribunalul bătrânilor. Erau scutiţi de impozite, servind, în consecinţă, în armata otomană în regimente speciale.
 
Erau caracterizaţi de un fanatism religios „foarte mare”, fiind urmaşii unor secte care emigraseră în diverse epoci în urma persecuţiei regimului ţarist. La Constanţa, Allard a obţinut informaţii despre aceşti dizidenţi de la Meriy, „un vechi ofiţer maghiar de origine rusă”.
 
„Cea mai importantă” sectă era cea a staroverilor sau starobradilor (staraia=veche, vera=credinţă, obrada=ceremonie). În 1654, în timpul domniei ţarului Alexei Romanovpatriarhul Nicon corectase traducerea Cărţilor Sfinte (Biblia), care ajunseseră neinteligibile ca urmare a erorilor copiştilor acumulate în timp. Dar o parte a preoţilor şi a poporului a considerat acest demers ca „un sacrilegiu” adus operei Sfinţilor Chiril şi Metodiu din secolul IX. Nu acceptau picturi moderne în bisericile lor şi pentru ei ţarul, autorităţile şi clerul modern erau eretici. Ei au creat „foarte mari tulburări” regimului ţarist şi dacă acesta nu ar fi aplicat „măsurile de rigoare”, vechiul cult l-ar fi înlocuit „repede” pe cel nou. Îşi respectau preoţii pentru că aveau capacitatea de a citi Cărţile Sfinte, văzută ca o favoare acordată de Dumnezeu celor „aleşi”, şi pentru ei cuvântul kniga (carte) avea un sens „cu totul misterios” şi o putere „morală”. De aceea se vedeau ca păzitori ai vechii credinţe şi speranţele lor privind recunoaşterea cultului lor şi revenirea în ţară se bazau pe faptul că „totul este scris în cărţi”. Făceau semnul crucii cu două degete, purtau barbă, respectau „foarte strict” postul Paştelui şi zilele de post, nu fumau, nu mâncau iepuri (!) şi nu primeau străini în case şi în biserici. Numărul staroverilor din Dobrogea se mărea „zi de zi” şi ei menţineau raporturi „foarte strânse” cu comunităţile similare din Bucovina, Moldova, Țara Românească, Moscova şi de pe fluviul Don.
 
Nemoliaki (cei care nu se roagă) credeau că Dumnezeu cunoaşte problemele oamenilor şi că este o impietate să i amintească acestea, considerându-se creştini reformaţi. Rezidau la Tulcea, unde se ocupau cu comerţul, dar şi în Braşov şi Sibiu.
 
Bezpopovţi (fără preoţi) se rugau fără să accepte existenţa clerului.
Molocani (moloka=lapte), rari în Dobrogea, nu se hrăneau cu carne, ci doar cu legume şi lapte.
Originea acestor ultime trei secte era necunoscută.
Subbotniki, cei care sărbătoreau sâmbăta (subbota=sâmbătă), erau mai puţin persecutaţi acasă şi, ca urmare, emigraseră mai puţin. Allard considera că această sectă „aproape toată iudaică” reprezenta o probă pentru istoricii care susţineau că cneazul Vladimir I cel Sfânt al Kievului (980-1015) avusese religia iudaică înainte de a adopta creştinismul ortodox. Istoricii ruşi „oficiali” nu acceptau această teză şi îi considerau pe subbotniki descendenţii vechilor hazari.
 
Scopţii (eunucii) erau cei puţini, deoarece erau şi cei mai persecutaţi. Se castrau după procrearea a trei copii „pentru a nu supraîncărca pământul cu specia umană”. Principala lor biserică se afla la Iaşi, în Dobrogea fiind doar peregrini în scopuri comerciale. Erau „destui de bogaţi”, plăcându-le „confortul”, şi se caracterizau printr-un puternic spirit de ajutor „mutual”. Ceremoniile religioase erau „puţin” cunoscute, ascunzându-şi chiar şi cimitirele. Dacă compatriotul său, doctorul J. M. Caillat, credea că sunt de origine tătară, Allard considera că sunt moscoviţi „pur sânge” sau cazaci de Don, numiţi lippovany de rusofoni.
 
Ruşii mici proveneau din regiunile Galiţia (Ucraina), Podolia (Ucraina), Volânia (Ucraina), Kiev, Ucraina şi reprezentau „mare parte” a populaţiei localităţilor din masivul Babadag. Erau dezertori sau fugari din cauza „tiraniei” stăpânilor, descendenţi ai cazacilor zaporojeni (Ucraina) cărora regimul ţarist le restrânsese privilegiile şi care se bucuraseră de „multă cinste” în lumea slavăÎn Imperiul Otoman au fost primiţi ca musafiri care şi-au păstrat organizarea războinică condusă de un ataman şi au fost folosiţi în războiul de eliberare al sârbilor (1804-1813). Dar în războiul din 1828-1829 au trecut de partea ruşilor, care i-au aşezat în Crimeea. Apoi, un „mic” număr din ei au avut posibilitatea să se refugieze din nou în Dobrogea, dar fără a li se mai accepta privilegii. Deşi se ocupau cu agricultura, ruşii mici erau „mai puţin laborioşi” decât ruşii mari. Caracterul şi tipul fizic îi apropia de popoarele meridionale: iubeau muzica, cântecul şi dansulpoezia lor fiind „poate cea mai frumoasă” din OrientLuptele cu tătarii, turcii, moscoviţii şi polonezii erau cântate în creaţiile numite duma.
 
Acestea au fost prezentate de marele muzician polonez Frederic Chopin (1810-1849) în Franţa, unde au făcut „o profundă impresie”. Rusul mic era „bun şi ospitalier”, delectându-şi musafirii cu muzica rapsozilor bătrâni care cântau la liră (bandură) fapte istorice în proză versificată.
 
Prezenţa ruşilor, în general, şi a cazacilor şi lipovenilor, în particular, în Dobrogea mai fusese semnalată şi de: diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), generalul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), lt.col rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), capelanul anglican N. Burton (1837/CXVIII), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), ofiţerul maritim englez A. Slade (1838/CXXV), geograful francez A. Boue (1838/CXXIX), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralogul englez W. Smith (1852/CLII), polonezul convertit la islam M. Czajkowski/Sadyk-paşa (1854/CLXIII) şi căpitanul englez E. Spencer (1853/CLXVI).
 
D). Constanţa
 
În final, francezii au regăsit Constanţa la fel de „tristă şi izolată” ca stepa dobrogeană. La 27 noiembrie, ziua îmbarcării, oraşul era acoperit de un „uşor” strat de zăpadă bătută de vânt. Dintre muncitorii angajaţi de intendenţa franceză rămăseseră doar hamalii şi barcagiii care încărcau grânele. Chiar dacă numărul militarilor crescuse, atmosfera „zgomotoasă” se transformase în „tăcere”. Cu toate acestea, prăvăliile deschise în această perioadă care continuau să funcţioneze, familiile turceşti fugare care începeau să se întoarcă şi depozitele „mari” construite de intendenţa franceză şi furnizorii armatei anunţau prosperitatea „viitoare”. Un conaţional care a locuit în oraş până la sfârşitul lui 1856 i-a povestit apoi lui Allard că drumul francez era „plin” de vehicule de transport şi în golf staţionau 24 de vase comerciale. Medicul preconiza „o mare importanţă” comercială pentru Constanţa, pe baza a trei factori: „admirabila” poziţie geografică, „apropierea” Dunării şi „comoditatea” legăturilor asigurate de drumul francez şi calea ferată britanică.
 
Prezenţa comunităţilor turce în Dobrogea fusese semnalată şi de: abatele italian L. Spallanzano (1786/LXXXVI), englezul W. Hunter (1792/XCI), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), ofiţerul rus de origine estonă F. Nyberg (1826/CV), ofiţerul rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), ieromonahul rus Partenie (1839;1841/CXXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), botanistul elveţian C. Guebhart (1842/CXXXIII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXLVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL) şi paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV).
Prin Constanţa mai trecuseră şi alţi călători străini în secolele XIV - XIX: anonimul grec din secolul XIV (Călători II), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII), negustorul italian P. Giorgi (ante 1595/XVIII), clericul creştin sirian Paul din Alep (1653/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.F), francezul J. Tavernier (1677/XLII), diplomatul suedez de origine franceză protestantă A. de la Motraye (1714/LIII.2), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), diplomatul polonez K. Chrazanowski (1780/LXXVI), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), contele de Langeron (1809/CI), locotenentul francez H. de Béarn (1828/CVII), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenström (1829-1830/CVIII), lt.-col. rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829-1830/CIX), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusac K. Koch (1843/CXL), geologul francez X. de Hell (1846/CXLIV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), artistul plastic C. Doussault (1843/CLVIII) şi medicul francez F. Quesnoy (1854/CLXV).
 
Contextul pentru prosperitatea „crescândă” era asigurat prin Pacea de la Paris din martie 1856, care îndepărtase pericolul unui război „pentru multă vreme”. Astfel, viitorul Dobrogei era „asigurat”, temperaturile extreme şi lipsa de salubritate, „mult” exagerată, neputând reprezenta obstacole pentru „revenirea acestei enclave dunărene la viaţa civilizată”.
 
Alţi călători francezi care au străbătut Dobrogea în secolele XV-XIX: cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/IV), baronul F. de Pavie (1585/XV), secretarul diplomatic de la Croix (1672/XL), J. Tavernier (1677/XLII), călugărul iezuit P. Avril (1689/XLIII), protestantul A. de la Motraye (1711/LIII.1; 1714/LIII.2), baronul F. de Tott (1769/LXVIII), contele d`Antraigues (1779/LXXIV), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), contele d`Hauterive (1785/LXXII), contele de Langeron (1790-1791/LXXXVIII), contele de Langeron (1807;1809/CII), contele de Lagarde (1813/CIII), ofiţerul H. de Béarn (1828/CVII), diplomatul L. de Beaujour (1817/CX), literatul A. Labatut (1837/CXX), negustorul J. Morot (1839/CXXIV), E. Thouvenel (1839/CXXVI), vicontele de Valon (1843/CXXXIX), vicontesa de Saint-Mars (1845/CXLI), jurnalistul X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf X. de Hell (1846/CXLIV), jurnalistul A. Joanne (1846/CXLV), diplomatul A. Billecocq (1846/CXLVI), profesorul de retorică J. Ubicini (1848/CXVII), arhitectul F. Pigeory (1850/CXLIX), paleontologul J. Boucher (1853/CLIV), artistul plastic C. Doussault (1843/CLVIII), economistul T. Lefebvre (1853;1857/CLX), ofiţerul C. Fay (1854/CLXII) şi medicul F. Quesnoy (1854/CLXV).

Surse foto:

https://istoriiregasite.files.wordpress.com/
https://www.balcanii.ro/
https://upload.wikimedia.org/
http://www.romanianmuseum.com/
https://www.antena3.ro/
https://ro.orthodoxwiki.org/
https://isaharus.ro/
https://ro.wikipedia.org/
https://str.crestin-ortodox.ro/
http://www.edituramilitara.ro/
http://4.bp.blogspot.com/
https://ro.wikipedia.org/
http://atthattimedaniel12.weebly.com/
http://www.romanianmuseum.com/ 
https://ro.wikipedia.org/
https://upload.wikimedia.org/
https://de.wikipedia.org/
http://www.romanianmuseum.com/
 
Documentare:
 
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Daniela Buşă, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul VI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009.
//www.ziuaconstanta.ro/
http://p.calameoassets.com/
http://www.acad.ro/com2011/
http://www.bibliomonde.com/
http://gallica.bnf.fr/
 
Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.

Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa
Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja

 
Călători străini prin Dobrogea (CLXVII.4) - Camille Allard (Franța) (galerie foto)

Ti-a placut articolul?

Comentarii