Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
14:48 21 11 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Jon Cavaler Danubian de Rin (galerie foto)

ro

19 Oct, 2018 00:00 754 Marime text
Pe domnul Ion Dumitru l-am cunosc relativ recent, prin bunăvoinţa (şi în prezenţa!) mecanicului-şef Niculae Păduraru, coleg de promoţie cu autorul unor interesante - şi cât se poate de originale - Memorii1. La începutul lui iunie 2018 mi-a strâns mâna şi am servit tustrei o cafea pe o terasă din faţa Gării din Constanţa.
 

 
După un schimb de e-mail-uri, cel dintâi mi-a comunicat, din München, pe 14 noiembrie 2017: „Stimate Domnule Comandor (r) dr. Marian Moşneagu, Mesajul dumneavoastră a fost pentru mine o mare şi foarte plăcută surpriză. Aceasta pentru că, de multă vreme, impresionat de anvergura şi patosul dvs. în investigarea istoriei şi, în special, a Marinei Române, am dorit sincer să vă dau de urmă!
 
Deşi mă aflu de peste 56 de ani departe de ţară, urmăresc - după posibilităţi - cele ce se petrec în România şi - implicit - viaţa editorială, în special în domeniile care mă preocupă.
 
Vă mulţumesc mult pentru amabilele aprecieri asupra primelor trei volume din «Un destin între destine»! Fiind vorba de o apariţie într-un tiraj mult prea neînsemnat, veţi înţelege că voi fi încântat să ies din anonimat şi să vă cunosc opiniile - faţă de experienţele vieţii subsemnatului ca marinar, jurnalist, editor şi scriitor, în paginile ziarului ZIUA de CONSTANȚA! Aştept!
 
Adaug însă că, după câte aţi observat, intenţia mea nu este să scriu o istorie a României după rigorile ce le incumbă aşa ceva, ci mai degrabă o cronică sau jurnal, cu trăirile şi opiniile personale etc., destul de subiectivă, fixată în osatura evenimentelor şi stărilor de fapt din perioadele abordate. Nu am avut parte de studii înalte şi ca atare nu posed metodele unor autori rafinaţi. De asemenea, nu am avut parte de posibilitatea de a mă consulta cu cineva asupra celor pe care le scriu şi mărturisesc în aceste volume, cu titlu atât de pretenţios: «Un destin între destine»!
 
Mă bucur şi mă simt foarte onorat să am de a face cu o persoană deja afirmată, studiată, cu experienţă profesională şi competenţă şi, peste toate, încă foarte tânăr! V-aţi născut cu doar o lună şi jumătate mai înainte de rămânerea mea în Germania! Vă doresc din toată inima multă multă sănătate, mulţumire sufletească pentru împlinirile de până acum şi, pe mai departe, putere de muncă şi succes!”.
 

Pelerinul

 
Fiul Elenei şi al lui Ion Dumitru, Ion Dumitru s-a născut la 27 august 1937 în comuna Boteni, judeţul Muscel, astăzi Argeş. La numai doi ani a fost înfiat de mătuşa sa Maria, născută Zafiu şi de unchiul său Ioniţă Zărnescu din comuna musceleană Mirceşti, unde a absolvit primele clase primare, sub numele Zărnescu.
 
În anul 1946 a revenit în sânul familiei, continuându-şi clasele primare sub numele Dumitrescu, nume pe care l-a purtat până la majorat. Pentru o jumătate de an, în 1951 a urmat cursurile Şcolii profesionale pentru industria cauciucului din Braşov.
 
Între anii 1952 şi 1955 a urmat cursurile Şcolii Medii Tehnice de Marină din Constanţa. În paralel a susţinut şi examenele integrale de diferenţă la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, luând bacalaureatul, sub numele de Dumitru.
 
În 1955 a fost angajat ca marinar pe nave fluviale din cadrul Navrom, cu care a efectuat voiaje pe ruta Turnu Severin - Regensburg.
 
După doi ani urmaţi la „fără frecvenţă” la Facultatea de Geografie-Geologie din Bucureşti, în 1959 a abandonat cursurile, dând examenele specifice de ofiţer stagiar, ofiţer fluvial şi ofiţer secund fluvial.
 
La 13 august 1961 a solicitat azil politic în Republica Federală Germană, pe care l-a obţinut în 1962. După ce a activat la mai multe firme, între 1962 şi 1963 a navigat pe Rin, ca angajat la Compania de navigaţie „Rheinschiffahrtsgesellschaft AG” din Duisburg.
 
Şi-a continuat studiile la Universitatea din Fleisburg, fiind voluntar la Biblioteca Română şi Institutul Român de Cercetări din localitate. În anul 1963 s-a întors la München, unde a lucrat ca recepţioner de hotel şi muncitor necalificat. Se înscrie la Universitatea din München şi debutează cu volumul de versuri „Flori în furtună”, apărut în 1966 la Editura Munden.
 
Între 16 iunie 1966 şi iulie 1991 a funcţionat ca redactor de ştiri, monitor, senior monitor şi şef de secţie la Newsdepartment Romanian Monitoring Section la Radio „Europa Liberă” (REL) din München. Ulterior a activat ca speaker şi producător la Departamentul Românesc (iulie-octombrie 1991), respectiv secretar, inginer de sunet şi manipulator tehnic la Secţia Comunicări şi Recepţii a Departamentului Român de la REL (1991-1996).
 
Odată cu desfiinţarea celebrului post de radio, a devenit şomer. În 1997 s-a pensionat, ca rezident român, cu domiciliul la München. Între anii 1952 şi 1955 cochetează cu poezia, frecventând Cenaclul literar constănţean „Casinoul”, animat şi încurajat de renumitul profesor Grigore Sălceanu.
 
În 1956 absolvă cursurile Şcolii de literatură „Mihai Eminescu”, Secţia Creaţie literară din cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.  Frecventează episodic cenaclurile literare „Hristo Botev” din Brăila (1956-1959), unde publică proză, pasteluri, note de călătorie şi reportaje, „Ion Păun - Pincio” şi „George Bacovia” din Bucureşti, precum şi alte cercuri literare din Cernavodă, Galaţi, Giurgiu, Târgu Jiu, Tulcea şi Turnu Severin.
 
Concomitent, colaborează şi publică în ziarul „Viaţa Nouă” din Galaţi, „Munca” din Bucureşti şi în revista craioveană „Ramuri”. Devenit cetăţean german, se integrează în comunitatea românilor din exil şi participă activ la manifestările cu caracter social, cultural, religios, politic şi propagandistic, publicând în „Stindardul”, „Buletinul Asociaţiei Românilor Liberi din Germania şi Berlinul Occidental”, „Cuvântul în exil”, revista „Drum”, ziarul „America” din S.U.A., „Cuvântul Românesc” ş.a.
 
În 1964 ia contact cu Societatea Academică Română condusă de dr. Octavian Bârlea şi participă la sesiuni de comunicări şi congrese anuale consacrate vieţii culturale, ştiinţifice, sociale şi politice.
               
Din 1969 colaborează la „Revista scriitorilor români”, editată la München de Mircea Popescu, sub auspiciile Societăţii Academice Române. La 23 martie 1969 înfiinţează la domiciliul său, împreună cu soţia sa, Hilde Hintze, Cenaclul Literar-Artistic din München, transformat în 1973 în Cenaclul Literar-Artistic „Apoziţia” şi, din 1988, în Societatea de Cultură, Ştiinţă, Artă şi Literatură Germano-Română. În paralel cu întrunirile literare, din 1973 editează şi publică pe cont propriu revista „Apoziţia”, unde semnează poezii, poeme şi proză.
 
Într-un interviu acordat la 26 iulie 1984 lui Nicolae Dima la Postul de radio „Vocea Americii”, Ion Dumitru declara: „De la început, toţi scriitorii care vin în Vest cred că vor putea continua să trăiască din scris. M-am numărat şi eu la început printre ei, dar aşa ceva nu este posibil”2.
 
Sacrificiile sale personale pentru interesul naţional au fost absolut remarcabile. La 15 octombrie 1997 fondează la München „Ion Dumitru Verlac” - Editura „Ion Dumitru”, care a funcţionat vreme de 22 de ani, publicând 80 de titluri de cărţi (de Mihaela Ghelmegeanu Lausch, Nicolae Novac, Aristide Burilianu, Giorge Ciorănescu, Vlad Georgescu, I.G. Duca, Larry Watts, Alexandru Gonţa, Pavel Chihaia, Vlad Stanomir, Remus Radina, Cicerone Ioniţiu, Doru Novacovici, Virgil Ierunca, Ion Şiugariu, Florin Boiţeanu, Dinu Zamfirescu, Radu Câmpeanu, Ion Dan, G. Calciu, G. Băltean, Mihai Eminescu, Constantin Dumitrescu, Ion Caraion, Noel Bernard, Sextil Puşcariu, Teodor Naum, Viorel Marcu, Lucian Blaga, Cornelia Vissarion Mănuceanu, Vasile Mănuceanu, Nicolae Baciu, David B. Funderburk, Teresia B. Tătaru etc) şi publicaţii, printre care şi mesagerul exilului românesc „Săptămâna Müncheneză”.
 
După Revoluţie, încearcă şi retrăieşte din plin deziluzia sentimentului întoarcerii acasă. În acest context, în 1995 fondează la Snagov „Mediana Edit” S.R.L., societate cu profil editorial şi de difuzare, cu o existenţă de numai un deceniu. Printre altele, în 1999 a editat volumul de editoriale „Vlad Georgescu. România anilor ’80. Texte antologate de Gelu Ionescu”, Editura Jon Dumitru, München-Bucureşti şi” Bucureştiul actual”.
 
În octombrie 1997, la împlinirea a 20 de ani de activitate a propriei sale edituri, împreună cu Lucia Soreanu Aacher a iniţiat şi organizat ediţiile din 1998, 2000 şi 2002 ale Cenaclului pentru poezie „Ion Şiugariu”.
              În anul 1990 a primit Premiul Academiei Româno-Americane pentru întreaga sa activitate în slujba afirmării libertăţii cuvântului, democraţiei şi drepturilor omului.
 
Membru activ şi fondator al mai multor organizaţii reprezentative ale exilului românesc, precum Asociaţia Românilor Liberi din Germania, Asociaţia Românilor din Sudul Germaniei, Acţiunea Creştin Socială Română, Asociaţia Românilor din Sud-Vestul Germaniei şi altele, în 2004 a fost cooptat ca membru în Comitetul de Garanţie Morală al Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc din Bucureşti iar în 2005 a primit distincţia „Cavaler al Ordinului Danubian”, în cadrul Festivalului de Poezie „Antares” de la Galaţi3.
În 2014 a fost distins cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.
 
Ion Dumitru vădeşte capacitatea de a cuprinde în braţele şi mintea sa cele mai caracteristice stări ale emigrantului român, dornic de a se realiza şi servi într-o ţară adoptivă, cauzei drepte a poporului său. […] Ca publicist şi poet, se remarcă prin diversitatea temelor, profunzimea analizei, stilul metaforic, subînţelesul plin de înţelesuri. (Alexandru Tomescu)”.4.
 

Jon Mărturisitorul...
 

 
Ca să mă edific, am recurs la bibliografia pusă la dispoziţie, cu generozitate, de cei doi marinari din primele promoţii postbelice ale învăţământului de marină constănţean.
 
Aşadar, în propria-i „[O] Mărturisire «de… suflet»”, plasată drept „În loc de postfaţă” la „Antologia Tânărul marinar 2007 - 2012 & Addénda”, Ion Dumitru declară: „Scriu rândurile de faţă departe de ţară, pe care, cu regret, am părăsit-o în urmă cu cincizeci şi patru de ani. Am putut s-o revăd şi să reiau contactul cu unii dintre colegi, amici, cunoscuţi şi parte dintre membri familiei - care se mai aflau în viaţă - doar după trei decenii, în limita concediilor pe care mi le-am putut permite. Au fost reîntâlniri foarte scurte şi dureros de superficiale, cu ocazia agapelor anuale, sau a unor mese comune, întâmplătoare.
 
Rareori am avut parte de două-trei zile de revederi mai îndelungate, de schimburi de mărturisiri şi opinii cu caracter general şi foarte rar am putut să împărtăşesc sau să aflu şi unele mărturisiri mai intime!
 
Venit de la munte, m-am aflat la Constanţa, şi am susţinut, doi ani la rând, examenele de admitere, cu „sejururi“ aventuroase şi de pomină, de câte două luni, de fiecare dată, în verile anilor ‘51 şi ’52, până când am intrat în Şcoala Medie Tehnică de Marină, înfiinţată în 1949 şi desfiinţată în 1955, în plină epocă stalinistă, când toată Dobrogea era declarată zonă militară, cu o importantă ocupaţie sovietică şi cu prezenţa, în imediata apropiere, a şantierelor Canalului Morţii, Dunăre-Marea Neagră.
 
Aproape toţi am intrat în şcoală copii, de 14-15 ani, născuţi între 1933 şi 1941 şi trăindu-ne copilăria sau începutul adolescenţei în perioada războiului şi a tuturor tragediilor care au urmat. Pentru accesul în zonă, unde erau instituite restricţii deosebite de sejur şi mişcare, celor veniţi din alte părţi ne-au trebuit autorizaţii speciale!
 
În anii de studii ‘49/’55 am trăit cu toţii în internat, închişi în port, în incinta căruia se afla şcoala, cu posibilitatea de ieşire în oraş - în afara cazurilor excepţionale - doar pe bază de învoire, duminica.
 
Veniţi din diferite părţi ale ţării, în majoritate din lumea satelor, sau din păturile modeste de la oraş, deşi am învăţat şi am locuit ani la rând împreună, prieteniile şi contactele dintre noi, deşi sincere, au fost extrem de rezervate. Discuţiile şi dialogurile se limitau strict la preocupările şi banalităţile vieţii de zi cu zi, la superficialităţi şi generalităţi permise. Fără să fim străini de cele ce se întâmplau, le vedeam şi auzeam în jur, ne închistam în muţenie. Fiecare păstra ascunse în sine tainele lumii din care venea, ce gândea şi simţea, păzindu-se instinctiv, chiar în destăinuirile intime, să nu atingă limitele, dincolo de care ne pândeau primejdii reale. Nu ne mărturiseam şi nu ne puneam întrebări! Aceasta era lumea! De aceea, pe atunci, dar şi mai târziu, nu ne-am putut cunoaşte decât superficial.
 
Cu toate acestea, trăind patru, trei, doi sau un an împreună - după cât am apucat să fim prezenţi în şcoală, am fost cu toţii, laolaltă cu profesorii, ca o mare familie, ca fraţii sau ca un echipaj ambarcat pentru mulţi ani pe aceeaşi „corabie a vieţii şi visărilor noastre“, confruntată cu furtunile vremii.
 
Din totalitatea de 300 de elevi, admişi succesiv, între anii 1949 şi 1954, doar mai puţin de jumătate, trei promoţii (’53, ’54 şi ’55) au putut termina şcoala, în mod normal, cu examenele de diplomă şi practica încheiată, fiind îmbarcaţi ca ofiţeri stagiari, la punte sau maşini, în funcţie de şanse, pe navele de cursă lungă maritimă, la Dunăre sau pe vasele serviciilor portuare din Constanţa ş.a.
 
Dintre cei 150 de elevi, intraţi succesiv în şcoală, câte 50 la admiterile din ’52, ’53, ’54, cei care am rezistat, am fost siliţi să părăsim şcoala neterminaţi, după trei, doi, sau un an de studii, în majoritate urmând şi absolvind alte şcoli, licee, facultăţi, profilate pe navigaţie sau alte branşe.
 
În această categorie s-au încadrat şi elevii din promoţia mea (’56), fiind trimişi acasă după trei ani de studii, doar cu o foaie matricolă, fără valoare. De atunci, pe unii dintre colegi nu i-am mai văzut niciodată. Parte dintre noi ne-am angajat, ulterior, în navigaţia fluvială sau portuară, la covertă sau maşini, ca simpli marinari sau maşinişti, iniţial consideraţi fără calificare şi, uneori, în scurte perioade, am fost ambarcaţi câte 2-3 pe aceeaşi navă, ceea ce ne-a permis o mai bună cunoaştere reciprocă. În majoritate însă am fost dispersaţi pe diferite nave şi în diferite sectoare şi nu ne-am mai putut vedea sau ne-am reîntâlnit doar fugar, cu prilejul unor escale simultane, în perioadele unor reparaţii sau în timpul iernaticului, în diferite porturi, bazine sau şantiere navale.
 
În concluzie, vreau să spun, că nu sunt atoateştiutor în ce priveşte vieţile, opiniile, comportamentele şi activităţile colegilor şi cunoscuţilor, pe care îi preţuiesc şi stimez, trecând peste toate acestea. Se înţelege că, nici dânşii n-au putut şti şi nu ştiu prea multe despre mine. […]
 
Eram după un an de refugiu în R.F.G. unde, după diferite peripeţii (două luni de cercetări, patru luni de lagăr, scurte joburi ocazionale alternate cu perioade de şomaj fără plată), mă pregăteam să plec de la München la Duissburg, ca să onorez un contract de angajare în navigaţia de pe Rhin etc. În capitala Bavariei, fără relaţii în lumea germană sau a refugiului, căutam, fără preconcepţii, ambianţa celor câţiva români care frecventau întâmplător cele trei localuri româneşti din localitate.
 
Într-o duminică, într-unul din aceste localuri, am luat loc la o masă, invitat de un domn care în ultimele luni de lagăr m-a ajutat decisiv să obţin câştig de cauză în recursul procesului de recunoaştere a dreptului de azil, fără de care eram ameninţat să fiu repatriat cu forţa în „paradisul lui Dej“. Se discutau chestiuni triviale sau despre care nu aveam habar, tainele trecutului fiindu-mi doar vag sau aproape total necunoscute. La un moment dat, unul dintre meseni, de altfel cu studii academice în Germania, mi s-a adresat direct, dorind probabil să mă sondeze: „- Din ’40, de când noi am plecat, în ţară nu mai există nimic de preţ şi nici oameni de valoare!“. Deşi timid şi fără pretenţii de a şti prea multe, n-am putut să mă abţin, şi instinctiv, i-am replicat cu toată cuviinţa: „- Cum puteţi să susţineţi aşa ceva? De ce vă mai pretindeţi atunci mare român dacă acolo „nu mai există nimic?“. Oameni şi caractere de valoare au existat întotdeauna, atât mai înainte cât şi după dvs!“.
 
Din spatele meu, unul dintre camarazii dânsului, a izbucnit spontan: „- Zii... Dumitre, că-i zici bine!“. Mie atâta mi-a trebuit şi mi-am dat drumul la gură cu toată sinceritatea, adăugând: „- Am lăsat acolo colegi, profesori, cunoscuţi, între care mulţi sunt de cel puţin de zece ori mai buni, mai înzestraţi şi mai capabili decât mine, pe care nu-i pot uita!
 
[…] A doua zi, din partea celui căruia îi eram atât de îndatorat, şi care avea mai mult de spus între dânşii, am primit o carte poştală, în care mă avertiza „- Să-mi las gura şi să mă controlez, pentru că... altfel va fi rău!“. Dar să trecem peste acest moment „anecdotic“. […]
 
… Îmi amintesc un episod care mă priveşte. După examenul de brevet şi îmbarcarea ca secund, şeful Dispeceratului Mişcarea Navelor, secretarul Comitetului de Partid din portul Turnu Severin, m-a abordat personal, întrebându-mă dacă sunt membru, sau măcar candidat.
 
Răspunzându-i că „Nu!“, m-a întrebat „- De ce?“. I-am replicat că „nu merit..!“, bizuindu-mă pe considerente personale. „- Cum nu meriţi, tovarăşe?! Eşti secundul unei nave şi ai 23 de ani! Te duci în clipa de faţă la Comitetul Orăşenesc U.T.M. (Turnu Severin) şi nu te întorci până nu-ţi depui cererea de candidatură!”.
 
N-am avut încotro şi, cu toate remuşcările, m-am dus! Mi-au trebuit apoi referinţe, de la cei care mă cunoşteau, pe care le-am primit după mai multe luni. Dar demersurile au rămas aici, pentru că la 13 august 1961, la Regensburg, am avut şansa să fiu un om liber. Referinţele de „bună purtare“ le-am lăsat demonstrativ pe masa de lucru, din cabina de pe vas.
 
În 1962, de cum am obţinut azilul, Tribunalul Militar Bucureşti m-a condamnat (în contumacie), la 15 ani temniţă grea şi pierderea drepturilor civice, pentru vina de a fi recurs la această opţiune!”5.
 

La „Europa Liberă”

 
Curios să aflu câte ceva despre marinarii noştri aciuaţi la „Europa Liberă”, Ion Dumitru mi-a confirmat: „La «Europa Liberă» am lucrat 31 de ani, fiind printre puţinii care au avut parte să lucreze atât de mult. La secţia românească de Evaluări şi Cercetări de la «Europa Liberă», am avut prilejul să-l cunosc pe contraamiralul (aici i se spunea „amiralul”) Gheorghe Ştefan Dumitrescu şi pe comandorul Arpad Gherghel, încă din vara lui 1962, înainte de a mă angaja pentru un an în navigaţia de pe Rin etc.
 
După angajarea mea din iunie 1964 i-am avut pentru mai mulţi ani, ca să spun aşa, „colegi” la «Europa Liberă», numai că, eu fiind doar un biet secund fluvial - cu toate că eram pe locul trei în „branşe“ - nu mi-am putut permite o apropiere cum mi-aş fi dorit-o de domniile lor. Au lucrat la Radio, şi unul şi altul, până când au ajuns aproape la 90 de ani”.
 
Dar să revin la Ion Dumitru, despre care René Alecu de Flers îşi aminteşte, cu lux de amănunte, cum şi unde l-a cunoscut: „Aflându-mă la München de câţiva ani, mă obişnuisem să iau parte la multe dintre sărbătorile naţionale organizate de Vasile Zăpârţan, preotul greco-catolic român. Era singura posibilitate să strângă refugiaţii români sub unul şi acelaşi acoperiş, care se găseau în München sau în împrejurimi. La biserică nu prea veneau, dar când se organizau astfel de întruniri, avea şi suportul personalităţilor române din exil. Ei erau cei care reprezentau refugiaţii români în Germania Occidentală. În acelaşi timp, ei mai aveau şi posibilitatea să-şi arate importanţa; un lucru care nu trebuie trecut cu vederea.
 
În 1961, sărbătoarea naţională de 1 Decembrie, unirea Transilvaniei cu România, se ţinuse într-o sală de la Hofbräuhaus. Sala era plină până la refuz. Se evoca trecutul istoric al României, iar refugiaţii români luaseră parte în număr mare. Pe atunci se simţeau ceva mai legaţi între ei, iar cei care cunoşteau o materie mai bogată din istoria poporului român şi erau trecuţi în program, se urcau pe podium să vorbească despre însemnătatea zilei respective. În seara aceea se vorbise cam mult, iar cei prezenţi se plictisiseră. Vorbitorii se concentraseră pe una şi aceeaşi temă, neaducând cu ei ceva interesant ca să poată capta auditoriul. Mulţi nici nu mai ascultau. Veniseră din München să ia parte la sărbătoare, dar ei avuseseră intenţia să întâlnească prieteni şi cunoscuţi, pe care şi aşa îi vedeau destul de rar şi să stea puţin de vorbă între ei.
 
Dintr-odată, am auzit şuşotindu-se în jurul meu. Curios, am aplecat urechea; auzeam că... un nou fugit din raiul comunist voia să spună ceva. Seara fiind cam înaintată, generalul Ion Gheorghe, cel care conducea Organizaţia Refugiaţilor Români din sudul Germaniei Occidentale, nu-l mai acceptase. Noul refugiat n-a fost în stare să-şi realizeze dorinţa. Cu asta, partea oficială pentru mine se termina. În afară de preotul greco-catolic şi generalul Ion Gheorghe, nu cunoşteam pe nimeni din toată mulţimea prezentă în sală şi hotărâsem să plec. Înainte de a ieşi pe uşă, m-am pomenit cu un tânăr necunoscut, oprindu-se în faţa mea.
 
Îmi spunea că îl cheamă Ion Dumitru, că fusese ofiţer pe un vas comercial, că nefiind de acord cu regimul comunist din ţară, se hotărâse să rămână în Apus. Uitându-mă la el, îmi dădusem seama că tânărul care se găsea în faţa mea era tocmai cel care încercase să spună şi el câteva cuvinte. Rămas în Apus, spera că românii care se aflau aici în libertate puteau realiza visul unui întreg popor rămas acasă. Din avalanşa cuvintelor înţelegeam un singur lucru: el era hotărât să facă ceva pentru eliberarea patriei.
 
În timp ce vorbea, îmi amintisem de perioada când şi eu avusesem aceleaşi intenţii. El nu cunoştea adevărul, era mult prea nou aici, n-avea idee de exilul românesc, nu cunoştea nici realitatea din Apus. În locul solidarităţii şi a luptei la care ar fi vrut să se înhame, căzuse în mijlocul unei realităţi pe care nu o putea înţelege. Îmi dădusem seama că aveam în faţă un idealist plin de visuri. Iluziile lui mă dureau. Dar nu înţelegeam de ce venise tocmai la mine; nu făceam parte din clasa privilegiată a personalităţilor exilului românesc. Ar fi trebuit să-l întreb.
 
A mai trecut o săptămână şi ceva. Cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, preotul greco-catolic organizase întâlnirea cu Moş Crăciun pentru copiii românilor aflaţi la München. Prezenţa mea la această întâlnire, împreună cu copiii mei, era mai mult o obligaţie morală. Preotul Vasile Zăpârţan îmi cunoscuse familia la Salzburg, era chiar naşul lui Roger, băiatul meu cel mai mic şi el pregătise pachete cu daruri şi pentru copiii mei. Ajuns acolo, nu uitasem pe tânărul întâlnit cu câtva timp mai înainte la sărbătoarea de 1 Decembrie şi credeam că nu-l voi mai revedea. Mă înşelasem. În sala de la Löwenbräu, unde avea loc serbarea, el mă descoperise şi, văzându-l cum se strecura zâmbind prin grămada celor veniţi acolo, mi se păru oarecum ciudată prezenţa lui la München, ca şi faptul că dintre toţi refugiaţii români mă alesese tocmai pe mine. S-a oprit în faţa mea, şi am stat cu el mai multe minute de vorbă. Când mi-am luat rămas bun, Ion Dumitru a simţit că îi lăsasem ceva în mână... De atunci au mai trecut câţiva ani.
 
În 1963, cu ocazia zilei naţionale de 24 ianuarie, sau 10 mai (?), l-am revăzut la Haus der Begegnung, în München. Era împreună cu Ion Chirilă, unul dintre eroii care luaseră parte la ocuparea Legaţiei Republicii Populare Române de la Berna. Mi-au spus amândoi că lucrau ca portari de noapte la hotelul Vier Jahreszeiten. M-am bucurat de această veste şi că avusese şansa să găsească de lucru.
 
Un an mai târziu, în iunie 1964, fusese angajat ca monitor la Europa Liberă. În sfârşit, după o aşteptare destul de îndelungată, ajunsese acolo unde spera să facă ceva în folosul patrei subjugate. Dezamăgirea nu l-a iertat. Nu-l vedeam prea des, dar cu timpul mă obişnuisem cu prezenţa şi activitatea lui la radio.
 
Către sfârşitul anului, eram la mine la birou, când cineva bătu sfios la uşă. Îşi făcuse apariţia Ion Dumitru. Credeam că îmi aducea materialul de la monitoring. Însă, el avea o surpriză pregătită pentru mine. Sfios şi oarecum nesigur, mi-a întins un mic volum cu coperţi negre, spunând şovăielnic: „- Domnule de Flers, te rog nu te supăra. Se termină anul şi am venit să-ţi fac cadou un mic volum cu poeziile mele...”.
 
Mă uitam înmărmurit la el, nu-mi venea să cred că el, ca fost marinar, se aventura şi prin paradisul visătorilor. Am luat cartea, m-am uitat pe copertă, am văzut numele Ion Dumitru şi titlul... Flori din furtună. Din politeţe, am deschis-o şi pe prima pagină am văzut o dedicaţie...
 
München, 31 decembrie 1964
 
Cu trei ani în urmă, în pragul aceleiaşi sărbători, aselenizat în exil, la o manifestare românească, primeam de la o persoană necunoscută un semn mărinimos, ce în acele clipe constituia o problemă de viaţă pentru mine.
 
Lăsaţi-mă dar, d[omnu]le de Flers, să recunosc în persoana D[unmnea]v[oastră] necunoscutul de altădată şi, prin darul meu, să-mi arăt un semn modest de recunoştinţă şi îndatorare. Cu cele mai bune urări pentru anul 1965, Ion Dumitru.
 
În felul lui stângaci, Ion Dumitru a fost singurul român care mi-a oferit un simplu semn de recunoştinţă.
 
De atunci au mai trecut câţiva ani şi, în primăvara anului 1969, am găsit acasă o invitaţie la un Cenaclu literar6. Era de la Ion Dumitru: cu mijloacele lui destul de strâmtorate, încerca să dea elan concret sentimentului poetic al românului. Pegas nu-l mai lăsa să coboare din şa. Neavând însă veleităţi literare şi fiind mult prea familist, nu m-am dus. Probabil ar fi trebuit să o fac, cel puţin pentru problemele mele cu limba română. Între timp, Ion Dumitru înfiinţase la München şi prima editură românească.
 
A fost una dintre cele mai bune idei ale unui român refugiat, dar supraevalua interesele românilor din exil. Ce să-i fac! Ca mulţi alţii, era visător şi chiar convins că românii din exil îi vor susţine lupta pentru diseminarea culturii româneşti pe meleaguri străine. Readucând în memorie timpurile de mult trecute şi cunoscând greutăţile întâmpinate de Ion Dumitru cu intelectualii români din exil, cu multă durere în suflet, trebuie să mărturisesc faptul că am refuzat să primesc cărţile trimise de el. Dacă le cumpăram, i-am fi dat posibilitatea să nu simtă prea dureros indolenţa celorlalţi. N-am făcut-o şi îmi pare rău. Toţi s-au folosit de naivitatea lui. El însă, cu toate greutăţile costisitoare şi imense pe care le întâmpina, nu s-a lăsat descurajat. Nu avea bani, dar îşi luase o răspundere morală pur românească, încercând să întreţină flacăra gingaşă a românismului pe meleaguri străine. Se simţea obligat să meargă mai departe...”7.
 
Într-adevăr, Ion Dumitru a perseverat, trecându-şi în cont o operă care-i defineşte aspiraţiile, îl reprezintă din punct de vedere intelectual şi îl onorează extraprofesional; a început cu „Flori din furtună”, versuri şi poeme, ediţia I, cu Un cuvânt de prisos de George Ciorănescu, München, 1964 (150 pagini), ediţia a II-a, cu introducerea „Flori în furtună” ori drumul devenirii poeziei fonice”, de George Ciorănescu. Copertă şi ilustraţii: Valentin Anesia - Paris, Colecţia „Mediana” - Jon Dumitru Verlag, München, 1979 (150 pagini); a continuat cu „Forme de etnocid în U.R.S.S. - Un plan sistematic de rusificare forţată a Basarabiei şi Bucovinei de Nord”, Editura Avdela-Cenad, München, 1969 (160 pagini); „Scamatorul de la Youngstown - Moş Tecău spre Centenar”, monografie, Jon Dumitru Verlag, München, 1984 (200 pagini); „Pe urmele mirajelor, Versuri, Editura Eminescu, Colecţia „Amphion”, Bucureşti, 2000 (80 pagini); „Antologia participanţilor la concursurile Premiului pentru poezie Ion Şiugariu”. Selecţie realizată de Ion Dumitru (ediţiile I, a II-a şi a III-a, Bucureşti, 1998, 2000 şi 2002, Editura „Fundaţia Culturală Memoria”, Bucureşti, 2005 (254 pagini). Volumul a apărut cu sprijinul soţiei poetului Ion Şiugariu, doamna Lucia Soreanu Aachen, Germania), „Început de patimă şi joc. Eposul unei copilării”, Vol. I, Cartea I: Din vremi „împărăteşti”: Ciclul 1. Din vremi „împărăteşti”; Ciclul II, Miceştii; Ciclul III, Desnodământul. Poeme, Editura Fundaţia Culturală Memoria, Bucureşti, 2006 (230 pagini); Vol. II, Cartea a II-a, Partea I: Decriptând mirajele iubirii: Ciclul 1. Decriptând mirajele iubirii. Poeme, 148 pagini, Editura Fundaţia Culturală Memoria, Bucureşti, 2008 (302 pagini); Vol. III, Cartea a II-a, Decriptând mirajele iubirii: Partea a II-a: La baştina fiului rătăcitor, Poeme, Editura Fundaţia Culturală Memoria, Bucureşti, 2008 (200 pagini); Strigăt între două lumi. Ciclul I. Flori de tristeţe; Ciclul II. Flori din furtună; Ciclul III. Strigăt între două lumi. Versuri şi poeme, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, În căutarea altor geometrii. Versuri şi poeme, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012 şi culminând cu maratonul memorialistic „Un destin între destine”, volume-colaj incluzând, printre multe alte secvenţe sociale, politice, culturale şi militare, „Amintiri, memorii, consemnări, note de jurnal, corespondenţe, consideraţii şi reflecţii din anii de exil 1961 -1991 şi apoi ca rezident român în Germania 1991-2000”8.
 
Concluzia aparţine, evident, marelui filantrop de Flers: „Ion Dumitru, cu activitatea lui pe plan cultural, care de altfel, a fost folosit de majoritatea aşa-zisei intelectualităţi din exil să-şi vadă cărţile publicate, n-a avut succesul pe care şi l-a dorit. A fost, probabil, singurul român care, din idealism, s-a sacrificat pentru ideea înfiinţării Apoziţiei, a unei tipografii şi edituri româneşti în exil. Pagubele lui au fost imense, nimeni nu l-a ajutat, ci toţi au profitat. Activitatea lui editorială în exil a fost în realitate cel mai important lucru în exilul românesc.”9.
 
Sursa foto: Colecţiile personale ale domnilor Ion Dumitru şi Niculae Păduraru
 
Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 

Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã” (galerie foto)
 
Ghiţă Fitil Un suicid în exil (galerie foto)
 
 
 
1  Ion Dumitru, ,,Un destin între destine. Capitolele IX – X – XI 27 august 1944 – 26 august 1947. Preludii. Între copilărie și adolescență. Fragmente. Vol. I-III. Oamenii pe care i-am cunoscut...”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2017; Vol. IV Addénda la vol. I, II și III 27 august 1944 – 26 august 1950 Oamenii pe care i-am cunoscut..., Constanța, Editura Ex Ponto, 2018; Vol. V, Capitolul XVI, Partea I 27 august 1950 – 31 decembrie 1951. Pe răbojul Doamnei Clio & Co. Școala Medie Tehnică de Marină Constanța, Constanța, Editura Ex Ponto, 2018; Vol. VI Capitolele XVI – XVII 27 august 1951 – 17 iunie 1952, Constanța, Editura Ex Ponto, 2018.
2  Mihai Pelin, ,,Opisul emigrației politice. Destine în 1222 de fișe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securității”, București, Editura Compania, 2002, p. 118.
3  www.alternativaonline.ca/IonDumitru.html
4  Clc Dumitru Cristea, ,,Amintiri din Școala Medie Tehnică de Marină ale elevului Cristea Dumitru”, exemplar dactilografiat, pp. 91-93.
 
 
5  Ion Dumitru, ,,Antologia revistei «Tânărul marinar 2007 – 2012 & Addénda»”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2016, pp. 273-282.
6  Este vorba despre Cenaclul ,,Apoziția”, întemeiat la inițiativa lui Ion Dumitru, cu sprijinul lui Ion Cicală, ambii colegi la Monitoring-ul Român. Clarificare făcută de René Al. de Flers, ,,Radio «Europa Liberă» și exilul românesc. O istorie încă nescrisă”, București, Editura Vestala, 2005, p. 497.
7 René Al. de Flers, ,,Radio «Europa Liberă» și exilul românesc. O istorie încă nescrisă”, București, Editura Vestala, 2005, pp. 178-181.
8 Ion Dumitru, ,,Antologia revistei «Tânărul marinar 2007 – 2012 & Addénda»”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2016, pp. 301-302.
9  René Al. de Flers, ,,Radio «Europa Liberă» și exilul românesc. O istorie încă nescrisă”, București, Editura Vestala, 2005, p. 505.
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii