Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
04:49 18 09 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Lumea marinarilor Toamna albatroșilor de cursă lungă. Jigolea, Magdal, Ștefan, Urziceanu et Co

ro

06 Sep, 2021 11:44 2060 Marime text

Sâmbătă, 4 septembrie 2021. Zi senină de început de toamnă pripită, suficient de ademenitoare încât să mă îndrept dis-de-dimineață spre Mangalia.

La o întâlnire premeditată, îndelung așteptată, spre a mă face părtaș la un eveniment memorabil. Cea de-a treia ediție a întâlnirii anuale a „Clubului Albatroșilor”, cum îmi place mie să le spun celor trecuți, ca și mine, de prima tinerețe dar care, sub deviza „Veșnic camarazi”, reintră pe poarta cazărmii – astăzi cu denumirea elevată Școala de Aplicație a Forțelor Navale „Viceamiral Constantin Bălescu” -, după 35 și chiar 40 de ani, păstrând neșterse nostalgia și amintirile celor doi ani de stagiu militar în uniforma Marinei Militare.

Cu o etapă a vieții privilegiată și consistentă, care i-a marcat definitiv, trăită activ, creativ și cu mari satisfacții sub îndrumarea și bagheta Maestrului Marin Hudițeanu, inegalabilul ctitor și coordonator al Ansamblului artistic ostășesc „Albatrosul“.

Omul care a gândit, creat și propulsat o instituție unică în Armata României, care a intuit și descoperit tinere talente, care a selecționat și șlefuit caractere și care, captivat de spiritul competiției și motivat de fiecare loc fruntaș pe podiumul marilor competiții ale Festivalurilor „Te apăr și te cânt, Patria mea“, „Cântarea României“ și altele, a creat primul brand cultural de certă valoare și binemeritat prestigiu al Marinei Militare.
Complice la derularea acestui eveniment, sunt tentat să încerc și eu un experiment la fel de singular: să trăiesc pentru câteva ore spiritul „albatroșilor“, în compania celor peste 40 de participanți – majoritatea soți și soții.

Întâlnire de suflet, datorată implicării totale, afective și materiale, a camarazilor Milorad Milicici și Marian Diamandopol, facilitată prin amabilitatea comandorului dr. Neculai Tătaru, comandantul Școlii de Aplicație a Forțelor Navale „Viceamiral Constantin Bălescu“ - cunoștință mai veche și o gazdă perfectă.

„Albatrosul” din Alexandria

Nu cred că m-am întrebat vreodată câte amintiri încap în ranița unui soldat. Generic vorbind, am aflat răspunsul în momentul în care am primit și am răsfoit de la un capăt la altul volumul „Un destin cu epoleți”. Autorul său, colonelul în rezervă Nelu Urziceanu, a făcut parte dintre „albatroșii” contingentului 1983. Și nu putea să nu-l încondeieze în memoriile sale și pe prietenul său Petrică Mîțu Stoian, prezent și el la revederea de anul acesta.

Petrică era un bun camarad, glumeț, pus pe șotii mai tot timpul, de multe ori cu referire la faptul că era mai mare cu 4-5 ani ca noi (a fost încorporat mai târziu), că este deja membru de partid, că trebuie să facă armata cu niște „puștani” care sunt doar UTC-iști (aluzie la noi) etc. La puținele ore de instrucție, pe care le mai făceam cu cei trei noi locotenenți veniți în unitate, mai mici ca vârstă față de Petrică, era de multe ori o adevărată distracție.
Într-o astfel de zi, am plecat din unitate toate cele trei plutoane spre câmpul de instrucție, undeva în afara bazei militare, spre localitatea Limanu. Era prima ieșire cu aceștia și voiau să pară autoritari, să ne pună la punct cum s-ar zice. Era greu să facă asta cu «artiștii», cum ne intitulam noi. Fiind proaspăt veniți din Institutul de Marină «Mircea cel Bătrân», tinerii locotenenți nu prea aveau reprezentată imaginea clară unde se aflau și se imaginau într-o unitate militară oarecare. Conform tradiției, la un moment dat, locotenentul Mateiu a strigat:

  • Atenție! Aviație inamică! ceea ce pentru cunoscători însemna culcat instantaneu, adăpostirea și luarea unei poziții de tragere.

Evident, comanda au executat-o cei din ciclul întâi, mai greu «bătrânii», adică cei de anul ll. Singurii care am rămas în picioare eram noi, gradații, printre care și Petrică. Dialogul care a urmat cu tânărul locotenent fiind fabulos.
- Nu văd nici un avion! zice acesta, după ce s-a uitat insistent la cer.
- Culcat, am ordonat! S-a înțeles? striga disperat locotenentul, care se simțea ofensat.
A început o oarecare negociere, nefirească într-o unitate militară.
- Culcat! a ordonat iar, plin de furie, tânărul locotenent.


- Nu mi-e somn, tov. locotenent! Eu sunt membru de partid! Eu nu mă compar cu UTC-iștii ăștia mici! Ha...ha...!
Roșu de furie, locotenentul a repetat:

  • Culcat!

Așezați prin iarbă, militarii celor trei plutoane se amuzau teribil, strigând:
-Mai stăm culcați mult,  tov. locotenent, că ne ia somnul!
Petrică însă nu ceda.

  • Am și eu o vârstă, tov. lent! Asta seamănă a căprărie! Noi, la „Albatros” facem artă!

 Și tot așa, discuțiile continuând pe aceeași notă minute bune.
Atunci, locotenentul, ca să ne intimideze, a trecut la adresarea ordinului nominal, pentru fiecare gradat:
- Caporal Harabagiu!
- Ordonați!
- Culcat!
Fane, un moldovean cu zâmbetul pe buze tot timpul și ușor ironic, a zis:

  • Nu pot tov. lent, că mă dor șalili! Râsete în formație.

Apoi mi-a venit rândul să primesc ordinul:
- Culcat!
- Tov. lent! Eu sunt plutonierul companiei! Ce autoritate mai am eu după orele de program față de militari! Cum să ne culcăm noi, gradații!? Așa ceva nu s-a mai întâmplat în istoria «Albatrosului»! Apoi... dacă mă uit bine pe cer... nici avioane nu prea sunt... Râsete în formație.
Adevărul era că exista o cutumă care se transmitea din generație în generație! Gradații aveam și noi mândria noastră, dar și tinerii locotenenți aveau orgoliul lor. Din priviri ne înțelegeam, deciși să mergem până la capăt.

  • Bine! Văd că vă arde de miștocăreală. Dar eu vorbesc serios...

Furioși, cei trei locotenenți au hotărât să ne întoarcem la unitate, amenințându-ne pe toți gradații cu arestul sau batalionul disciplinar, pentru neexecutare de ordin.
La unitate s-au aplanat lucrurile, dar și pentru tinerii locotenenți a fost o mică lecție și au înțeles că trebuie să relaționeze altfel cu noi. Nu am cedat și cutuma mergea mai departe! Ne-am distrat copios multă vreme.

  • Auzi, avioane! repeta Petrică prin dormitor. Unde dracu vedea locotenentul avioane? Și ne bufnea râsul.

Nu a trecut mult timp de la acest episod, când, într-o zi, în jurul orelor 17.30, m-a sunat ofițerul de serviciu pe unitate. După ce m-am prezentat, acesta mi-a ordonat să trimit un militar la croitorie, să ridice ținuta contraamiralului (Petru Anghel – n.n.), comandantul unității și să o aducă la biroul acestuia.
Pe hol se afla Petrică cel care, auzind discuția, s-a oferit să meargă el la croitorie. După ce a ridicat uniforma, în drum spre biroul comandantului i-a venit o idee genială: „- Cum mi-ar sta mie îmbrăcat cu veston și caschetă de contraamiral?”.
Zis și făcut! S-a îmbrăcat cu uniforma și atunci, ce-ar fi dacă ar trece pe la dormitoarele militarilor, să creeze puțină panică, să facă o farsă. Pe măsură ce se apropia de pavilioane, deodată, prin dormitoare a început agitația:

  • Atențiune! Amiralul! Amiralul vine la dormitoare! Repede la program! strigam panicați toți gradații pe holuri, convinși că s-a întors la unitate.

Farsa era aproape reușită! Se apropia vioi de dormitoare, fără să îl recunoaștem, când, după ultimul pavilion a dat nas în nas, cum se zice, cu locotenent-colonelul Birteanu, comandantul de batalion pe unitate, care ori nu plecase din unitate ori s-a întors, așa cum o mai făcea uneori.
Surpriza a fost maximă pentru amândoi, vreme de câteva secunde! Cine să salute pe cine?! Locotenent-colonelul Birteanu era spaima «Albatrosului»! Prefera Petrică să se întâlnească cu oricine, numai cu el nu. Abia îl mai țineau picioarele.
Cu glasul secat de emoție, Petrică a salutat:

  • Să trăiți.. tov. lt. col.!

După ce și-a revenit din năuceală, Birteanu, care făcea spume, a ordonat:

  • Marș, la ofițerul de serviciu! Nesimțitule! Dez... dez... dezechipează-te, imediat! Executarea! i s-a adresat bâlbâindu-se de nervi. Avea acest tic când se enerva.

Nu știam ce se întâmplă afară. La scurt timp, a sunat la compania Albatros, ofițerul de serviciu, care mi-a ordonat să mă prezint urgent la camera acestuia!
Ajuns la camera ofițerului de serviciu, l-am zărit în hol pe Petrică, care aștepta umil, cu capul plecat, iar din prag, Birteanu mi-a ordonat:
- Îl ei urgent pe nesimțitul ăsta și îl duci direct la arest! Zece zile! Ai înțeles?
-Am înțeles! am răspuns eu ușor nedumerit, neștiind ce s-a întâmplat.
Am plecat la dormitor, de unde și-a luat cele necesare, conform regulamentului. Cu rucsacul pe umăr, am plecat la arestul garnizoanei, care se afla în afara unității noastre. Pe timpul deplasării, am povestit și făcut împreună haz de necaz. Fire veselă, acesta nu părea afectat, ci doar regreta că nu a reușit să ajungă până la noi în dormitor, să-l vedem cât de bine îi sta în ținută de contraamiral!
După ce l-am „predat” șefului de arest, la plecare, Petrică m-a strigat:

  • Neluțule, să vii să mă iei! Să nu mă uiți dracului pe aici, să-mi rup oasele pe țambal și să învârt la Farul de la Mangalia, până la liberare! Ha... ha...!

După trei zile, la intervenția Maestrului Hudițeanu, am fost trimis să îl aduc la unitate și ne-am reluat activitatea.”.

 

Fără Maestru, „Albatrosul” nu ar mai fi fost același lucru

Daniel Magdal este nu numai un tenor celebru, de talie internațională, dar și unul dintre „albatroșii de aur” ai Marinei! După ce a făcut... ocolul lumii, ieșeanul, născut la 11 martie 1966, continuă să fie în mare vervă pe marile scene ale țării.

Deși inițial ne-am cunoscut pe o rețea de socializare, m-a impresionat dintru început prin amabilitate și disponibilitatea totală de a se confesa.

,,După absolvirea Academiei de Arte «George Enescu» din Iași – mi-a mărturisit fără ezitare -, la începutul anilor ̓90, din dorința de a realiza profesional altceva decât credeam că voi putea realiza aici, am părăsit țara și m-am stabilit în Germania, pentru început într-un oraș din nord, pe nume Flensburg.
După aproximativ 2 ani și jumătate am demisionat din teatrul de acolo și am început cariera de tenor spinto-dramatic pe scenele germane, mai întâi, și apoi pe scenele multor altor teatre din lume.
Repertoriul meu cuprinde lucrări din creația marilor compozitori ai genului, precum Verdi, Puccini, Wagner, Donizeti, Berlioz, Bizet, Bellini, Offenbach, Beethoven etc.
Am cântat pe scenele teatrelor din Europa, Asia și America, în țări precum Germania, Austria, Slovenia, Cehia, Anglia, Bulgaria, Polonia, S.U.A., Japonia, Canada.
Repertoriul meu cuprinde, de asemenea, și lucrări vocal-simfonice, dar și serie de lieduri din creația universală și din creația compozitorilor români.
Actualmente sunt angajat ca prim-tenor al Operei Naționale din București și colaborez în continuare cu diverse teatre din țară și din străinătate.”.
Curios să aflu ce amintiri are cu „Albatrosul”, n-am ezitat să-l iscodesc în continuare.
Vara anului 1985! Absolvisem Liceul de Artă «Octav Băncilă» din Iași și, pentru că nu erau distribuite locuri pentru examenul de admitere la Conservatorul «George Enescu», am fost recrutat, împreună cu alți colegi de clasă (și, cum aveam să aflu mai târziu, și colegi absolvenți de la alte licee de muzică din țară), pentru efectuarea serviciului militar la U.M. 02196 din Mangalia.
Nu știam ce fel de unitate este și nici ce avea să se întâmple cu mine/noi.
Am ajuns, am constatat, am fost speriat de ceea ce avea să se întâmple. Dar, după perioada de instrucție și depunerea Jurământului militar, «am intrat în pâine».
L-am cunoscut pe Maestrul Marin Hudițeanu, șeful nostru muzical, și, din acel moment, a început... continuarea pregătirii mele/noastre pentru ceea ce ne-am ales. A fost un noroc și o onoare să-l avem pe Maestru alături de noi!
Ne-a susținut în permanență. Sub conducerea dumnealui am cântat în nenumărate spectacole cu drag și bucurie, am înființat un grup vocal cu unii colegi, de asemenea absolvenți de licee de muzică, iar eu personal am avut permisiunea de a participa la Festivalul național «Cântarea României».
În concediul din anul II am susținut examenul de admitere la Academia de Muzică «George Enescu» din Iași și am fost admis pe unul din cele trei locuri la Secția Canto.
Din acest motiv am fost lăsat la vatră cu aproximativ o lună și jumătate mai devreme de termenul oficial, pentru a nu rata începerea cursurilor.
De aici încolo, drumul meu a fost unul greu dar plin de succese.
Maestrului Hudițeanu îi sunt recunoscător pentru suportul moral și pentru tenacitatea cu care s-a ocupat de noi.
După o absență de aproximativ 30 de ani, timp în care am profesat pe mari scene ale lumii ca tenor dramatic, m-am reîntors în țară ca prim tenor al Operei Naționale București.
Consider o mare pierdere pentru actualele generații faptul că Ansamblul «Albatrosul» nu mai există.
Dar, probabil, fără Maestrul care i-a dat viață și căruia i-a închinat-o pe a sa, nu ar mai fi fost același lucru...”.

Astăzi, în sala de tradiții a unității, „albatroșii” au dezvelit o placă comemorativă în memoria celui trecut la cele veșnice, la 22 septembrie 2020. Și am păstrat cu toții un moment de reculegere.

O adevărată școală

Ieșeanul Nicu Jigolea, cunoscut și apreciat solist de muzică populară, a devenit „albatros” în toamna anului 1984 și tare mă tem că eu am fost cel care l-a selecționat, în urma periplului pe la comisariatele militare din garnizoanele țării.

Eram tare curios și nerăbdător să aflu ce se va întâmpla aici! – își amintește Nicu Jigolea.
Și vine un domn subofițer, slăbuț, bătrân, bolnăvior (am constatat aceasta pe întreg parcursul stagiului militar), bun la suflet dar foarte exigent, chiar extrem de sever când era vorba să-i dăm ascultare și să executăm ceea ce el ne indica, ceea ce el ne sfătuia și ce atitudine, ce comportament trebuia să adoptăm, cu tot ce ținea atât de partea artistică în sine cât și de partea socială.
Pe tot parcursul celor aproape doi ani am văzut cât de respectat este acest OM în unitatea militară respectivă dar și în Marina Militară, în ansamblu, și, mai mult, de la nivel de eșalon superior al Marinei până la nivel de Minister.
Acest OM se numește Marin Hudițeanu.
Acest prestigiu îl dobândise datorită talentului creativ de a compune lucrări muzicale pentru festivalurile de la acea vreme, compoziții pentru fanfara militară, marșuri ostășești, muzică patriotică, muzică ușoară, muzică de estradă, instrumentist și, nu ultimul rând, un mare dirijor.
Din toate aceste mari calități ne-a oferit cu multă sensibilitate învățăturile artei interpretative, atât nouă cât și multor generații care au trecut prin acest ansamblu, cu siguranță.
Momentele vesele, glumele, gesturile cu care ne atrăgea, aduceau o stare emoțională pozitivă pentru noi, militarii în termen. Toate aceste momente ne făceau bine, fiindcă noi, adolescenți fiind, poate ne mai fugeau gândurile prin alte părți, iar Maestrul Hudițeanu știa cum să ne susțină moralul.
Ansamblul artistic «Albatrosul» al Marinei Militare era un ansamblu de elită în zona artistică militară datorită Maestrului Hudițeanu: corul ostășesc, orchestra corului, orchestra de muzică populară, grupul folcloric, dansatorii – toți și toate erau la mare înălțime!
De foarte multe ori mi-am amintit și am și vorbit în diverse ocazii despre acest Ansamblu, iar Maestrul Hudițeanu întotdeauna mi-a rămas la suflet și în memoria mea.
Personal am învățat multe lucruri de la dumnealui, de la faptul că trebuie să iau în serios activitatea artistică și îndeosebi să fiu cât mai riguros cu mine însumi. Dacă ești născut cu acest talent artistic, nu ai cum să treci peste faptul că trebuie să te prezinți impecabil în fața spectatorilor.
Un exemplu în acest sens am văzut cât de impecabil se prezenta Maestrul Hudițeanu cu Ansamblul «Albatrosul» în fața juriilor de specialitate din cadrul celor doua festivaluri de mare tradiție în armată - Festivalul cântecului ostășesc «Te apăr și te cânt, Patria mea» și Festivalul «Cântarea României».
După această scurtă descriere a activității mele în Ansamblul «Albatrosul» ca membru în corul Marinei Militare, solist în grupul folcloric al Ansamblului și solist de muzică populară, pot spune cu toată sinceritatea că acel stagiu militar a fost o adevărată școală.”.

 
Succesul „Sucitoarelor”
 
Mic de statură și ager ca o zvârlugă, călărășeanul Nicolae Ștefan are meritorul de a fi introdus în programul „albatroșilor” un nou dans, la concurență cu deja celebrii „Călușari”:

Cred că pe la începutul lunii decembrie 1982 am luat parte, în premieră, în clubul unității la un spectacol prezentat de Ansamblul artistic «Albatrosul», la finalul căruia Maestrul Marin Hudițeanu ne-a solicitat ca militarii care au aptitudini de soliști vocali, instrumentiști sau dansatori să rămână în sală pentru preselecție.
Când mi-a venit rândul, am fost întrebat din ce zonă a țării provin și la ce ansamblu am activat. Când a aflat ce hram port, Maestrul m-a pus să-i prezint un fragment de dans oltenesc, apoi unul din zona Moldovei și, la final, unul muntenesc, «Brâul».
Întrebat cum stau cu bătaia la cizmă (specifică zonei Ardealului), i-am răspuns: «- Maestre, nu am făcut dans ardelenesc cu bătaie la cizmă, pentru că sunt din Călărași, dar am dansat «Sucitoarea».
În acel moment, Maestrul s-a uitat lung și atent la mine, a avut un moment de respiro, după care mi-a replicat: «Tu-ți tămâia mă-tii... De 40 de ani caut unul ca tine!».
În stânga sa se afla instrumentistul Mihalache, la acordeon. Aud o voce blândă: «- Mihalache, cântă «Sucitoarea»!, după care m-a invitat să mă produc, calm și fără emoții.
A început melodia, am dansat o secvență din dans cât m-am priceput mai bine, trăgând cu coada ochiului la Maestru.
După ce, relaxat, mi-a făcut semn să mă opresc, a făcut o pauză și apoi a precizat: « - După ce se vor termina preselecțiile și detașările către Ansamblul «Albatrosul», împreună cu dansatorii de anul I și II vreau să lucrați să punem în scenă acest dans».
... După depunerea jurământului militar, am intrat în serviciul de gardă al unității, de unde abia la sfârșitul lunii ianuarie 1983, în sfârșit, am fost transferat la „Albatrosul”.
A urmat un nou început. De la Compania I am plecat împreună cu Petrică Mîțu și Florian Chiriță. Am început să ne cunoaștem noii colegi selecționați de Maestru și am luat în serios repetițiile și pregătirea artistică – corul, instrumentiștii și dansatorii.
Am fost repartizat la Compania a II-a, în plutonul 3, unde i-am cunoscut pe naistul Liviu Călin și pe acordionistul Florinel Martin, ambii teleormăneni.
Odată cu demararea programului de repetiții am primit dispoziție de la Maestru să montăm dansul «Sucitoarelor». Împreună cu Petre Dinu, fost dansator la Ansamblul «Codrii Vlăsiei» din Buftea, care lucrase și el cu maestrul coregraf Ion Grama, am început munca.
După ce a fost pus în scenă, vizionat și finisat, am continuat cu «Călușarii» și „Brâiul», printre dansatori numărându-se Petre Dinu, Florin Maria, Cristian Leon, Florian Chiriță, Petru Golea, Ion Șerban, Ion Iordache, Dănilă și subsemnatul, din anul I și Afrem Nicolaină, Florin Roșca, Andrieș, Ion Moise, Victor Drăgan și Roman Velicu, de anul II.
Personal cred, fără să par lipsit de modestie, că aceasta a fost perioada de glorie a «Albatrosului»”.

Vivat „Albatroșii”!

Cât de frumos a putut să fie, cu „albatroșii” din nou pe vechea lor scenă? Preț de câteva clipe sau ore - cât o veșnicie -, am avut senzația că zbor peste valuri și veacuri și sunt și eu, acolo, o voce neutră în armonia corului și a viselor lor.
Dar pentru a nu fi descoperit și etichetat drept un intrus, m-am grăbit să-i ferec grabnic între copertele unui album, lansat cu acest prilej. Căci fiecare în felul său, cu nostalgia anotimpurilor de altădată, au făcut artă, au cules aplauze, au făurit legenda și au scris istoria „Albatrosului”. Din 1951 încoace, până la Revoluție.

Și pentru că toate acestea - care au fost și cu siguranță nu se vor mai repeta - trebuiau să poarte un nume, multiplicat le-am denumit „Legendele «Albatrosului»”. A instituției în sine și a fiecăruia dintre ei.

Spre a fi mărturie celor de pe urmă că au fost și vor rămâne unici în istoria Marinei.

Dragi Albatroși,
A fost o mare bucurie și onoare sa fiu alături de voi astăzi și vreau să vă mulțumesc din suflet! – avea să concluzioneze la finalul zilei de ieri tenorul Daniel Magdal.
În special vreau să mulțumesc celor doi colegi, Mille (Milicici Milorad) și Pollo (Marian Diamandopol – n.n.) pentru strădania depusă și pentru că nu au încetat să creadă că va ieși bine!
Și, bineînțeles, domnului comandor Moșneagu pentru lucrul fenomenal depus!
A ieșit fantastic!
Mulțumesc!”.
Încântat de cele întâmplate în această superbă zi de septembrie, Constantin Dumitru s-a confesat: „Domnilor dragi!
Nu am suficiente cuvinte de mulțumire! Totuși, vreau să vă aduc la cunoștință că azi, 4 septembrie, anul de grație 2021, am trăit una dintre cele mai dragi, impresionante și emoționante experiențe din sumara-mi existență! O zi memorabilă!
Vă mulțumesc!
Vivat «Albatrosul»! Vivat «Abatroșii»!
Pios omagiu celor care sunt în lumea drepților și, nu în ultimul rând, celui care a cârmuit zborul, deloc lin, al «Albatrosului»!
Dumnezeu să ne ocrotească!”.

«„Albatroșii” – veșnic camarazi!». Lor le datorez clipele de bucurie ale acestui frumos început de toamnă...
Peste ani, ca odinioară peste ape - netulburate de furtună, să fiți același etalon al camaraderiei artistice și ostășești!
Vă admir, vă aplaud și vă prețuiesc!
Marina vă prezintă onorul!

Bibliografie:
  1. Marian Moșneagu, „Legendele «Albatrosului»”, Editura Militară, București, 2021
  2. Nelu Urziceanu, „Un destin cu epoleți”, Editura Autograf MJM, Craiova, 2021
 Sursa foto: Marian Moșneagu

Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.
 
Citește și:
Solemni pe valuri, albatroșii... Teatrul Marinei, Marin Hudițeanu, „Albatrosul”
Prima monografie dedicată Ansamblului artistic ostășesc „Albatrosul” al Marinei Militare Comandor (r) dr. Marian Moșneagu reînvie «Legendele „Albatrosului”»

 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii