Portrete
Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea
12:16 04 12 2016 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

20 de filme numai bune de sărbători

ro

30 Nov, 2016 00:00 382 Marime text
Chiar e de lucru să stai aşa în vârful patului în plină iarnă şi să leneveşti la filme. Îţi trebuie timp şi linişte. Pont major, cel mai bine de văzut în doi, cu o cană de vin fiert cu scorţişoară şi mult popcorn.
 
1. „L'auberge espagnole” - cu Romain Duris, cel care face un rol excepţional în „Molière” şi în mai vechiul „Gadjo Dillo”, unde a avut-o parteneră pe Rona Hartner. În “L'auberge espagnole” joacă rolul unui student care-şi continuă studiile în Barcelona şi toată atmosfera filmului are, aşa, un fel de dolce vita printre ceilalţi studenţi străini cu care împarte o casă. În caz că vă vin idei să vă continuaţi studiile.
 
2. „L'amant” - un film după cartea lui Marguerite Duras - povestea unei adolescente sărace (cam la vreo 15-16 ani) care are o aventură cu un tânăr chinez înalt, stilat şi foarte bogat. Adolescenta se păcăleşte până la final că l-a ales numai şi numai pentru bani, dar rămâne îndrăgostită şi cu amintiri de neuitat, pe care le povesteşte prin vocea lui Jeanne Moreau.
 
3. „Notting Hill” - cu Julia Roberts şi Hugh Grant, ceva siropos, previzibil, stil americănesc, chiar dacă totul se petrece la Londra. Mesajul pe care l-am priceput: vai, ce viaţă grea are Julia Roberts ca actriţă! (Vreau şi eu una de-asta data viitoare.) Nu înţeleg de ce în toate filmele Hugh Grant joacă rolul îndrăgostitului idiot, mereu încurcat de situaţiile în care-l pune tipa (a se vedea şi „Bitter Moon”, unde era mai tinerel şi de-a dreptul papleacă şi cum se mai ruşina el la discuţiile despre scatologie, apoi în „Patru nunţi şi o înmormântare”, unde Carrie (Andie McDowel) îl ţine pe jar timp de trei nunţi şi o înmormântare, că la a patra renunţă amândoi (dulce, dulce şi-acolo, atât de dulce, că a încasat British Academy Awards şi pentru câţiva ani a fost văzut ca unul dintre cei mai sexy bărbaţi din univers). Memorabila replică a lui Peter Coyote din „Bitter Moon”, spusă cu năduf, „don't be so British”, se aplică de minune şi în „Notting Hill”, unde Hugh Grant nu poate fi altfel decât „so British”.
 
4. „Le fabuleux destin d'Amelie Poulain” - un scenariu superb, unde Audrey Tautou joacă rolul unei tinere, nu chiar atât de inocente, dacă luăm în calcul strategiile ei de punere în scenă a unor farse cu efect întârziat. Ceva luminos şi crud în acelaşi timp, ca o duminică dimineaţa de aprilie.
 
5. În „Snowcake”, Sigourney Weaver interpretează un personaj autist, ale cărui acţiuni au mai multă logică decât cârdul de vecine de peste drum. Mi-a plăcut în mod special filmul acesta, dar mie-mi place orice film cu Sigourney, chiar dacă face praf nişte alieni timp de trei serii la rând.
 
6. „Zbor deasupra unui cuib de cuci” - l-am revăzut numai pentru că Jack Nicholson semăna cu tata la vremea aceea. Unde McMurphy se preface că e nebun şi-i iese de minune, dar până la urmă îi arată sistemul în care s-a băgat, că doar ăsta e rolul oricărui sistem. Evaluarea lui se termină cu transformarea sa în legumă, asta nu-l împiedică însă pe The Big Chef să-i redea demnitatea şi să demonstreze lumii ca indienii chiar ştiu ce înseamnă prietenia. Memorabilă scena în care Nicholson fură autobuzul cu nebuni şi se duce acasă la amica lui Candy s-o ia şi pe ea la plimbare. Iar aceasta, urcându-se în autobuzul cu pricina, întreabă: „Şi… sunteţi cu toţii nebuni?” Toţi dau din cap… Cool! Urcaţi şi voi în autobuzul cu zănatici!
 
7. „Amy`s orgasm” - o comedie tembelă, dar am suportat-o până la final, merge după ce-ţi faci mâna cu siropurile de Crăciun. O scriitoare care le are pe toate, mai puţin un tip care s-o înţeleagă. Desigur, până la finalul filmului îl găseşte pe cel mai nenorocit dintre toţi nemernicii, dar cum e o scriitoare de succes, reuşeşte să-l îmblânzească.
 
8. „Music & Lyrics” - unde Hugh Grant schimbă registrul şi devine cântăreţ, cu o mişcare de şolduri de lasă late mii de fane. Putem spune că e ceva în toate astea cu priză la public, mereu încurcatul actor are farmec şi pe la 40 de ani, în toate siropurile unde dragostea învinge, cu nelipsitul ei clişeu, ei rămân împreună la sfârşitul filmului, au succes şi everybody loves Hugh. Plus aplauzele de la sfârşit.
 
9. Imediat după asta simţi nevoia să te întorci în „Somewhere in time” şi să iubeşti în contratimp cu Christopher Reave şi Jane Seymour, pe când ei erau foarte tineri şi atât de frumoşi şi erau dispuşi să găsească o buclă a timpului în care să-şi potrivească ceasurile pentru a fura câteva clipe de intensitate. Şi eternitate.
 
10. „Das Experiment” - un film german din 2001, dacă eşti sătul de americanisme şi vrei să experimentezi nebunia la care te împing condiţiile impuse de nişte medici psihiatri. Sau cum jocul se transformă în mercenărie curată. Un big brother scăpat de sub control, din cauza unora care au impresia că sunt testaţi chiar şi când li se spune „opriţi-vă!”. Vizionaţi-l, e interesant!
 
11. „Tinereţe fără tinereţe” - o varză cu ciuperci, un scenariu care începe bine şi se termină prost, dând-o în comunisme, hitlerisme şi identităţi duble. Repetitio mater studiorum, s-au extaziat unii la filmul ăsta, de zici că se lansase „Avatar”. Păcat de nuvela originală şi de trandafirii romantici, roşii ca sângele… Sigur că, dacă e Coppola, n-are voie s-o dea în bară, dar, până la urmă, ce-a vrut să zică?! A vrut să folosească toate datele din nuvela lui Eliade, le-a urmat cu sfinţenie, dar a uitat să creeze atmosfera de fantastic… ceea ce conta cu adevărat şi unde, bineînţeles, Eliade i-a dat clasă.
 
12. Despre „August Rush” să zic doar că e vorba de un copil prodigy abandonat la naştere, că mama lui în film e actriţa care a jucat în „Felicity”, că e vorba despre dragoste, şi muzică, şi bucuria regăsirii. Cam trasă de păr povestea de dragoste, dar merge în vacanţa de sărbători, când suntem atât de sensibili la subiectele de familie, adevăr, speranţă, dragoste.
 
13. „Henry & June” - triunghiul amoros Henry Miller, Anais Nin şi June - erotism şi viaţă de scriitor. Mi-ar plăcea să cred că unii scriitori fac amor aşa cum scriu, dar mai bine să te fereşti de cei lucizi, chiar dacă-ţi oferă cele mai mari plăceri, la pachet, fireşte, cu neplăcerile cuvenite. Dar Anais Nin distruge mitul.
 
14. Pe urmă poţi să te întorci la „Sleepless in Seattle”, unde oamenii iubesc cuminte şi, dacă tot se caută atât, până la urmă ar fi păcat să nu se şi găsească. Chiar dacă Meg Ryan e dulce şi ea, n-o văd alături de Hugh Grant, probabil chiar ni s-ar strepezi dinţii, ajunge că am adormit la parteneriatul ei cu Nicolas Cage în „City of Angels”, dar Tom Hanks are ceva tonic, aşa că îi poţi urmări şi îndrăgi pe amândoi, chiar dacă nu se întâlnesc decât la final. Deja ştii asta încă din prima parte a filmului, şi relaxat fiind cu gândul, n-ai decât să te hlizeşti pe măsura desfăşurării acţiunii.
 
15. Apropo de Meg Ryan, o mai poţi vedea în „Kate & Leopold”, iar o alergătură de-asta în timp, după prinţul din poveste. Film făcut pentru despletirea sprâncenelor, dar poţi la fel de bine să-l şi sari, că n-ai pierdut mare lucru. Hugh Jackman îl interpretează pe duiosul şi înduioşătorul prinţ Leopold, un X-men fără cuţite care ies din mâini. E liniştitor să vezi un six pack man cum mânuieşte sabia şi bunele maniere în acelaşi timp, de-şi lasă Kate lumea plină de bădărani şi intră în poveste. Şi acolo rămâne. Vedeţi filmul acesta, măcar că nu le mai vine ideea fetelor să mai umble cu sociopaţi moderni, fără maniere.
 
16. „Habla con ella” - în regia lui Pedro Almodovar (care pare inepuizabil, cred că şi este - a dovedit-o în timp). Mie chiar îmi place asistentul ăla care violează o balerină în comă, după ce-a avut grijă de ea timp de patru ani, cu masaje şi cremuieli şi spălături, şi-apoi o lasă însărcinată, de-şi revine tipa brusc după ce pierde copilul. Nimic moral în toate astea, că doar de-aia e şi băgat la zdup, dar pe urmă te gândeşti: şi dacă altfel nu-şi revenea? Acest infirmier, Benigno (ce nume interesant, nu?), care speră până în ultima clipă că semi-moarta îşi va reveni şi care-i povesteşte tot ce vede, tot ce face, ca şi cum ar vorbi cu un prieten invizibil, dar atât de real, o masă de piele şi carne şi oase care nu se mişcă. Şi atâta tandreţe peste toate astea, încât violul acesta, în povestea lui Almodovar, devine aproape justificat. Şi disperarea lui Marco, al doilea personaj principal masculin, cu altă poveste muribundă în altă cameră a clinicii de recuperare, când Benigno i se destăinuie - „vreau s-o iau de nevastă” -, fiindcă îşi dă seama că nici nu are sens să-l facă să priceapă că o balerină în comă nu ar putea să spună „da” în faţa ofiţerului stării civile. Acest Benigno pe care nu-l interesează cât de vie sau moartă e mireasa aleasă sau dacă iubirea lui e măcar împărtăşită… final imprevizibil? Veţi vedea. Cel puţin Almodovar te tachinează cu ce crezi că ştii că se întâmplă sau se va întâmpla. Unul dintre regizorii mei preferaţi.
 
17. „Miss Potter”, cu Renée Zellweger în rolul unei autoare de cărţi pentru copii. A fost foarte funny filmul ăsta pentru mine, mai ales la partea financiară, când autoarea noastră după prima carte avea bani să cumpere pământuri în Anglia, ba chiar primea corect toate drepturile de autor. Şi banii, şi pământurile. Şi replica unei mame către fiica sa: „De ce nu poţi să vorbeşti şi tu despre vreme, ca toate fetele normale de vârsta ta?” Nu poţi pricepe ironia decât după o vizită prelungită în Essex.
 
18. În original, titlul „The unbearable lightness of being”, adică „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, după romanul lui Kundera. Cu o Juliette Binoche, un Daniel-Day Lewis şi o Lena Olin cu 20 de ani mai tineri, replică memorabilă a doctorului interpretat de Lewis „take off your clothes” cu un anume zâmbet şăgalnic, un fel de chicoteală a amoralităţii în sex, unde poţi să faci amor fără să te gândeşti la consecinţe şi fără să aduci un prejudiciu femeii. Sigur că nevasta interpretată de Juliette Binoche, ca orice nevastă corectă, trebuie să sufere, asta nu-l împiedică pe chirurg să-şi vadă de aventurile sale sentimentale. Va mai trece multă vreme până când femeile vor învăţa că sexul extraconjugal e cea mai puţin importantă formă de înşelăciune cu care te poate cocoşa un bărbat şi până la final găsesc în personajul interpretat de Daniel-Day Lewis mai multe virtuţi decât într-o şleahtă de preoţi care vorbesc despre iubire fără s-o fi experimentat în vreun fel. Încă mai aveţi hainele pe voi?
19. „What dreams may come” - ceva plin de clişee, raiul, iadul, morţi, răniţi, viaţa după moarte, Orfeu şi Euridice, o ciorbă fantastică spre SF şi nelipsitul copac al vieţii… plus blajinul Robin Williams care suferă, suferă, suferă… încât mă-ntreb acum dacă nu cumva îşi juca acolo rolul vieţii.
 
20. Din „Trois couleurs” (să mergem puţin şi la francezi) - merge de văzut doar „Blanc” (celelalte, „Roşu” şi „Bleu”, sunt slăbuţe). Şi asta chiar dacă prefer filmele europene celor americane, mai ales de când am văzut cea mai mare porcărie a anului 2008, „Quantum of Solace”.
 
Revenim după vacanţa de sărbători cu alte filme noi, de actualitate. Până atunci, vizionare plăcută şi provizii consistente de popcorn!

Ti-a placut articolul?

Comentarii