Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
02:37 28 05 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Călători străini prin Dobrogea (CLXVII.4) - Camille Allard (Franța) (galerie foto)

ro

08 Jan, 2018 00:00 581 Marime text
Camille Allard a ocupat funcția de medic-inspector al apelor termale de la Saint-Honoré, în centrul Franței. În timpul Războiului Crimeii (1853-1856), el a făcut parte din misiunea trimisă de guvernul de la Paris în 1855, în Dobrogea otomană, în scopul construirii unui drum între Constanța și Rasova (azi, comună dunăreană în județul Constanța). Drumul urma să servească aprovizionării armatelor otomane, franceze, britanice și piemonteze/sarde (italiene) care asediau portul rus Sevastopol din Crimeea (azi în Ucraina). A făcut parte din misiunea condusă de inginerul de drumuri Léon Lallane, inginerul Jules Michel, geologii Blondeau și Gaudin, topograful român Aninoșeanu și o gardă de opt militari. O parte a echipei a debarcat la 6 iulie 1855 la Constanța de pe nava britanică „Army and Navy“, lucrările încheindu-se la 25 noiembrie, când francezii au traversat Dunărea pe la Rasova în Țara Românească.
 
Memorialul călătoriei transdobrogene a fost publicat în 1859, la Paris, cu titlul Souvenirs d'Orient. La Dobroutcha. Institutul „N. Iorga“ a folosit această ediție pentru traducerea românească din noua serie Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea. De asemenea, Allard publicase în 1857 și o lucrare profesională privind Dobrogea, cu titlul Mission médicale dans la Tatarie. Dobroutcha.
 
C. Allard este al doilea călător străin prin Dobrogea, după cărturarul otoman Evlia Celebi din secolul XVII (XXXVIII), din punctul de vedere al numărului de pagini în care descrie regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră.
 
Capitolul V are titlul „Rasova. Românii și țiganii”.
Între Constanța și Rasova, peisajul prezenta „diferența” dintre Orient și Occident: „Contrastele puternice și efectele neprevăzute ale luminii orientale lasă locul tentei melancolice și armonioase a naturii nordului”.
Apariția lungilor „ondulații” ale Dunării a produs „o admirație mută” călătorilor francezi.
Pe „înaltele” faleze ale fluviului, deasupra unei râpe, erau situate casele „sărmane” și bordeiele „de sub pământ” ale satului Rasova. Aici staționau de obicei vase „mari de construcție veche”, iar când apele scădeau, în „mica preerie” apărută pășteau „numeroase” turme de boi, bivoli și cai.
 
Dacă „altădată” Rasova fusese „un orășel animat”, erau încă vizibile urmele „operei de distrugere” a rușilor și bașbuzucilor (voluntari otomani care trăiau din captura de război). Turcii părăsiseră localitatea „aproape în întregime”, în timp ce populația românească rămasă putuse „îndura această viață plină de temeri și de mizerie care îi este hărăzită de atât de mult timp” pentru că avea o forță de rezistență „întrutotul remarcabilă”.
 
Prezența comunităților turce în Dobrogea fusese semnalată și de: abatele italian L. Spallanzano (1786/LXXXVI), englezul W. Hunter (1792/XCI), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), ofițerul rus de origine estonă F. Nyberg (1826/CV), ofițerul rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), ieromonahul rus Partenie (1839;1841/CXXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), botanistul elvețian C. Guebhart (1842/CXXXIII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXLVII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL) și paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV).
 
Occidentalii au fost întâmpinați de conducătorul așezării, numit tchersadji/ciorbagiu, adică „omul care trebuie să împartă supa”. (Conform dicționarului istoric al lui I. Murariu, ciorbagiii erau fruntașii satului, dintre care era ales cogebașul, adică primarul.) Deși acesta ordonase unei familii să le cedeze locuința, din cauza căldurilor „puternice”, francezii au preferat propriile corturi.
 
Frigul din timpul nopții i-a determinat pe unii dintre ei să doarmă în case, unde însă au suportat „supliciile cumplite” cauzate de insecte târâtoare și zburătoare „din toate speciile” de care locuințele erau „atât de pline”. În schimb, cei rămași în corturi erau expuși riscului de a fi „azvârliți” de boi și cai, lăsați „să se zbenguie” prin sat după apusul soarelui. Lupii veneau să vâneze purcei și „numeroșii” câini intrau „în agitație”. Tot acest zgomot „infernal” făcea ca noaptea să fie „imposibil” de dormit.
 
Problema insectelor, în special a țânțarilor, la Dunărea de Jos fusese semnalată și de alți călători străini: prizonierul italian G. Angiolello / sultanul Mehmed II (1476/V), clericul sirian ortodox Paul din Alep (1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1657/XXXVIII.6.D), ofițerul maritim francez A. de Lafitte/Clave (1784/LXXX), englezul W. Hunter (1792/XCI), scriitoarea engleză J. Pardoe (1836/CXIV), englezul E. Spencer (1836/CXVII), prințul german H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), negustorul francez J. Morot (1839/CXXIV), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), botanistul elvețian C. Guebhart (1842/CXXXIII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV) și căpitanul englez E. Spencer (1853/CLXVI).
 
Rasova era localitatea în care hrana se găsea „cel mai ușor”: cega (sturion) și bibanul din Dunăre și rachiu și vin „slab și adesea tulbure”. Carnea însă putea fi procurată numai de la animalele moarte în timpul nopții, deoarece românii, „cumsecade la suflet”, „nu avuseseră niciodată inima” să taie o vacă sănătoasă.
 
Pescuitul sturionilor, familie specifică Dunării, a mai fost menționat și de alți călători străini în secolele XVI - XVIII: nobilul sol polonez A. Taranowski (1569/VIII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII), baronul francez F. de Pavie (1585/XV), diplomatul german C. Hiltebrandt (1657/XXXV), clericul creștin sirian Paul din Alep (1658/XXXVIII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1651/XXXVIII.5.B) și francezul J. Tavernier (1677/XLII), iezuitul polonez F. Gosciecki (1712/LIV), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F.Mihanovici (1783/LXXIX) și diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV).
 
Viile și vinul din Dobrogea au mai fost menționate de: cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), iezuitul italian G. Mancinelli (1584?1585/XIII), episcopul catolic P. Baksic (1641/XXX), nobilul sol polonez J. Krasinski (1636/XXV), cărturarul otoman Evlia Celebi (1648/XXXVIII.2; 1652/XXXVIII.5.C, XXXVIII.5.D, XXXVIII.5.I, XXXVIII.5.H; 1656/XXXVIII.6.D, XXXVIII.6.E, XXXVIII.6.F; 1659/XXXVIII.7.B), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), iezuitul polonez F. Gosciecki (1712/LIV), curutul M. Kelemen (1738/LVIII), iezuitul ragusan R. Boscovich (1762/LXIV), medicul german din armata rusă J. Minderer (1771/LXX), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI), negustorul german M. Gruneweg (1582/XCIV.1; 1585/XCIV.4), medicul militar englez W. Wittman (1802/C), ieromonahul rus Partenie (1839/CXIX) și contele englez Carlisle (1853/CLV).
 
Relațiile oaspeților cu gazdele au fost „amiabile”, deoarece fizionomiile „amiabile” și costumele și dansurile românești, asemănătoare cu ale unor țărani francezi, le aminteau membrilor misiunii de satele din Franța.
 
Balul câmpenesc organizat de francezi cu ocazia știrii cuceririi portului rus Sevastopol din Crimeea i-a convins pe localnici că europenii nu erau păgâni, așa cum le spuseseră preoții lor „schismatici” (termen folosit de catolici pentru a-i desemna pe ortodocși după ruptura din 1054). Imediat după sosirea francezilor, a venit și un episcop ortodox și au reînceput slujbele în biserica închisă „de mult timp”. O noutate a fost în acest sens tragerea clopotului cu funia, deoarece în Imperiul Otoman musulman era permisă doar lovirea sa cu un ciocan de lemn, iar Allard se temea că, după plecarea misiunii, reinstalarea unui agă turc să ducă la închiderea lăcașului de cult creștin. „Ignoranța religioasă” a românilor era „foarte mare”: unicele lor obiceiuri erau sărbătorile și posturile „continue”, iar femeile aveau acces în biserică doar la căsătorie. Preotul era „mai ignorant și mai bădăran” decât țăranii, deoarece timpul îi era ocupat în mare parte de grija familiei și de lucrările grele „ca muncitor sau ca negustor”. Medicul dădea ca exemplu doi preoți care lucraseră la terasarea pământului cu același salariu zilnic de doi franci ca al celorlalți lucrători.
 
Românii erau caracterizați de „o natură pașnică, dulce și indolentă” și de „moliciune și slăbiciune fizică foarte mari”. De aceea și uneltele lor păreau „asemenea jucăriilor de copil” în comparație cu cele ale lucrătorilor francezi. Ei se ocupau „mai mult” cu agricultura, deținând „multe” animale lăsate libere prin sat.
 
Duminica și în timpul sărbătorilor religioase, tinerii și tinerele dansau în cerc în jurul câtorva muzicanți tziganes/țigani, jocul semănând cu cele din satele montane ale Franței.
 
Țăranii români păstraseră „puritatea tipului italian”, femeile având o figură „dulce și agreabilă” și „mai melancolică” decât a bărbaților și pielea albă. Talia lor de „mare suplețe” fusese explicată în 1854 de doctorul francez J. M. Caillat prin greutățile cărate pe cap.
 
Când începea frigul, ei nu părăseau locuințele „subterane” decât pentru a-și îngriji animalele sau pentru a merge la cârciumă, pentru a bea cafea sau „a se îmbăta” cu rachiu. Un exemplu în acest sens a fost furtuna „violentă” care dislocase corturile din tabăra de la Ivrinezu la 10 noiembrie, când „cu greu” au reușit francezii să determine câțiva lucrători să rămână pentru încheierea lucrărilor. Singura pasiune „violentă” a românilor era jocul de noroc, supraveghetorii găsindu-i adesea pe muncitori în momentul când își jucau „puținii” bani în spatele unui tufiș sau al unei movile. Femeile erau „mult mai” muncitoare decât bărbații, ocupându-se cu gospodăria și „mai ales” cu țesutul stofelor de postav și lână pentru hainele familiei.
 
În Dobrogea trăiau „mulți” boemieni sau țigani, împărțiți în trei „clase” ca și în Moldo-Valahia: lingourari, sedentari sau agricultori, sloujitori, robi vânduți și cumpărați de boieri și schotrari/șetrari nomazi. Aceștia din urmă erau foarte puțini între Dunăre și Mare și aveau „monopolul” industriei fierului, metal considerat „impur” de către români, deoarece fusese folosit la confecționarea piroanelor cu care fusese răstignit Hristos.
 
Țiganii aveau o „remarcabilă” aptitudine pentru muzică și dans, instrumentele predilecte fiind naiul, mandolina și vioara. Allard îl cita pe un compatriot contemporan, etnologul Alfred Poissonier, care scria în 1855 că „talentul” muzical al țiganilor se evidenția la petrecerile și sărbătorile românilor și turcilor. Cu cântecele lor „vechi”, muzicanții făceau uitate „toate suferințele” și inoculau „speranța” în inimile românilor, „așa de mândri de originea lor”. Chiar și francezii ascultau muzica țigănească când se plictiseau.
 
Ei se adaptau „ușor” la obiceiurile țărilor în care se stabileau și, ca urmare, practicau religia creștină în Țara Românească și religia islamică în Imperiul Otoman. Allard nu reușise să obțină informații „precise” despre religia țiganilor nomazi întâlniți „pretutindeni”, concluzionând că „majoritatea” nu aveau o religie. Astfel că erau creditați cu „monopolul” vrăjitoriei în Orient.
 
Poeziile și cântecele lor reprezentau „în mod misterios” tradiția unei civilizații și filosofii dispărute. Blondeau reușise să afle de la ei un grup de termeni în baza cărora devenise sigur că limba țigănească era un idiom hindus. În general, țiganii erau „extrem de circumspecți” în oferirea de informații despre originea, limba și religia lor.
 
Țiganii se prezentau cu o „ lipsă de curățenie respingătoare, acoperiți cu zdrențe și insecte”. Hoinăreau prin stepă „înghesuiți” în căruțe sau locuiau în „văgăuni de pământ” numite de români „cuiburi de țigani”. Comportamentul lor era unul contradictoriu în viziunea lui Allard, care îi prezintă ca fiind „laborioși”, dar și trăind într-o stare de „completă lenevie”.
 
Prezența țiganilor în Dobrogea fusese menționată și de vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII).
 
Alți călători francezi care au străbătut Dobrogea în secolele XV-XIX: cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/IV), baronul F. de Pavie (1585/XV), secretarul diplomatic de la Croix (1672/XL), J. Tavernier (1677/XLII), călugărul iezuit P. Avril (1689/XLIII), protestantul A. de la Motraye (1711/LIII.1; 1714/LIII.2), baronul F. de Tott (1769/LXVIII), contele d`Antraigues (1779/LXXIV), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), contele d`Hauterive (1785/LXXII), contele de Langeron (1790-1791/LXXXVIII), contele de Langeron (1807;1809/CII), contele de Lagarde (1813/CIII), ofițerul H. de Béarn (1828/CVII), diplomatul L. de Beaujour (1817/CX), literatul A. Labatut (1837/CXX), negustorul J. Morot (1839/CXXIV), E. Thouvenel (1839/CXXVI), vicontele de Valon (1843/CXXXIX), vicontesa de Saint-Mars (1845/CXLI), jurnalistul X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf X. de Hell (1846/CXLIV), jurnalistul A. Joanne (1846/CXLV), diplomatul A. Billecocq (1846/CXLVI), profesorul de retorică J. Ubicini (1848/CXVII), arhitectul F. Pigeory (1850/CXLIX), paleontologul J. Boucher (1853/CLIV), artistul plastic C. Doussault (1843/CLVIII), economistul T. Lefebvre (1853;1857/CLX), ofițerul C. Fay (1854/CLXII) și medicul F. Quesnoy (1854/CLXV).
 
Surse foto:        
istoriiregasite.files.wordpress.com
upload.wikimedia.org
www.romanianmuseum.com
www.vocearomilor.ro
gypsy-life.net
www.info-delta.ro
images-na.ssl-images-amazon.com
www.anticariat-unu.ro
www.librarie.net
constantanoastra.ro
www.info-delta.ro
artoteca.ro
upload.wikimedia.org

Documentare:

Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Daniela Bușă, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul VI, Editura Academiei Române, București, 2009.
www.ziuaconstanta.ro
p.calameoassets.com
www.acad.ro
www.bibliomonde.com
gallica.bnf.fr

Despre Marius Teja 

Marius Virgil Teja s-a născut în județul Constanța, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București și are un master în Relații Internaționale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universității din București. A fost profesor de Istorie și Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.

Citește și:  

Colaborare ZIUA de Constanța
Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja

 
Călători străini prin Dobrogea (CLXVII.3) - Camille Allard (Franța)

Ti-a placut articolul?

Comentarii