Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
12:41 19 10 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#RespectTeatru Mesaj dedicat sărbătorii seniorilor teatrului constănţean. Dominic Dembinski, regizor - „Constanţa, mon amour...“

ro

08 Jun, 2018 00:00 1112 Marime text
„Se spune că un călător, iscodind meleagurile Orientului Mijlociu, este dus de către călăuza sa, de prin părţile locului, într-un cimitir deosebit. Aici, călătorul nostru, citind cu atenţie inscripţiile de pe pietrele funerare, descoperă ani foarte apropiaţi: 1960-1964, 1970-1972, 1981-1986 şi tot aşa. Mirat, întreabă călăuza: De ce sunt îngropaţi aici numai copii? Aceasta, zâmbind, îi spune: Nu e vorba despre copii, ci de oameni răposaţi bătrâni, dar pe pietre au fost săpaţi doar anii între care au fost... fericiţi!
 

 
Aidoma, aş spune că perioada mea de fericire juvenilă a fost aproape maximă în perioada mea constănţeană, ca angajat al Teatrului de Stat, rebotezat apoi în fel şi chip, vreo şapte ani după absolvirea Institutului de Teatru şi Film din Bucureşti, în 1981. Veneam cu oarecare experienţă, multă teorie şi voinţa de a răsturna lumea, ca orice tânăr artist impetuos. Veneam cu colegul actor Liviu Manolache, al cărui tată celebru, compozitorul, dirijorul şi directorul Aurel Manolache, mi-a facilitat mutarea profesională pe malul mării, într-o perioadă când marile oraşe erau închise pentru repartiţie.
 
Aici am primit botezul focului teatrului profesionist, integrându-mă într-o echipă de minunaţi actori ce mi-au devenit prieteni şi fideli colaboratori. Am întâlnit mulţi de care îmi aduc aminte cu drag, unii plecaţi de-acum pe Câmpiile Elizee, dar de la care am avut a învăţa tainele unei meserii care se fură, se deprinde în zile şi nopţi de repetiţii febrile.
 
Nu-i voi împărţi între vii şi adormiţi, ci îi voi pomeni cu aceeaşi pioşenie şi respect:
Vasile Cojocaru, Emil Bârlădeanu, Jean Ionescu, Maria Nestor, Ileana Ploscaru, Virgil Andriescu, Eugen Mazilu, Diana Cheregi, Nina Udrescu, Liviu Manolache, Romeo Profit, Longin Mărtoiu, Lică Gherghilescu, Ana Maria Bobicov Călinescu, Mirela Atanasiu, soţii Titi şi Elena Gurgulescu şi mulţi alţii, cu care am făcut o echipă ce m-a ajutat să realizăm în aproape zece ani mai multe spectacole premiate cu importante premii naţionale şi internaţionale, dacă adaug şi colaborarea cu Teatrul Fantasio, condus de Aurel Manolache, pentru care am primit trofeul cel mare la un prestigios festival din Arezzo - Italia.
 
Dar premiile contează mai puţin, căci afinităţile elective sunt mai importante, echipa cu care am înfruntat timpurile grele ale cenzurii ce ne-a interzis pe atunci două spectacole după Caragiale, gest intens comentat la Europa Liberă de către Monica Lovinescu. Spectrul repertorial pe care l-am abordat a fost destul de larg şi spectacolele noastre, majoritatea dintre ele, au devenit evenimente locale şi naţionale: Caragiale, Paul Everac, Gheorghe Ciprian, Carlo Goldoni, Titus Popovici, D.R. Popescu, Ecaterina Oproiu, Braghinski şi Reazanov....
 
Publicul a sesizat un suflu nou, o încercare teatrală de a spune adevărul pe scenă, de a face un teatru militant, politizat cu orice risc, drept pentru care ne-a urmărit cu afecţiune şi interes. Am reuşit astfel să formăm în jurul nostru un grup de tineri şi nu foarte, care vedeau-trăiau spectacolele noastre cât de des puteau.
 
Am început cu o fabulă, un soi de legendă, şi închei cu o poveste adevărată. Într-una dintre iernile cumplite, cu frig în case şi fără electricitate, specificul anilor '80, de un Sfântul Vasile, câţiva dintre noi am fost invitaţi dintre nămeţi în cămăruţa unei garsoniere, unde ne-au întâmpinat câţiva admiratori fideli ce-şi spuneau grupul «broasca ţestoasă». Ne-au îmbiat la lumina lumânărilor, curentul fusese tocmai luat, şi am mâncat bucate modeste, dar alese în lumina unor ochi ce ne priveau cu nesaţ, ca pe nişte menestreli răsplătiţi cu admiraţie şi bucate din puţinul lor.
 
Am simţit atunci că această nevoie a lor de arta noastră le aduce alinare sufletească şi ţineau să ne mulţumească cu tăcerea lor înfiorată pentru arta şi curajul nostru, energie pe care am resimţit-o ca pe una dintre cele mai mari recompense dintr-o carieră de aproape 40 de ani, mult peste premii ulterioare şi cronici elogioase. Eram conectaţi prin milostenia lor la marea istorie a teatrului ancestral, unde artiştii de teatru de multe ori excomunicaţi erau recompensaţi cu roade şi iubire. Aveau nevoie de noi, noi de ei, într-o solidaritate public-artişti care de atunci nu a mai putut fi reiterată la acest mod. Spectacolul de teatru era hrană, nu doar enterteinment, ca astăzi.
 
Am revenit după ani şi am regăsit o trupă mult întinerită, dar clădită pe fundaţia măreaţă a trecutului, unde, desigur, în afara mea au activat mari regizori şi actori pe care nu i-am cunoscut. O femeie de ispravă, mare actriţă, conduce o echipă de tineri sau maturi actori excepţionali. Dana Dumitrescu se luptă, uneori cu morile de vânt, pentru a conduce barca noului teatru printre meandrele economice, politice ale lumii noi, uneori mai dificile decât anotimpurile dinainte de '89.
 
Şi ambiţia ei, trupa cea nouă reuşesc: am putut aşadar monta de curând cu o distribuţie complet acoperitoare - celebra piesă a lui Cehov Trei surori într-o dublă versiune, de scenă şi de televiziune.
 
Actorii importanţi de astăzi se împărtăşesc cu talentul unor regizori de referinţă: Beatrice Rancea, Radu Dinulescu, Carmen Lidia Vidu, Alexander Hausvater, Ion Lucian, Felix Alexa şi alţii printre care îmi voi dori mult să mai exist!
 
Voi reveni oricând la oraşul tinereţii mele biologice şi profesionale, acolo unde mi-au rămas unii dintre cei mai buni prieteni din viaţă, relaţii stabile, turnate în betonul petrecerii unor timpuri grele, dar care ne-au dat convingerea, rară astăzi, a faptului că contăm! Teatrul contează, el este armă şi catifea!
 
Ce bucurie când simţi că Cetatea are nevoie de tine, de forţa nemăsurată a unei arte vii aşa cum este teatrul, ce pentru orice oraş ar trebui să fie o lupă care să concentreze energiile universului uman, educaţional şi social.
Teatrul dramatic constănţean, astăzi, ca şi în trecut, rămâne un reper şi o valoare locală, naţională, de care noii diriguitori ar trebui să fie fascinaţi şi ocrotitori mândri. Uneori, luptele economice de astăzi pe care trebuie să le înfrunte amintesc de stafia cenzurii ideologice din trecutul ce pentru noi, colegii mei de la Constanţa din perioada finelor anilor '80, au fost provocări ce, prin abilitate şi solidaritate ,au fost totuşi trecute...
 
Aşa că misiunea actuală a acestui minunat focar de cultură este uneori mai dificilă, dar cum speranţa nu numai că moare ultima, dar nu moare niciodată...
 
De câte ori apare la numele de apel sau sms, pe mobilul meu, numele Danei Dumitrescu, inima mea se umple de emoţie, poate, cine ştie, îmi dă un semn în urma căruia aş putea reitera minunea unei reîntoarceri în timp, într-o acţiune ultramatură acum, de a cuceri viitorul!“
 
©Dominic Dembinski
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii