Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
08:45 16 12 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Bagheta „Albatrosului“ La... 95 de ani!

ro

27 Jul, 2018 00:00 1514 Marime text
În căutarea unui prolog pentru această evocare, am dat peste un text mai amplu, semnat de Carl Safina, în ediţia din 1 februarie 2008 a publicaţiei “National Geographic”, intitulat “Pe aripile albatrosului”. Pentru că mi s-a părut cea mai frumoasă definiţie dată acestei specii de înaripate, am selectat doar introducerea: “Albatrosul este cea mai măreaţă maşină zburătoare vie de pe Pământ. Albatrosul e oase, pene, muşchi şi vânt. Albatrosul e ca un arc, a cărui coardă e briza mării ce-i propulsează trupul aerodinamic. Albatrosul este o pasăre art deco: construcţie uimitoare, linii clare, călătorii epice şi fidelitate eroică […].

 
Dacă au auzit de albatros, cei mai mulţi oameni cred că e vorba de o vietate greoaie, dizgraţioasă, desprinsă din Balada bătrânului marinar, scrisă de Samuel Taylor Coleridge în 1798. După cum s-a dovedit, Coleridge nu văzuse în viaţa lui un albatros. Şi, s-a dovedit, majoritatea oamenilor nu au citit poezia.
 
În poem, albatrosul binevoitor ajută corabia să înainteze, aducându-i vântul în pânze. Când marinarul ucide pasărea dintr-un impuls, echipajul e cuprins de groază; marinarul e pedepsit să poarte pe după gât leşul masiv al păsării. Dar să nu punem în cârca albatrosului metaforele noastre. Pentru că aşa nu mai reuşim să vedem adevăratele păsări care ne conectează cu viaţa de pe mări în chipuri felurite şi, pentru mulţi dintre noi, greu de imaginat.”
 
Când obosesc, albatroşii dorm plutind pe valuri. Paradoxal, în Marea Neagră nu vom întâlni niciodată albatroşi; ei caută nemărginirea şi curenţii de deasupra oceanelor. Cu toate acestea, Albatrosul despre care vreau neapărat să vă vorbesc a fost şi este unul autohton, cu nume de legendă. Şi legenda creată de el, cu har şi cu vocaţia zborului spre înalturi, este a unui mare artist. Al Constanţei, al Marinei şi al ţării, deopotrivă.
 
Am tot ezitat să scriu câteva rânduri despre Albatrosul nostru, adică despre omul de mare talent care, sub acest autentic brand cultural naţional, a făcut istorie în Marina Militară Română, pe o mare plină de aplauze. Am amânat mereu acest moment, cu gândul că într-o bună zi îl voi revedea pe Ştefan cel Mare sau oriunde, pe străzile Constanţei, şi-l voi provoca să mi se confeseze. Până zilele acestea, când ştiind că împlineşte 95 de frumoase şi binecuvântate anotimpuri, am devansat eu însumi destăinuirile despre Maestru şi “Albatrosul” său de argint.
 
Vânătoarea de... albatroşi
 
Ca multe alte zeci de promoţii, sunt unul dintre miile de ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, marinari din toate contingentele şi, desigur, civili cu preocupări sau afinităţi în şi faţă de Marină, care s-au delectat cu armoniile, ritmurile, dansurile, coregrafiile, scenetele şi spectacolele inventate, orchestrate şi magistral puse în scenă de omul de mare talent şi nemărginită creativitate care a fost şi va rămâne far şi reper în cultura marinărească, maestrul Marin Hudiţeanu.
 
Într-un fel, cu sau fără voia mea, i-am fost complice în campania de identificare şi racolare de noi “albatroşi”. La sfârşitul verii anului de graţie 1984, când încă savuram din plin satisfacţia înaintării la gradul de locotenent, la finele celor opt ani de şcoală pe platforma de învăţământ a Marinei Militare din faimosul cartier al marinarilor Coiciu, mă trezesc împuternicit de Consiliul Politic Superior al Armatei, printr-o delegaţie semnată chiar de generalul-locotenent dr. Ilie Ceauşescu, prin care primeam prima mea misiune de luptă de importanţă naţională. În tandem cu locotenentul major, pe atunci, Costel Horghidan, trebuia să batem ţara-n lung şi lat, cu escale la fiecare Centru Militar din oraşele reşedinţă de judeţ. Aici, luam la puricat fişele de evidenţă ale sutelor de tineri încorporabili şi, pe baza propriilor înscrisuri, îi selecţionam pe cei care făcuseră imprudenţa să declare, pe propria răspundere, că au antecedente în domeniul artistic, ca solişti vocali, instrumentişti, dansatori, artişti amatori sau membri ai unor formaţii de pe te miri unde. Odată puse deoparte fişele acestora, tinerii recruţi se pomeneau dirijaţi spre Mangalia, la celebrul Centrul de Instrucţie al Marinei Militare, alias La Drăghia, după numele colonelului de infanterie Petre Drăghia, faimosul comandant al cazarmei. Nu ştiu câţi dintre cei care au avut (ne)şansa să le intuiesc vocea sau talentul s-au bucurat că au avut această soartă dar, cu siguranţă, după doi ani petrecuţi în Marină, toţi îi poartă Maestrului o vie şi neştearsă amintire pentru clipele de glorie trăite împreună.
 
În Zodia Albatrosului
 
Născut la 28 iulie 1923 în comuna Comana, raionul Negru Vodă, regiunea Constanţa (conform organizării administrative de atunci), cel care avea să devină capelmaistru în Marina Română primea un nume predestinat armei care-l va adopta şi-i va da aripi spre celebritate. Rămas orfan de tată la 9 ani, s-a văzut nevoit ca, alături de mama Alexandra, surorile Ioana şi Maria şi fraţii Virgil şi Nicolae, să ducă greul gospodăriei.
 
A urmat cinci clase la şcoala primară din comună, absolvite în anul 1935. În anul 1936 s-a înscris voluntar, copil de trupă, la Regimentul 34 Infanterie din Constanţa, unde şi-a aflat noua familie, alături de care a crescut şi s-a format până în anul 1945. A făcut războiul fiind mobilizat, cu gradul de caporal (1 februarie 1942) şi ulterior sergent (5 august 1944), de la 22 iunie 1941 până la 15 septembrie 1947.
 
La 5 august 1944 a fost trimis la Şcoala de Subofiţeri de Muzică din Zărneşti, pe care a absolvit-o la 1 noiembrie 1945. De aici a început marşul său triumfal spre glorie şi consacrare, plimbându-şi raniţa de muzicant la Batalionul 4 Vânători de Munte din Predeal (21 iunie 1946-1 septembrie 1947), la Regimentul 4 Roşiori (1 septembrie-24 decembrie 1947), Grupul Specialităţi Moto (24 decembrie 1947-12 februarie 1948), la Regimentul 1 Artilerie Antitanc (12 februarie 1948-noiembrie 1949) şi la Brigada 4 Infanterie Moto (noiembrie 1949-0ctombrie 1951).
 
La 1 noiembrie 1945 a fost înaintat la gradul de sergent major, fiind numit în funcţia de subofiţer muzicant la Regimentul 34 Infanterie, unitate comandată de colonelul Roşca. La 1 iulie 1946, şeful muzicii Regimentului adoptiv, maiorul Grebliş, îl caracteriza ca fiind “un element disciplinat, cu prestigiu şi fără vicii. Punctual la serviciu şi conştiincios. Instruieşte cu dragoste elevii muzicanţi. În concluzie - bun subofiţer muzicant şi folositor instituţiei”.
 
De la 1 iulie la 1 septembrie 1946, noul şef al muzicii Regimentului 34 Infanterie, căpitanul V. Zissu, l-a cunoscut şi apreciat ca fiind acelaşi “muzicant foarte bun. Posedă o tehnică remarcabilă. Foarte muncitor, conştiincios, disciplinat şi respectuos.”
 
Un alt şef al muzicii regimentului, plutonierul major G. Baicu, îl nota pentru perioada de la 1 septembrie 1946 la 1 septembrie 1947: “Este un muzicant foarte bun. Disciplinat şi respectuos faţă de superiori. Posedă multe cunoştinţe. Ținuta bine îngrijită. Inteligent şi punctual la serviciu. Propozabil la gradul de plutonier la vechime”. La rândul său, comandantul unităţii, maiorul Radu Carapance îl considera “Din toate punctele de vedere, [un] excelent subofiţer. Îl apreciez ca foarte bun.”
 
De la 1 noiembrie 1946 la 31 octombrie 1947 a îndeplinit funcţia de muzicant la Regimentul 4 Roşiori, comandat de colonelul V. Dumitrescu, în subordinea aceluiaşi şef al muzicii, plutonierul major şef G. Baicu, ambii încântaţi de talentul şi prestaţia viitorului plutonier Hudiţeanu.
 
Din luna octombrie 1951, destinul plutonierului Marin Hudiţeanu a evoluat şi s-a armonizat cu cadenţa valurilor, la unison cu tradiţiile şi disponibilităţile spirituale ale Forţelor Maritime Militare. Iniţial a fost încadrat ca muzicant la Baza 283 Maritimă Sulina (1951-1953) iar de la 6 iulie 1953, plutonier de fanfară la Apărarea Litoralului Bazei Principale.
 
În anul 1951 a luat fiinţă muzica militară la Baza Navală Sulina, unde au fost repartizaţi muzicanţi tineri, în majoritatea lor necăsătoriţi. În 1953, din această formaţie făceau parte Gheorghe Badea - şeful muzicii militare, Nicolae Alexandru Ghiţă - subşef (fligorn), plutonierul Constantin Dinu (trombon), sergentul major Bordeianu (bass), plutonierul Nicolae Olteanu (clarinet), plutonierul Nicolae Leu (clarinet), sergentul Stelian Olteanu (flaut), sergentul major Orlovski (trompetă), sergenţii Florea, Alexandru Hobai şi Ion Ilinescu (clarinet), sergentul major Ştefan Catană (fligorn), sergentul Petre Teodorescu (bas fligorn), plutonierul Marin Cojocaru (corn), plutonierul Marin Hudiţeanu (fligorn), plutonierul Alexandru Enică (clarinet), sergentul major Vasile Jalbă (fligorn), plutonierul Jelea (oboi), sergentul major Ranovski (fligorn), plutonierul Vasile Ciobanu (corn), plutonierul Gheorghe Musină (bass b) şi sergentul major Ilie Cojocaru (tubă Fa).
 
Tot din 1951 datează şi echipa artistică a Comandamentului Forţelor Maritime Militare, creată după modelul formaţiilor artistice profesioniste care au funcţionat, începând cu anul 1946, la Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, la Direcţia Superioară Politică a Armatei, comandamentele de armată şi de armă, precum şi la Casa Centrală a Armatei. În primul deceniu de activitate, echipa Marinei a montat 10 premiere gen estradă (“Sus ancora!”, “De strajă în larg”, “Spre căi albastre”, “Cântecul matrozilor”, “Cu toată viteza înainte!”, “Freamătul mării” ş.a.) şi 4 programe artistice prezentate cu prilejul campaniilor electorale. Această echipă artistică, cu specific de teatru, îşi avea sediul în localul fostului Teatrului “Elpis”, cunoscut drept Teatrul Marinei (Cazarma nr. 1668 Constanţa).
 
În fiecare an au fost prezentate între 100 şi 130 de spectacole, atât la sediu cât şi în deplasare, numărul şi eficienţa acestora fiind apreciată drept nesatisfăcătoare. Într-un Referat întocmit la 4 februarie 1960, Vasile Vâlcu, în calitate de prim secretar al Comitetului Regional Constanţa al Partidului Muncitoresc Român, concluziona: “…Secretariatul Comitetului Regional de Partid consideră că echipa artistică nu-şi are utilitate şi propunem desfiinţarea ei. Problema educaţiei militare pe această cale poate fi realizată de formaţia «Albatrosul», care există în prezent, formată din militari în termen şi care este mult apreciată în rândul Forţelor Maritime Militare”.
 
Căsătorit cu Floarea Georgescu, fiica unui fost muncitor la Direcţia Porturilor Maritime din Constanţa, Marin Hudiţeanu s-a bucurat nespus când, pe 15 octombrie 1952, a venit pe lume, la Sulina, primul lor copil, Marian.
 
În anul 1955 a fost trimis de către Comandamentul Forţelor Maritime Militare la Sevastopol, unde a făcut cunoscută tânăra formaţie artistică “Albatrosul”. În anul 1956, Baza Navală Sulina a fost inspectată de comandantul Marinei Militare, contraamiralul Mihai Nicolae. Din cauza condiţiilor precare în care trăiau, la cererea muzicanţilor, în luna septembrie 1956 muzica militară a fost mutată în garnizoana Mangalia, membrii fanfarei fiind cazaţi, împreună cu familiile, în vila “Cormoran”, vizavi de Gara C.F.R.
 
În încercarea de a-şi găsi locul potrivit şi condiţii optime de afirmare, tânărul Hudiţeanu s-a perindat pe diverse funcţii tehnice pe distrugătorul navă-şcoală 4 din Brigada 214 Nave (1 iulie 1957-16 aprilie 1960) sau pe dragorul de bază 14 din Divizionul 596 Dragoare al Bazei 214 Maritime (13 iunie 1958-7 mai 1960).
 
În toamna anului 1958 a avut loc Concursul echipelor şi grupelor artistice ostăşeşti pe Forţele Maritime Militare. Apreciind programul original, maniera elegantă de prezentare şi prestaţia artistică cu mare priză la public, prin Ordinul comandantului Forţelor Maritime Militare nr. 83 din 13 septembrie 1958, contraamiralul Gheorghe Sandu i-a felicitat în mod deosebit “pe membrii echipei artistice ostăşeşti «Albatrosul», care au dat dovadă de o deosebită voinţă şi dragoste de muncă, punându-şi în aplicare toate posibilităţile şi priceperea.”. În plus, echipa a fost recompensată cu suma de 1500 lei.
 
Totodată, i-a adus mulţumiri micimanului Marin Hudiţeanu, şeful echipei artistice ostăşeşti “Albatrosul” a U.M. 04752 Constanţa, “pentru preocuparea de care a dat dovadă în sprijinirea echipelor şi grupelor artistice de amatori şi pentru munca depusă în alcătuirea şi conducerea programelor artistice prezentate la concurs.”
 
La 16 mai 1959, comandantul dragorul de bază 14 din Divizionul 146 Dragoare al Bazei 36 Maritime - navă pe care figura încadrat drept “comandant Grup mecanici căldări” (!) - îl propunea pentru a i se conferi Ordinul “Meritul Militar” clasa a III-a, întrucât “Posedă o cultură generală vastă şi studiază necontenit pentru ridicarea nivelului său de cunoştinţe, aplicând cu simţ de răspundere cele acumulate în practică. Este disciplinat, exigent, sociabil şi duce o viaţă familială sănătoasă. Are o atitudine sănătoasă faţă de muncă şi bunurile obşteşti. […] Desfăşoară o vastă activitate cultural-educativă de masă în rândul militarilor unităţii noastre, reuşind să scoată unitatea noastră de mai multe ori fruntaşă pe marea unitate, Comandamentul Forţelor Maritime Militare şi pe armată. Ca rezultat al muncii sale în acest domeniu, a fost recompensat de nenumărate ori cu bani şi obiecte de către forurile superioare”.
 
Ulterior a fost mutat la Şcoala Militară Superioară de Marină (16 aprilie 1960-10 iunie 1961), la Corpul Şcoală de Echipaje nr. 12, devenit Şcoala de Echipaje a Marinei Militare (10 iunie 1961-26 septembrie 1968) şi, în sfârşit, din toamna anului 1968, la Şcoala de Specialităţi a Marinei Militare, unde-şi va petrece şi împlini cu adevărat cariera.
 
Lăsaţi-mă ce sunt!...
 
În savurosul volum memorialistic “Frânturi de viaţă cu parfum naval”, contraamiralul în retragere dr. Eugen Laurian istoriseşte, cu subtitlul de mai sus, un episod memorabil din cariera Maestrului Marin Hudiţeanu, care vorbeşte de la sine despre starea sa de spirit, modestia şi caracterul deosebit al acestui artist desăvârşit. “Era în primii ani ai deceniului şaptezeci din secolul trecut - povesteşte contraamiralul Eugen Laurian.
 
Eu - un tânăr locotenent de marină care, ieşit din şcoală şi numit aghiotant al comandantului Marinei Militare (viceamiralul ing. Grigore Marteş - n.n.), abia deschisesem ochii şi încercam să înţeleg tainele şi hăţişurile structurilor militare. Domnia sa - cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai mult decât mine, purta cel mai înalt grad de subofiţer din armată. Era plutonier adjutant (gradul de plutonier adjutant-şef nu se inventase, încă!), veteran de război şi şeful muzicilor Marinei Militare.
 
Eu - sublimul anonim, eram cunoscut doar colegilor de promoţie, profesorilor şi comandanţilor din Şcoala Navală, pe care o absolvisem de curând, şi, probabil, şi unora dintre ofiţerii garnizoanei Mangalia, cu care venisem în contact, în mod întâmplător.
 
Domnia sa - deşi doar subofiţer, era o personalitate apreciată în toată Marina. De asemenea, era cunoscut de o bună parte a personalului Armatei Române, precum şi de un numeros public din ţară. Motivul? Era cel care, an de an, printr-o selecţie riguroasă a militarilor încorporaţi în Marină (şi la vremea respectivă erau câteva mii!), reuşea să alcătuiască acel ansamblu coral bărbătesc, unic în arealul românesc, denumit «Albatrosul». Ansamblu care, compus fiind din câteva zeci de voci tinere îmbrăcate în minunata ţinută albastră a Marinei Române, reuşea să amuţească, de emoţie şi vibraţie sufletească, sutele de spectatori ai unor săli arhipline. Şi care, anual, se situa, indubitabil, pe unul din primele trei locuri ale podiumurilor de premiere ale concursurilor naţionale de profil. Chiar dacă televiziunea acelor vremuri era atât de zgârcită în difuzarea emisiunilor culturale (şi nu numai!), prin impactul mediatic al micului ecran făcea ca dirijorul şi autorul liniilor melodice ale pieselor orchestrate să intre în atenţia definitivă a publicului.
 
Modest peste poate, trăia, se hrănea şi respira prin muzică. Compunea, antrena, dirija, conducea corul şi orchestra şi ridica la nivelul inimii, premiile!...
 
Cum comandantul Marinei Militare de la acea vreme, viceamiralul inginer Grigore Marteş, obişnuia ca zilnic să inspecteze una-două dintre structurile subordonate, evident că la un anumit interval de timp venea şi rândul Centrului de Instrucţie al Marinei Militare, instituţie în cadrul căreia fiinţa şi muzica Marinei.
 
Într-una din acele vizite, fiind în deplasare către un alt obiectiv de verificat, şi auzind acordurile vocilor corului «Albatrosul» ce răsunau din localul clubului unităţii, mi se adresează în mod surprinzător: “Măi, copile! Ia să schimbăm noi de drum şi să-i vedem pe băieţii ăştia tineri şi frumoşi care cântă! I-ai văzut săptămâna trecută, la televizor, cum au obţinut locul întâi la concursul naţional al corurilor militare?”
 
La răspunsul meu, afirmativ şi monosilabic, completă: “Locotenente, copiii ăştia fac atâta bine şi aduc atâta faimă Marinei Militare, cum nici nu-ţi poţi imagina! Dar creierul şi sufletul corului este Hudiţeanu. Hai să vorbim cu el!”
 
Intrând în sală, după toată procedura de primire militară (atenţionare, raport, prezentare, strângere de mână etc), amiralul, adresându-se colocvial interlocutorului, îi spuse: “Marine, am vrut să te văd şi să te felicit, pe tine şi pe toţi băieţii tăi, pentru locul pe care l-aţi câştigat la concurs! Vă mulţumesc pentru imaginea pe care o faceţi Marinei Militare! Bravo vouă, tuturor! S-o ţineţi tot aşa!”
 
Iar după cele câteva cuvinte de apreciere ale dirijorului pentru faptul că amiralul a binevoit să treacă pe la sala de pregătire a corului, comandantul Marinei, luându-l amical de după umeri pe plutonierul adjutant, îl întrebă: “Ia spune-mi, ce vă mai trebuie? Cu ce vă pot ajuta? Condiţiile, hrana, ţinuta, instrumentele muzicale şi programul sunt corespunzătoare?”
 
Răspunsul afirmativ al dirijorului, venit succint, concret şi milităreşte, îl determinase pe amiral să treacă la subiectul următor. Îi spuse: “Lasă băieţii ăştia în pauză câteva minute şi vino că vreau să discutăm ceva.” Apoi, într-o cameră adiacentă, doar în prezenţa celor doi, a comandantului unităţii şi a subsemnatului, continuă: “Să ştii că am vorbit cu cei de la Cadre şi am hotărât să te fac ofiţer. Îndeplineşti toate condiţiile: ai studii superioare, rezultate foarte bune cu muzica Marinei şi corul «Albatrosul», aşa că peste vreo lună vei fi maior!
 
Luat prin surprindere, maestrului Marin Hudiţeanu i se încleştase gura şi nu-i mai ieşeau cuvintele. Într-un târziu, spre surprinderea tuturor, silabisi: “Lăsaţi-mă ce sunt! Vă mulţumesc frumos că v-aţi gândit să mă promovaţi, dar lăsaţi-mă ce sunt! Asta este poziţia mea şi mă simt atât de bine în ea! Lăsaţi-mă ce sunt!
 
Argumentele amiralului referitoare la mărirea de salariu, creşterea poziţiei sale în comunitatea muzicienilor militari şi a personalului garnizoanei Mangalia nu au avut nicio rezonanţă în sistemul de referinţe al compozitorului, dirijorului şi plutonierului adjutant Marin Hudiţeanu, care, parcă parafrazându-l pe Gherase Dendrino, comunică decizia sa finală: “Lăsaţi-mă ce sunt!... Lăsaţi-mă să cânt!
 
Văzându-i poziţia hotărâtă, după câteva clipe de tăcere amiralul s-a ridicat de pe scaun, i-a întins mâna, apoi, cuprinzându-l iar de după umeri, i-a spus: “Marine, te înţeleg! Te înţeleg şi te apreciaz! Puţini în lumea asta pot realiza ceea ce faci tu, dar şi mai puţini ar refuza o asemenea promovare! Şi pentru demnitatea asta meriţi şi mai multă consideraţie şi respect din partea mea!” Şi repetându-i un “Mulţumesc pentru ceea ce faci pentru Marină!” şi strângându-i din nou mâna, ieşi din încăpere.
 
În maşină, pe drumul de întoarcere către Comandamentul Marinei, mi se adresă: “Locotenente, să-mi aminteşti ca la viitoarea premiere să-l trecem pe Hudiţeanu cu cea mai mare primă din Marină!
 
Astăzi, la cei nouăzeci şi cinci de ani ai domniei sale, maestrul Marin Hudiţeanu vibrează, încă, la acordurile ritmate ale muzicii militare. Iar atunci când condiţiile atmosferice îi permit, sprijinit de baston şi ocupând un loc convenabil, asistă, pe faleza Cazinoului din Constanţa ori prin pieţele centrale ale oraşului, la trecerea fanfarei Forţelor Navale.
 
E modul său de a-şi retrăi clipele de glorie, de a-şi reîncărca puterile, atâtea câte mai sunt, prin acordarea bătăilor inimii cu tempoul tineresc al melodiilor compuse de domnia sa cu peste cinci decenii în urmă. Şi parcă, bagheta invizibilă a Maestrului - ajuns astăzi la gradul de colonel în retragere (ceea ce refuzase cu atâta demnitate în urmă cu aproape cincizeci de ani!), manevrată de către o forţă divină, saltă prin aer în ritmurile marşurilor ostăşeşti, precum: Gardă la pavilion; Saltă pasul voiniceşte; Marinari din România; Flamuri albastre; Solemn pe nave, marinarii; Imnul maiştrilor Marinei Militare.
 
Cât despre “Albatrosul”, se poate spune doar că a fost!... A fost şi a zburat! Şi cine ştie când o să mai vină?... Sau, dacă!...”.
 
Faima “Albatrosului”
 
Pe 2 august 1959, în portul Constanţa pe un ponton au evoluat corul şi orchestra echipei artistice ostăşeşti „Albatrosul”. Confirmarea celebrităţii ansamblului ostăşesc “Albatrosul” şi a reputaţiei entuziastului său dirijor o regăsim în “Planul activităţilor artistice şi concertistice susţinute de echipa artistică ostăşească «Albatrosul» şi grupul de fanfare reunite ale Marinei Militare pe perioada iunie-august 1970”, aprobat de viceamiralul ing. Grigore Marteş. Momentul culminant atribuit “albastroşilor” era reprezentat de spectacolul muzical-coregrafic “Joc şi cântec românesc”, care a fost susţinut în acel sezon estival la Pecineaga, Techirghiol, Casa Armatei Mangalia, Dulceşti, Moşneni, Clubul Marinarilor din Mangalia, Limanu, Grădina de Vară Mangalia, Topraisar, Codru, Constanţa, Tulcea, Eforie Sud, 2 Mai ş.a.
 
Chiar dacă era tributar canoanelor ideologice ale epocii, spectacolul includea, pe lângă odele standard, piese corale tematice (“De veghe în larg”, “Valurile Dunării”, “Oastea Română”, “Balada timonierului”), momente coregrafice (“Dans din Făgăraş”, “Căluşarii”), melodii populare (“ Românie, ţara mea de dor” şi “Pădure, pădure” - solist A. Negrău, “Mureşule, apă lină” şi “Auziţi cum cântă ţara” - solist - I. Costin, “Ce frumos mai cântă cucul” şi “Mult mi-e drag să cânt ţara” - solist C. Dolănescu), muzică uşoară (“Inimă înflăcărată” şi “Un zâmbet pentru marinari” - solist Gheorghe Reiciu, “Marinarul îndrăzneţ” şi “Scrisoare către mama” - solist M. Pirpiriu), tablouri sportive ş.a.m.d.
 
În anul 1983, plutonierul adjutant Marin Hudiţeanu se îmbolnăveşte grav. Deşi incomplet restabilit din punct de vedere medical, în luna octombrie 1984, maestrul Hudiţeanu nu renunţă şi însoţeşte Ansamblul ostăşesc “Albatrosul” la Festivalul “Te apăr şi te cânt, patria mea!”, purtat pe braţe de doi soldaţi.
 
La peste 67 de ani, maestrul Hudiţeanu a fost trecut direct în retragere, la data de 29 decembrie 1990. Pentru talentul, râvna şi meritele excepţionale în promovarea tradiţiilor şi culturii marinăreaşti, de-a lungul carierei sale a fost distins cu Medalia “Eliberarea de sub jugul fascist” (1954), Medalia “Meritul Militar” clasa I (1954), Medalia Muncii (1954), Ordinul “Meritul Militar” clasa a III-a (1960), Ordinul “23 August” clasa a V-a (1964), Ordinul “Meritul Militar” clasa a II-a (1965), Ordinul “Steaua R.S.R.” clasa a V-a, Ordinul “Meritul Militar” clasa I (1970), Medalia “A XXX-a aniversare a Zilei Armatei R.S.R. (1974) şi “A 40-a aniversare a Revoluţiei sociale şi naţionale, antifasciste şi antiimperialiste din august 1944” (1984).
 
De asemenea, chiar dacă poate părea doar un gest cu o conotaţie simbolică, înaintarea sa la gradul de colonel în retragere reprezintă o recunoaştere globală şi statornică a unor performanţe de excepţie, care au transformat o echipă de amatori într-un ansamblu artistic cu nume de legendă - “Albatrosul”.
 
De la nora sa, doamna colonel în rezervă Liliana Hudiţeanu, am aflat că în prezent Maestrul nu mai poate să coboare scările şi de şase luni nu a mai ieşit din casă. Două luni a stat la pat dar acum şi-a revenit, iese pe balcon şi merge prin casă.
 
La o asemenea frumoasă aniversare, corul “albatroşilor” de pretutindeni, care în zeci şi sute de spectacole şi competiţii i-au urmărit cu privirea bagheta magică, intonează, la unison, “Mulţi ani trăiască”, cu aceeaşi nedisimulată bucurie, admiraţie şi preţuire pentru tot ceea ce a făcut pentru Marină, pentru cultura naţională şi pentru Armata Română.
 
La mulţi ani, Maestre Marin Hudiţeanu!
 
Bibliografie:
 
Eugen Laurian, “Frânturi de viaţă cu parfum naval”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2018
 
Sursa foto: Colecţia Marian Moşneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Doar marea are remuşcări... ...După 20 de ani! (galerie foto)
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • Dan Todose 04 Aug, 2018 15:06 L-am cunoscut pe fiul vice amiralului Martes. Mare om si la propriu si la figurat!