95 ani de la trecerea Dincolo a lui Ioan N. Roman (+ 12 iulie 1931) – „ilustrul” și „patriarhul”,un „uriaş stejar al Dobrogei”...

Comemorări dobrogene

... avocatul, publicistul, poetul, militantul pentru drepturile dobrogenilor care a încetat din viață, la 65 ani, duminică 12 iulie 1931 (în urma unei angine pectorale);
            ... personalitatea cea mai de seamă a Dobrogei timpului său, numit „ilustrul”, în viață fiind – de către N. Iorga, într-o conferință –, și „patriarhul Dobrogei”;
            ... despre care s-au publicat de-a lungul ultimelor cinci decenii studii și articole publicistice (inclusiv decătre sus-semnatul), și chiar a teză de Doctorat (Cristina Lazăr: 2015);
            ... și căruia constănțenii îi eternizează memoria prin atribuirea numelui său unei străzi, a unui Liceu și a Bibliotecii Județene (în fața căruia tronează bustul dezvelit la un an dela dispariție);
            ... și despre care cetitorul poate afla, asupra personalității „uriașului stejar al Dobrogei”, din câteva mărturii ale contemporanilor:
 
 
Ioan N. Roman
            O ştire profund dureroasă nevine din Constanţa: a murit IoanN. Roman.
            În ultimii ani, Romanse retrăsese din vârtejul cel mare al vieţiipolitice şi literare a ţării, mulţumindu-se să-şi exercite acţiuneaşiinfluenţa în sfera modestă pe carei-o oferea Constanţa. Cu deceniiîn urmă Ioan N. Romana fost unpasionat luptător şi un mare răscolitor de idei. De foarte tânăr, ela intrat în publicistică, la Iaşi, undecurând a devenit directorul unuiziar foarte apreciat pe atunci:„Drapelul”, Iaşii ofereau cel mai puternic focar cultural. Acolo apăreau „Convorbirile”şi „Contemporanul”, acolo au apărut întâi „Adevěrul” acesta al nostru şi„Lupta” lui Gh. Panu, acolo trăia şi lucraMihail Eminescu. Între frământătorii de idei cari, de acolo, îşi întindeau acţiunea asupra întregii Româniilibere şi a provinciilor subjugate, Romanşi-a făcut repede unloc de frunte. În lumea literară afost celebră polemica lui cu Gherea;în cea politică au făcut mare impresie articolele lui viguroase înpotriva guvernului conservator.

            A.V. Beldiman, depunând maristăruinţe, îl convinge pe Romansăvie la Bucureşti, ca prim-redactorla „Adevěrul”, oferindu-i astfel otribună ca vast răsunet, care-i dăputinţa să se arate şi păturilor mailargi. Articolele de atunci ale luiIoan N. Romanse pot citi şi astăzicu cel mai viu interes. Multe dinadevărurile enunţate de el atunciau primit verificarea cea mai nefericită sau cea mai tragică, — şi multedin campaniile duse de el atuncisuntem încă siliţi să le ducem şiastăzi, aproape în aceeaşi formăşi cu aceleaşi argumente.
            În „Adevěrul”, Romana duscampanii de mare curaj. Amintimlupta de-o înverşunare fără seamănîn chestia „crimelor delaDorohoiu”, luptă dusă în apărarea unorţărani cari făcuseră contrabandă.Romana avut marele curaj moralde-a lua apărareachiar şi a unorvinovaţi, din moment ce asupra lorse exercitase o represiune ilegalăşi barbară.
            Dar intelectualul delaIaşi, omulvenit din atmosfera „Convorbirilor”şi a „Contemporanului”, prietenul personal al lui Eminescu dinultimii ani ai acestuia, nu se puteamulţumi numai cu acţiunea politică. Un merit extraordinar al luiRomaneste că el a pus bazele„Adevěrului Literar”. Numărul de sâmbătă cu data de duminică al„Adevěrul”, el l’a consacrat aproape în întregime literaturii; şice i de i el a condus,se vede din faptul că n’a făcut apel la scriitorii înacel moment consacraţi – Haşdeu,Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă,Slavici etc. – ci a căutat mai cuseamă colaborarea începătorilor,încurajând şi stimulând pe cei caridădeau speranţa unui talent deosebit. Ajunge să amintim că în acestecondiţiişi-a făcut debutul St.O. Iosif, a cărui primă poezie a apărutîn „Adevěrul”şi pe care Roman,din primul moment, l’aîmbrăţişatcu toată căldura, şil’a îndemnatstăruitor să urmeze.
            În plină activitate şi în plin succes, Romana părăsit „Adevěrul” în clipa când împrejurările i-au impus o misiune şi mai importantă:el a trecut în Ardeal, a intrat înpresa românească de acolo, prinsătocmai în vălmăşagul unor lupte îndârjite, aducându-i nu numai un stilnou, dar şisperanţe noul.
            Întors în regat, Romanşi-a mărginit cercul de acţiune, nu ca să lucreze mai puţin, ci ca să lucrezemai intens. Stabilit la Constanţa, ela găsit acolo o stare anormală:provincia de peste Dunăre se aflasub un regim de excepţie, ea nuse bucura de întregimea drepturilor politice. Nu era numai o nedreptate pentru locuitorii respectivi; era şi un mare neajuns pentru ţară. Atunci a început Romanaceamemorabilă campanie pentru drepturile politice ale Dobrogii. Înscris în partidul liberal, devenit şeful local al partidului, Romanşi-a continuat campania în toatesituaţiile pe cari le-a ocupat, prinziarul său de acolo ca și prin ziarele din Capitală, dela tribuna Camera şidela toate tribunele ce i seofereau, prin volume, broşuri, memorii. Pare ciudat astăzi că a fostnevoie de o luptă atât de aprigăpentru o cauză atât de dreaptă, darfapt este că lupta a fost necesarăşi că Romana dus-o până la capăt.
            În ultimii ani Ioan N. Romans’a văzut silit să-şi înfrâneze activitatea: sănătatea lui era din ce în cemai şubredă. Îşi propusese să-şi scrie amintirile şi să-şi revadă opera poetică. Nu ştim dacă şi cât a reuşit să îndeplinească. De curând luase o frumoasă iniţiativă: ridicarea unui monument lui Eminescu pe malul mării, de sigur locul cel mai potrivit („Mai am unsingur dor”). Ne ceruse concursulşi, fireşte, i l’am oferit cu drag,pentru o intensă acţiune pe careavea s’odesfăşoare la taurmnă. Săsperăm că o vor săvârşialţii, caride omagiul lui Eminescu vor şti sălege acuma şi numele lui Ioan N.Roman, omul de talent şi de muncă, atât de pasionat şi de jertfitor,pentru dreptatea şi lumina celormulţi, încât nici odată n’a avutimboldul şin’ar fi găsit nici răgazulsă se gândească şi la sine.
            La 65 de ani, Romanmoare modest şi sărac; partea lui de contribuţie se află, covârşitoare, în tot ceeste bun în dezvoltarea acesteiţări, dar nimeni, din generaţiilenoui, nu ştie că are şi el ceva înceea ce este.
            Noi, cei de la „Adevěrul”, ne închinăm cu pietate în fața acestuimare şi modest înaintaş – Const. Graur („Adevěrul”, 16 iulie 1931).
 

FIGURI DISPĂRUTE
I o a n  N. R o m a n
Un distins ziarist şi scriitor ieşan,
din vechea generaţie
            A încetat din viaţă, la Constanţa, vechiul scriitor ieşan, Ioan N. Roman,care de decenii s’a stabilit în oraşul lui Ovidiu, pe malul mării.
            Ioan N Romana fost unul dintre gazetarii Iaşului, care prin talentul său s’a impus.
            A redactat la Iaşi foi cu răsunet, între care şi „Drapelul”,fiind un spirit viu şi un polemist cult şi de talent.
            A fost un admirator al „Junimei” ieşeneşi un colaborator al „Convorbirilor Literare” în care a publicat o serie de frumoase inspiraţiuni poetice, colaborîndşi la revistele literare din Ardeal, şi mai cu seamă la „Familia”.
            Admirator al lui T. Maiorescu,a dus polemici literare cu Ghereaşi a fost în raporturi de bună prietenie cu scriitorii Iaşului, păstrând interesante reminiscenţeşi amintiri despre Eminescu, Creangă, Panu, Beldiceanuş.c.l.
            Ioan N. Romana trecut la Bucureşti, fiind primul redactor al „Adevěrului“ sub conducerea întemeietorului acestui vechi ziar democratic Al.V. Beldiman.Lui i-a urmat apoi Anton Bacalbaşala conducerea principală a gazetei.
            În mişcarea literară dela 1890 1900 îl găsim pe Ion N. Romanla diferite publicaţiuni, şi cu deosebire la „Viaţa” condusă de Al. Vlahuţăşi Dr. A. Ureche. În paginele „Vieţei” el a publicat versuri şi cronici literare, susţinând polemica întru apărarea artei pentru artă,împotriva arteitendenţioase.

            În viaţa politică, Ion N. Romana fost un democrat convins, fiind membru statornic al partidului liberal, şi ales de câteva ori în Cameră. Fost primar al Constanţei, şifruntaş al baroului, Ion N. Romana păstrat cele mai bune raporturi cu literaţiişiartiştii, fiind un adevărat bohem.
            În timpul refugiului Ion N.Romanalăturea de defunctul doctor constănţeanSadoveanu (tatăl literatului I.M. Sadoveanu) a luptat să salveze Dobrogea care avea să fie ciopârţită prin pacea germană, şi a avut în această privinţă o atitudine fermă, determinând pe fostul premier Al. Marghilomansă nu rămâe nepăsător. Am asistat la o asemenea scenă petrecută în palatul în care Al. Marghilomanîși instalase ministerul de interne, și în urma urma unei expuneri a lui I.N. Roman,i-am văzut pe amândoi plângând pierderea Dobrogiei.

            Cetitorii care au urmărit „Adevěrul Literar”, au putut admira o serie de poezii admirabile, scrise de I.N. Roman în anii mai tineri.
            Le-a publicat acum, având intenţiunea să scoată un nou volum de versuri, cum deasemeneaintenţiona să-şi scrie „amintirile” în care s’ar fi adus preţioaseşi extrem de interesante amintiri politice şi culturale.
            La Constanţa, unde-l vizitam regulat, stând pe malul mării, Ion N. Roman îmi povestea multe fapte din istoria politică şi artistică a Iaşului. Unele din aceste, având şireminiscenţe anecdotice, referitoare la „Junimea”, la Vasile Alecsandri, Eminescu, Maiorescuş.a. le-am publicat în volumul „Carnaval Literar”.Cele multe, dacă nu vor fi fost notate undeva, dispar cu poetul şi scriitorul Ion N. Roman, rămas pentru tânăra generaţie, un necunoscut, iar pentru contemporanii săi un uitat – C. Săteanu („Opinia” [Iași], 16 iulie 1931).



Ioan N. Roman
Cuvântul unui concetăţean
S’aprăbuşit un uriaş stejar al Dobrogei. A încetat să mai bată inima care a palpitat viu 32 de ani, ori de câte ori Dobrogea s’a încununat cu laurii victoriei şi ori de câte ori Dobrogea a lăcrimat de durere.
Dela anexare, Constanţan’a avut figură mai reprezentativă ca aceia a lui Ioan N. Roman. Ilustrul defunct a fost o personalitate complexă şis’a manifestat din belşug în toate ramurile: profesionale, culturale şi politice,dar mai presus de toate Ioan N. Roman a fost un mare patriot.

În profesiune Ioan N. Roman a fost un fanatic al Dreptului. În scurgerea celor 30 de ani de avocatură, acest mare maestru al gândireişi al cuvântului, a avut momente când a ridicat barala înălţimi nebănuite, în care a plutit nestingherit de nimeni, pentru că nimeni nu l-a putut ajunge.
Cercetător onest şiîndrăsneţ al variatelor chestiuni juridice ce-i erau încredinţate, ştia să pătrundă până în circumvoluţiunile cele mai delicate ale vastului domeniu şi în toate ocaziunile lăsa o dâră luminoasă din scotocirea minuţioasă a problemelor de drept.

Pe tărâmul cultural şi gazetăresc, marele dispărut n’a fost numai un diletant, el a luat parte activă la întreaga mişcare literară din ultimii cincizeci de ani. Alături de Maiorescu şi Negruzzi şi de atâţiamulţialţii, şi el, poetul Ioan N. Roman, a contribuit la prefacerea şi la armonizarea limbeiromâneşti. În adolescenţă a frecventat ceanaclul literar dela „Junimea” din Iaşi, unde s’au plămădit cele mai reale talente şi unde s’a afirmat geniul nemuritor al lui Mihail Eminescu. Gazetăriei, Ioan N. Roman, i-a dat toată contribuţia celor mai entuziaşti ani ai vieţei. Plin de avânt şi de combativitate ajunsese înainte de etatea de 30 de ani, prim redactoral marelui cotidian „Adevărul”.

În politică a fost toată viaţa un liberal fanatic. Rând pe rând, sub toate guvernele naţional-liberale, când primar al Constanţei, când deputat sau senator, Ioan N. Roman a servit metropola Dobrogei cu devotament şi idealism. Dealungul anilor, n’a fost în Constanţa manifestare românească la care sufletul aprins al lui Roman să nu vibreze de cele mai calde accente patriotice. Când în fruntea Ligei Culturale, când la Iaşi, în timpul dezastrului Dobrogei, la rege ca şi la Brătianu, cuvântul cald al marelui patriot a umezit ochi şi a înmuiat suflete, care n’au rămas mute la durerile dobrogenilor. În ultimul timp era preşedintele Comitetului „Pro Eminescu” pentru ridicarea unui bust la marginea mărei, nemuritorului poet.

Niciodată, un car funebru n’a purtat pe străzile Constanţeidela Catedrală şi până la locaşul de veci, un suflet mai mare, o personalitate mai complexă, o figură mai reprezentativă şi un mai înflăcărat patriot, ca acela ce a fost Ioan N. Roman.
Şi niciodată, dela poetul Ovidiu şi până astăzi, pământul Constanţein’aînghiţit un mai dibaciu mânuitor al versului – Constanţa. DUMITRU ŢIMIRAŞ avocat(Adevěrul), 20 iulie 1931).
 
Ioan N. Roman în viaţaşi cultura dobrogeană
Moartea „ilustrului” (aşa-i ziceau lui Roman intelectualii dobrogeni), mi se pare un vis urât, sinistru, care trebue să se risipească. Îl am înaintea ochilor.... La biroul lui simpatic, între cărţi, dosare, însemnări şi manuscrise, îmbrăcat într’o haină cafenie, cu un fel de bască aşezată pe vârful capului pleşuv, cu ochelarii atârnaţi sub o frunte largă şi frumos boltită, par’că-l văd ridicând ochii mari, luminoşişimângâindu-şi barba albă pieptănată cu îngrijire. El ne întâmpina totdeauna cu acelaş zâmbet cald, prietenos şi plin de bunătate.
— Ce faci, ilustre? îl întrebam noi cu dragoste.
— Bine, dragii mei! ne răspundea el cu a fi uşor accent moldovenesc, totdeauna blajin şi plin de dulceaţă.
Roman se scula de pe scaun şi se mişca sprinten şi bucuros, până ce ne aşezam fiecare la locurile noastre; apoi începea să ne iniţieze în tainele activităţii sale din ziuă aceia. Şi – dacă nu-1 preocupa vre-o problemă juridică presantă, pe care trebuia s’odeslegeşis’o pună la punct – iniţiarea aceasta se complica pe nesimţite, lua proporţiişi se transforma cu încetul într’o adevărată şezătoare culturală.
„Ilustrul” ne istorisea fapte şi întâmplări din trecut. Uneori răscolea vremile de luptă politică, pentru desfiinţarea regimului excepţional în Dobrogea şi întronarea drepturilor constituţionale; alteori vorbea, senin şi documentat, despre obârşia noastră străveche în această provincie, despre aşezareaşi cultura românească acolo, despre suferinţeleşi jertfele dobrogenilor în războiul de întregire, sau despre situaţia juridică a proprietăţii rurale în Dobrogea, redeşteptând atâtea probleme adânci, istorice, politice, culturale şi sociale, cari au frământat totdeauna mintea lui luminată şi cari au făcut să tresară această inimă de mare român.
Am avut cinstea să mă bucur de buna lui prietenie. Câte seri n’am stat împreună, cu Roman, până noaptea târziu, depănând în intimitate ghemul amintirilor! El îmi vorbea de începuturile sale publicistice, în presă, la Iaşi, în Bucureşti sau peste munţi, cu o strălucitoare aducere aminte şi cu o putere de evocare captivantă. Ştia să învieze figurile mari ale trecutului, pe Eminescu, pe Creangă şi pe alţii, pe cari îi cunoscuse la Iaşi, către apusul vieţii lor şi despre cari ştia să spună lucruri interesante.
Când se întâmpla să-l găsesc singur, în ceasuri libere, îmi citea din versurile lui, pe cari le făurea cu meşteşug deosebit şi cu mare răbdare. El le scria, le ştergea şi le prefăcea mereu, cizelându-le necontenit şi izbutind adesea să le transforme în adevărate dantelării de marmoră înflorită sub o mână de maestru. Când se încredinţa că una din poeziile lui căpătase forma definitivă, atunci o scria încet şi cu slovă frumoasă într’uncaet-album. Se gândea să-şi tipărească odată poeziile, întrunind laolaltă pe cele noui cu cele mai vechi, însă numai pe acelea şlefuite definitiv. Doria ca volumul acesta să aibă o mărime respectabilă, adică să nu fie în nici un caz mai mic decât cel publicat în tinereţe.
Roman a fost stăpânit totdeauna de cultul formei. El era un adept fervent al frumuseţei, al perfecţiunei. Ceasuri întregi se scurgeau, în intimitatea lui atât de simpatică. Când discutam literatură, se ajungea la nuanţe de forme poetice, de versuri, de cuvinte, de virgule. îmi aduc aminte odată, că trecuse miezul nopţii, şi noi tot nu sfârşisemdiscuţia în jurul variantelor unui sonet al lui Eminescu:
Ori câte stele ard în înălţime,
Ori câte unde-aruncă’n față-i marea....
Roman compara versurile acestea cu o variantă mai veche:
Ori câte stele ies din înălţime,
Ori câte undescoate’n față marea...
Târziu, când ne-am despărţit, nu se stabilise un acord perfect între noi amândoi şi anume cari dintre aceste variante aveau superioritatea sugestivă a nuanţărei. Iar discuţia rămânea în continuare pentru altă seară...
Iubirea aceasta a frumosului, a corectitudine’, şi elegantei se născuse odată cu ilustrul dobrogean. El era distins sub toate aspectele: în îmbrăcăminte, vorbă, gesturi şi maniere – la bară, în societate sau în viaţa intimă.

Ioan N. Roman era de origină ardeleană. S’a născut la Sălişte, în Transilvania, unde a învăţat cursul primar. Clasele secundare le-a făcut la Iaşi. Acolo a început să scrie la o vârstă fragedă, debutând în gazetele locale. Fire studioasă, el a citit şis’a cultivat singur. El îşi făcuse de timpuriu o cultură remarcabilă. Abia intrat în vârsta adolescenţei, i se încredinţase conducerea politică a ziarului local „Drapelul”, pe care l-a redactat cu temperament deosebit de polemist. În presa liberală, la Iaşi, el era unul dintre teoreticianiiluminaţi, înzestrat în acelaş timp cu talent remarcabil.
Roman făcuse cunoştinţă cu unii din membrii de seamă ai „Junimei” şi a colaborat la „Convorbiri literare”, în care a publicat versuri foarte gustate pe vremea aceia.
DelaIaşi, a trecut la Bucureşti unde fusese remarcat de Alex. V. Beldiman, care i-a încredinţat postul de prim-redactor al „Adevĕrului”.
După ce a profesat gazetăria şi în ziarele de peste munţi, Roman, a plecat la Bruxelles, unde a făcut studii serioase juridice, reîntorcându-se în ţară cu titlul de doctor în drept.
A fost numit magistrat în judeţulConstanţa, la Medgidia, unde a stat puţin timp. Demisionând, s’a mutat la Constanţa. Vreme de 32 de ani, până la moarte, Roman a luat parte la toate actele mari săvârşite în Dobrogea. El a luptat pentru înălţarea acestei provincii apărându-i la nevoie drepturile încălcate. A lucrat cu destoinicie şi devotament în toate ramurile de activitate intelectuală, călăuzit de un singur gând: înflorirea Dobrogei sale iubite, de care-şi legase viaţa pentru totdeauna.
După aşezareadelaConstanţa văzând situaţia încurcată a proprietăţiifonciate dobrogene, a cărei condiţiune juridica era înrâurită de vechiul drept otoman, el a studiat legea Şeriatuluişi celelalte legiuiri şi cutume turceşti.
După ce a făcut în această spinoasă cale cercetări serioase, consultând tot ce s’a scris până la el în această materie, Roman a publicat la 1907, eminentul său „Studiu asupra proprietăţii rurale din Dobrogea”, care serveşteşi azi până la instanţa supremă, drept călăuză în materie de proprietate rurală dobrogeană.
La bară, a făcut strălucirea corpului de avocaţi. Cunoscător profund al principiilor care guvernează dreptul şi ajutat de o inteligenţăşi cultură generală superioară pe lângă un simţ juridic deosebit, Roman îşi pregătea procesele cu rară conştiinţăşi le pleda cu măestrieşi convingere.
Roman a fost plin de strălucire şi în viaţa publică dobrogeană.Printr’o activitate intensă şi neîntreruptă, el a urmărit desfăşurarea tuturorevenimentelor seamă, cari veneau în atingere cu provincia sa adoptivă. Liberal convins încădin prima tinereţe, el a fost între primii întemeietori ai partidului național liberal la Constanța.Adversar ireductibil al măsurilor dictatoriale, a luptat cu cuvântul şi cu condeiul împotriva regimului excepţional din Dobrogea, care se prelungea fără o raţiune superioară de stat. Pentru atingerea ţelului urmărit, scosese pe acele vremuri ziarul „Farul”, la care colaborau toţifruntaşii dobrogeni, precum au fost C. Pariano, Ion Bănescu ş.a. Această campanie a izbândit cu un ceas mai devreme fiind încoronată de succes.
Războiul nostru pentru întregirea neamului a semănat jalea şi doliul în provincia dobrogeană. Ţinutul era pustiit, distrus complectşi ocupat de inamic. Roman, care era deputat, umbla rătăcind după drapelul ţării. În primăvara anului 1918, sub guvernul Marghiloman, după pacea de la Buftea, distinsul dobrogean a făcut un memoriu către primul ministru, prezentându-se în fruntea unei delegaţii de constănţeni. El solicita o intervenţie în favoarea locuitorilor Dobrogei, cari cereau să li se vină în ajutor şi să li se clarifice situaţia juridică faţă de prevederile tratatului de pace separată. În esenţă, Marghiloman a răspuns că nu poate face nimic, deoarece Dobrogea era pierdută pentru totdeauna.
Ioan N. Roman, în fruntea unei delegaţii mai numeroase, s’a dus atunci la Ion I.C. Brătianu, în faţa căruia a expus situaţia de plâns a dobrogenilor. O relaţie quasi-oficială arată că „la mijlocul cuvântării, lacrimile au început să curgă din ochii d-lui Roman, care, totuşi, stăpânindu-şiemoţiunea, a continuat cetirea cu glasul înecat în plâns”.
„Când d. Brătianu s’a ridicat ca să răspundă, era covârşit de emoţieşin’a putut rosti un singur cuvânt timp de mai multe minute. În ochii tuturor erau lacrimi” („Analele Dobrogei”, III, No. 1, 1922: Amintiri şi documente privitoare la Dobrogea).
Memoriul lui Roman a fost reţinut de Brătianu și comunicat, în traducere franceză, miniştrilor puterilor aliate. Durerea ce simţia, la gândul pierderei Dobrogei, lua pentru el proporţii catastrofale. De aceea acţiunea lui a mers înainte.
S’a alcătuit îndată un memoriu către regele Ferdinand şi o delegaţiune compusă din Ioan N. Roman, dr. Sadoveanu şi C. Alimăneşteanus’a prezentat defunctului suveran la Iaşi, în palatul Cuza. Regele ascultând memoriul a răspuns:
„E adevărat că neamul românesc a suferit multe dureri şinedreptăţi în tot cursul istoriei sale, dar a găsit în el destulă putere de voinţă ca să reziste şi să se refacă, ici acum speranţa nu trebuie pierdută”.
Regele Ferdinand a avut dreptate. Cuvintele, regale au îmbărbătat pe bieţii dobrogeni. Iar către toamna anului 1918, când victoria aliaţilor era deplină, Ioan Roman a fost însărcinat de Ion I.C. Brătianu să alcătuiască un memoriu asupra drepturilor noastre la stăpânirea Dobrogei. Era un răspuns strălucit, în faţa Europei, la opera de propagandă bulgărească. Acest memoriu constituie azi un important document istoric. Are proporţiile unui volum şi a fost tipărit la Iaşi, în grabă, în câteva exemplare, în tipografia institutului geografic al armatei, fiind distribuit prin primul ministru de atunci, d. general Coandă, bărbaţilor politici cari ne-au reprezentat la congresul păcii de la Paris. Memoriul e publicat în întregime în revista „Analele Dobrogei”, 1922, anul III, No. 4.
După războiu, Roman a continuat la Constanţa, activitatea sa politică şi culturală, împreună cu d. profesor C. Brătescu, azi decan al facultăţii de ştiinţe din Cernăuţi, a înfiinţat revista „Analele Dobrogei”, organ al „Societăţii culturale dobrogene”. În coloanele acestei interesante reviste, care apare şi astăzi, a scris el o serie de studii importante asupra originei istorice şi a cultureiromâneşti în Dobrogea. Pe lângă studii aprofundate, nu uita să publice şi poezii, printre care unele pline de inspiraţieşi avânt.
Am schiţat liniile esenţiale ale activităţii lui Ioan N. Roman în Dobrogea. Personalitatea lui însă, atât de complexă a dominat viaţa politică şi culturală a acestei provincii vreme de peste trei decenii, zi cu zi, ceas cu ceas. S’a făcut în acest răstimp multă politică de oportunism şi de căpătuială în metropola Dobrogei: unii s’au adăpostit sub scutul, de multe ori ocrotitor pe nedrept, al patronajului politic omnipotent; alţii, svârcolindu-se sub apăsarea neputinţei morale, îl sfidau, îl bârfeau şi-l nesocoteau; dar el rămâne totuşi singurul om luminat, plin de patriotism cald şi de talent strălucitor, pe care l-au avut dobrogenii.
La înmormântarea lui, toate gurile clevetitoare au amuţit definitiv şi lacrimile au curs cu îmbelşugare, căci şi despre el se poate spune faimosul cuvânt: „Il est plus grand mort que vivant!” – Nicolae Țimaraş („Adevěrul”, 23 iulie 1931).
 
Ioan N. Roman în Ardeal
În memoria prietenului
                        De obârşie ardeleană, născut în cea mai tipic românească Sălişte, cea a Sibiului, nu se putea la un om de stil armonic ca Roman să nu fi lucrat şiîn Ardealul său iubit.Deşi l-a părăsit în frageda copilărie şi a crescut dincolo în Iaşii Moldovei, la Chişinăuşi nu mai ştiu unde, Roman, prietenul tânăr al lui Eminescu, junimistul, apoi liberalul şi democratul convins, dar peste toate naţionalistul, adică românul integral cum era şi magistrul său Eminescu, nu putea să nu ia parte directă în lupta de pregătire a unirei celei mari pe care el nu o visa ca alţii ci o trăia, o purta în inima sa ca o indispensabilă necesitate de viaţă.
            Ar fi fost poate o lacună în viaţa sa armonică dacă ar fi lipsit această luptă directă şi dreaptă cum de altminteri s’aşi relevat în panegiricele ce i s’au făcut.
            S’au strecurat însă unele mici erori pe cari aşi vrea să le îndrept eu.
            Ioan N. Roman a lucrat câteva luni în redacţia „Tribunei” din Sibiu şi a rămas şi după aceia colaboratorul ei ani dearândul. Acolo a publicat importante articole, politice şi câteva poezii. Acestea se întâmplau în 1896. Era anul mileniului unguresc când Ungaria – oficială şi neoficială – serba aniversarea de o mie de ani a regatului Sântului Ştefan. 
            O coincidenţă fatală făcea ca tocmai la începutul acelui an, organizaţia politică a românilor din Ardeal, istoricul partid naţional, să fie bântuit de lupte interne dureroase.
            Conducerea partidului o avea din norocire venerabilul bătrân dr. Ioan Raţiu care ţinea cu mâna tare frânele guvernării împotriva chiar a unor fruntaşi ca Eugen Brote, Slavici, la care se raliaseră Vasile Mangra, Lucaciu şialţicâţivaminorumgentium. Lupta avea un fond politic mai larg care se reducea la Dimitrie Sturza şeful partidului liberal de atunci.
            Redacţia „Tribunei”, în frunte cu I. Rusu Șirianuse revoltase în contra conducerii partidului, adică a d-ruluiRaţiu care, energic cum era, ii dăduse pe toţi rebelii afară, reînoind aproape întreaga radacţie, ceea ce nu era lucru uşorde înfăpuit.
            Conducerea foii îmi fu încredințată mie care, chiar atunci isprăvisem studiile şi sosisem la Sibiu pentru a lucra la Enciclopedia română, marea publicaţie a „Astrei” culturale pornită de secretarul ei general, dr. Cornel Diaconovici.
            Oricât eram de însufleţit pentru noua mea ocupaţie, destul de enciclopedică şi ea, totuşi curând trebui să-mi dau seama că-i prea grea pentru un singur om. Aveam, nu-i vorbă, câţiva colaboratori dar erau pentru lucrări mărunte. îmi trebuiau scriitori pentru articole politice și literare. 
            Ziarele româneşti de pe atunci, cel puţinîn Ardeal, râvneau la succese literare, făceau educaţienaţională, nu se mulţumeau cu efecte uşoare de senzaţie. În acest scop a venit la „Tribuna” amicul Ioan N. Roman.
            Asta cam la începutul lui februarie 1896. La 7 februarie se publica în „Tribuna” lista zilnică a oaspeţilorsosiţi la hotele. Între ei la hotelul „Împăratul Romanilor” – în amintirea lui Iosif al II-lea – era trecut: Ioan N. Roman, voiajor din Bucureşti. Sub acest nume se ascundea noul meu colaborator.
            Eu însumi locuiam în acel hotel. Roman se aşezăşi el într’o cameră alăturată. Am fost nedespărţiţi din prima zi.
            Căci Roman era o fire prietenoasă, delicată, asociabilă. Mâneam cam tot la aceiaşi masă. Şi cum serviciul în restaurant ca şi lista de bucate era în nemţeşte, când eu comandam ceva, el adăuga cu gravitate de neamţbăştinaş: ichauch!...
            Tot aşa făceam şi în redacţie. El neştiindungureşte sau nemţeşte trebuia să fie pus la curent cu evenimentele zilei după ziarele ce ne veniaudela Viena şi Budapesta, căci cele delaBucureşti aduceau informaţiile târziu.
            De obicei el scria în birourile redacţiei. Aceasta până la un incident. Prin surprindere ne-a venit într’o zi o comisie să percheziţionezeredacţia pentru a căuta manuscrisul unui articol incriminat de procuror. Era vorba tocmai de un articol scris de el. Fireşte manuscrisul nu s’a găsit ca de obicei. Dar era primejdios să fie găsit în redacţie un colaborator cetăţean străin.
Înţelegândsituaţia, Roman încercă să dispară din redacţie. Eşirileînsă erau blocate de poliţie.
            – Lasă-mă să ies domnule, spuse Roman. Doar eu nu-s din redacţie. Eu am venit numai ca să dau o publicaţieşi nu m’am putut înţelege asupra preţului.
            Procurorul, care ne cunoştea pe toţi afară de el, se arătă gentil şi interveni să dea drumul omului nevinovat.
            De atunci Roman a găsit că e mai bine să rămâeîn camera sa de la hotel să-şi scrie acolo articolele, netulburat de nimeni, cu atât mai puţin de procuror.
            El scria de obicei articole diplomatice asupra diferendelor ce existau între şefişi între grupurile ce se formaseră în sânul partidului, apărând autoritatea şefului, dr. Raţiu, ca principiu –şimenţinândindependenţa conducerii de partid faţă cu oricare alt partid, fie din ţară, fie din străinătate, adică partidele din regatul român pentru că pe tema aceasta se iviseră diferenţele.
            În privinţa aceasta se bucura de toată încrederea preşedintelui dr. Raţiu, după ale cărui indicaţiiîşi scria articolele.
            Informat de mine şi de „Tribuna” de cele ce se petreceau în ţara milenară el făcea incursiuni şi în domeniul polemicei interne cu ziarele ungureştişi scria articole de admirabil calm, de fină ironie şi de o irezistibilă logică.
            Nu voi uita niciodată un articol al său care a făcut senzaţie prin felul său îndrăzneţşiînţelept de a trata chestiunea şi pe care îmi fac plăcerea de a-l reproduce cel puţin în părţile lui esenţiale.       
            Este un articol „milenar”– cum le ziceam noi – căci introdusesem în cinstea mileniului o rubrică permanentă: „Album millenar” în care înregistram cu predilecţie toate delapidările, toate furturile de bani publici, in fine toate scandalurile milenare.
            Impresionat şi Roman de atâtea floricele s’a hotărât să scrie şi el un articol milenar care a rămas celebru şi– mirare! – neurmărit de procuror. Iată în esenţa lui acest articol.
A FURA-FURARE
            Nicăiri verbul a fura-furare nu se conjugă mai mult şi mai cu pasiune decâtîn fericita noastră patrie. Aici aufurat, fură şi vor fura deputaţii, au furat, fură şi vor fura funcţionarii – toţi acei cărora le este încredinţată ocât de mică părticică a forţei publice,au furat, fură şi vor fura. Se fură înoficii, se fură în casinouri, se fură înbănci și case particulare – oriundese poate fura – se fură.
.................................
            Când se descoperă furturi noui oricând se fac aprecieri și se filosofeazăasupra furturilor vechi, tonul zeflemistse impune cu necesitate: un nou furte un nou prilej de veselie şi hilaritate,el procură publicului obişnuit până lablazare cu aceste isprăvi, o simplă ocazie de a-şimulţumi setea de scandalşi de senzaţie. Iar dacă iei tonul serios, dacă dai alarma şi te indignezi – oleum perdidiesti –rişti să fi compătimit de ceilalţişi considerat ca omnecivilizat.
            Adică, la dreptul vorbind, de ce ne-ammira noi că în „civilizata”Ungarie sefură peste tot locul? Noi naţionalităţilenemaghiare avem puternice motive săconsiderăm furtişagul ca o stare de lucruri normală în liberala noastră patrie şi să ne deprindem cu el cum ne-amdeprins cu atâtea alte calamităţi.
            Pe noi, furturile de zeci şi sute de miice se făptuescîn registre, pe la oficiişi bănci, şi un joc de cărţi pe la cazinouri şi tripouri, se cuvine să nu neimpresioneze deloc, pentru că noi suntem deprinşi cu furturi şi încercări defurturi în stil mare. Nouă ni s’au furattoate avantagiile ce ni le dă legea denaţionalităţişi astăzi in vigoare.
            Ni s’au furat fonduri culturale;
            ni s’au furat şcoli;
            ni s’a furat dreptul de a exista capartid naţionalîn dispreţul tuturor legilor scrise;
            şi ni s’a furat libertatea ori de câteori am protestat cu energie contra acestor furturi. Tot ce ni s’a putut fura,ni s’a furat, şi încercările de furturi sunt iarășinenumărate.
            Se încearcă a ni se fura limba;
            se încearcă a ni se fura legea;
            se încearcă a ni se fura datinele;
se încearcă a ni se fura copiii, dupăcum slovacilor li s’au furat chiar, ani-i creşte în alte principii, în alte obiceiuri şi a-i întoarce poate odată încontra noastră, precum mai de multturcii creşteauîn legea lor copiii răpiţidelacreştinişi-i transformau în teribilii ieniceri, aruncându-i ca pe niştebestii sălbatice asupra propriilor lor părinţi. Cum deci să ne mai surprindăşicum să ne mai impresioneze furturilemici de zeci şi sute de mii, din oficii,din bănci şi din cazinouri, faţă cu acestsistem de furtişag în stil mare?!
            (După ce arată că era fatal să se ajungă aici după sistemul şovinist din Ungaria, Ioan N. Roman îşiînchee astfel articolul):
            Românul însă are o vorbă cuminte:
            Cine fură, nu cumpără dar nici cinste nu păţeşte.
            Avantagiile pentru stat şi pentru onoarea naţiunii maghiare nu le vedem din sistemul adoptat pentru conducerea intereselor patriei şi care sistem se resfrânge asupra întregeivieţi sociale”.
            Alte articole nesemnate pe care le-a scris Roman ca prim articole sunt, după cunoştinţa mea, următoarele: Maria (No. 25, 1896) – contra Iui Slavici. Politică de nuvelist (No. 33); Paşadela Buda (No. 29); Samsarlâc (34); Ironia momentului (No. 80); Cu sinceritate – cu onestitate (No. 61, 62); Curaj şisperanţă (86); Poftă bună! la serbările mileniului (No. 88), etc., etc.
            Articolele lui, nesemnate, se disting prin stilul domol, potolit, literar şi plin de ironie. Iată încheerea unui articol:
            „Daţi-mi în pană fiere dacă vreţi să-mi exprim întreg amarul ce-mi arde sufletul mâhnit ori daţi-mi sânge ca să descriu ruşinea ce mă cuprinde privind aceste revoltătoare contraste”.
            Dar Roman nu era numai un bun ziarist, un bun român devotat cauzei neamului său, ci era şi un poet, poet liric, delicat.
            În foiletonul „Tribunei” din 1896, a cărei colecţie o frunzăresc cu duioşiedela vestea morţii lui se găsesc şi câteva poezii publicate de el. Ca să rămână în anonimatul său, indicat pentru motive politice, nici poeziile ce a dat „Tribunei”, nu le-a semnat decât cu pseudonimul Rosmarin.
            Reproduc una la voia întâmplării:
            Îmi lunecă, ochii pe carte
            Şi’ntorc mereu filă cu filă
            Dar gândul meu sboară departe
                        La tine copilă.
            În carte sunt multe şi-alese
            Rugi sfinte ’ndreptate spre Domnul
            Ce-alungă bunicii adese
                        Cu nopţile somnul.
            Ci mie-mi par filele pline
            De-o blândă şi dulce idilă
            De dragostea mea pentru tine
                        Iubită copilă.
            Roman, cum ziceam, se bucura de o deosebită încredere din partea preşedintelui dr. Raţiu.
            De multe ori călătorea la Bucureşti din încredinţarea lui. Odată având să plece seara la Bucureştiîi explicam ce favor deosebit poate avea la tren dacă se urcă în gara Sibiu în vagonul anume pentru Braşov, unde poate dormi liniştit fără să trebuiască să se mai deranjeze la Copşa Mică urmând să ajungă la Braşovdimineaţa.
            Cinarăm împreună şi ne despărţirăm cu duioşie. Dimineaţa, mare îmi fu mirarea văzând pe amicul in patul din camera sa. El se urcase într’un vagon fără să se uite dacă vagonul e de Braşovşi se culcase fără grije. Adormind, trenul l-a dus până la Copşaşi înapoi la Sibiu.
            Am glumit multă vreme pe tema acestei scurte călătorii, aşa cum ne povestea el, cu dulceaţaşi seriozitatea ironică ce-l caracteriza.
            Dar curând veni timpul de a ne părăsi serios şi pentru timp îndelungat. Se duse la Bruxelles unde îşi urmă şi termină studiile.
            De acolo nu a încetat colaborarea la „Tribuna”, ci trimetea articole de orientare generală asupra chestiunii naţionale care începuse a preocupa cercurile politice europene.
            Prietenia noastră a rămas sinceră şi netulburată după despărţire. La cununia mea m’a surprins cu un dar delicat, o batistă de mătase pe care era cusută ca scrisoare autografă o poezie:dedicaţie de nuntă. O păstrez ca o scumpă relicvă.
            Ce mare şimişcătoare mi-a fost bucuria când în 1923, ne-am întâlnit senatori ai României Întregite, noi care în anul mileniului ne băteam joc în aceiaşi cameră dela hotelul Împăratul Romanilor de mileniul îngâmfaţilor stăpânitori şi visam la împăratul tuturor românilor.
            În această calitate am avut ocazia să-l vizitez în casa sa delaConstanţa unde am avut o surpriză plăcută. L-am găsit scriind o nouă poezie: Maranatha!
            Idei mari social-creştineşti îl preocupau în această poezie pe care însă după aprecierea mea o încheia prea pesimist. La dorinţa mea a refăcut-o făcându-i un sfârşit cu accente de optimist şinădăjde.
            Bun om, bun român, bun patriot dar mai presus de toate Roman a fost un bun poet.
            Ultima lui preocupare era să se ridice un bust lui Eminescu la Constanţa. În locul consacrat de suferinţele lui Ovidiu i se părea desigur potrivit să aibă un bust şi Eminescu care de altminteri îşişi exprimase această dorinţă: „La marginea mării”. N’a fost norocos şi nu şi-a văzut opera realizată. Urmaşii vor îngriji desigur ca ideea lui pioasă să se realizeze. Dar atunci nici bustul lui nu trebue să lipsească a străjui alături de al lui Eminescu în acest post de veghe şi priveghere a poeţilor tutelari.
            Noi toţiîi vom păstra amintirea, dobrogenii însă i-o voreterniza – Dr. Ilie Dăianufost director al „Tribunei” din Sibiu („Adevěrul”, 26 iulie 1931).