Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
09:43 18 07 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeşteDobrogea #memoriateatruluiconstănţean Seniorii teatrului constănţean. De vorbă cu Virgil Andriescu, despre incredibilul debut, roluri marcante şi colegi valoroşi

ro

04 Jun, 2018 00:00 2154 Marime text
De-a lungul campaniei ZIUA de Constanţa dedicate evenimentului intitulat sugestiv „Incredibila memorie a teatrului constănţean“, ce va avea loc pe 12 iunie, am readus în atenţia cititorului spectator seniori ai teatrului constănţean care şi-au dedicat viaţa scenei de la malul mării şi care au scris, în felul lor, istoria perenă a unei arte născute să aducă bucurie sufletului.
 

 
 
Maestrul Virgil Andriescu se alătură acestui „panteon“ tomitan, fiind unul dintre foştii directori ai Teatrului de Stat. „Mi-am pus tot sufletul să fac ceva ca lumea în teatrul acesta, cât am fost aproape trei ani director. Am putut să fac patru apartamente: unul jos, dublu, şi pe terasa de la Operă am chemat constructor şi, cu ajutorul primarului Gheorghe Mihăieşi şi al viceprimarului Lungu, le-am utilat cu toate cele necesare. Apoi am aranjat cabinele şi am revizuit partea tehnică. Cum a venit Mazăre, m-a dat afară, pentru că m-au reclamat ceilalţi că dau banii actorilor pe investiţii. Ceea ce nu se poate, dar... în fine“.
 
Şi apropo de ctitorit, Virgil Andriescu îşi aminteşte că a asistat, într-un an, când a venit Nicolae Ceauşescu la Constanţa, la o discuţie în care spunea că Dobrogea trebuie să aibă un teatru naţional.
„Dar în anul acela tocmai ce se terminase construirea Casei de Cultură a Sindicatelor, iar un tip de prin Primărie, din direcţia de cultură, i-a spus: «Tovarăşe preşedinte, vă mulţumim, dar avem deja treaba asta. Noi suntem România!». La care Ceauşescu i-a răspuns «Bine, măi, dacă voi ziceţi treaba asta... Voi sunteţi singura regiune care ne-a rămas a noastră şi stăm noi aici pe vecie. O să fac atunci la Târgu Mureş şi Craiova»“, povesteşte maestrul Andriescu, cu regretul de a nu se fi concretizat ceea ce acum a devenit un vis irealizabil.
 

Întâlnirea providenţială cu Agatha Nicolau... „E ceva de necrezut!“

 
Virgil Andriescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală din Bucureşti în anul 1963 şi, înainte de venirea sa la Constanţa, în anul 1965, a fost actor la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Până în 1986 a fost actor pe scena constănţeană, apoi 12 ani a jucat la Bucureşti.
 
Într-un savuros interviu precum un spectacol bun, ce a durat mai bine de două ore, printre multe amintiri frumoase, maestrul avea să ne povestească „aventura“ admiterii la Institut şi sprijinul incredibil primit de la actriţa Agatha Nicolau, care era deja studentă acolo, întrucât fusese în promoţia absolvenţilor cu zece clase, admisă de la 16 ani în Institut (la fel ca şi actriţa Ileana Ploscaru).
 
Era prin vara anului 1956 şi Virgil Andriescu a aflat că se dădea admitere pentru a doua oară, fiind înscrişi vreo 1.020 de candidaţi. „Am dat prima dată la Construcţii-instalaţii şi căzusem. Aşa că am luat actele de acolo şi le-am depus dincoace. Mărturisesc că nu văzusem în viaţa mea decât două spectacole de teatru - «Aşa s-a călit oţelul», de Nicolai Ostrovski, şi «Înşir-te Mărgărite», cu George Vraca.
 
Am mers la cursurile de audiere, profesor fiind în ziua respectivă Ion Coja, foarte pretenţios, un om de mare cultură. A venit şi rândul meu. M-a întrebat eu ce vreau să spun... Şi eu am bâiguit ceva acolo că m-am înscris la... «Bine, bine, daʼ ce spuneţi?»... «Păi nu ştiu...». «Domne, dacă nu te-ai pregătit de ce vrei să intri la teatru? Aici trebuie să-ţi iei un profesor, să fii pregătit, să vii cu talentul de acasă. Ia ieşi matale afară în clipa asta».
 
Şi a venit, pe culoar, una mititică la mine (Agatha Nicolau) şi mi-a zis: «Nene, eu am intrat de prima dată, vă învăţ eu nişte poezii». Iar eu, brutal şi neîncrezător, am întrebat-o «Şi ce vrei să mă înveţi, dragă?». «Nene, mergem la Biblioteca Academiei şi luăm nişte poezii să le repetăm». Mi-a luat «Pescarul Bosforului», de Vasile Alecsandri, «Timpul», de Vladimir Maiakovski, încă o fabulă şi mai trebuia să facem şi un exerciţiu de mişcare. Poeziile le-am învăţat repede şi am făcut un exerciţiu de prins muşte.
 
Am dat prima dată la Ateneu şi au căzut jumătate din ei. Eu am citit repede lista, am văzut că nu sunt... asta e. Şi trece unu pe lângă mine şi mă felicită - «Bravo, măh, ai reuşit, extraordinar, eu am căzut». Eh, când mi-a zis ăsta că am reuşit... de unde până atunci eram cu teatru în tramvai, nu mă lovea pe nicio parte, de la Primăria Capitalei şi până la teatru, pe str. Izvor, cred că am făcut trei secunde... am zburat. Am citit lista aia de trei ori - şi eram doar 24 admişi, dar nu m-am văzut. Când, ce să vezi, eram al 24-lea”. Recunoaşte că Agathei Nicolau îi datorează admiterea sa la Institutul de Teatru.
 
„Am intrat la clasa A. Pop Marţian, artist emerit, şi Mihai Berechet. La prima oră de curs, aveam să aflu de la maestrul Marţian că deşi fuseserăm doi candidaţi cu aceeaşi notă pe locul 24, m-au preferat pentru că eram mai frumos” (poate că e momentul să se ştie că mama actorului Virgil Andriescu a fost Miss România).
 

Rolul Paris şi povestea unui alt fel de succes

 
Iar dialogul cu maestrul a continuat cu o confesiune: „Toţi vorbim de teatru în cuvinte frumoase, dar teatrul nu este numai frumos. Are şi părţile lui rele, când te întâlneşti cu un coleg cu care vrei să colaborezi în personajul respectiv şi acela nu vrea, pentru că şi-a găsit el o linie a lui, în urma discuţiei cu regizorul... sau nu, dar nu poţi să te înţelegi cu el şi atunci ăla este hăis şi tu cea. Şi nu iese treaba ca lumea. Noi am apucat epoca în care rolul primordial într-o piesă de teatru îl juca actorul. Acum citeşti piesa, vezi despre ce este vorba, îţi fixezi o linie şi vine regizorul şi spune «Nu aşa! De ce v-aţi gândit voi aşa? Păi aici trebuie să vă daţi cu scaunul în cap. Aici trebuie să plecaţi din scenă, aici trebuie să faceţi cutare». La care vin şi spun că nu e scris nimic în acest sens... «Nu, domnule, modificăm tot. Toţi vă tundeţi chei, toţi vă dezbrăcaţi goi...» şi tu, ca actor, rămâi descumpănit...
 
În afară de lucrurile care merg foarte bine şi sunt şi distribuţii câteodată atât de nimerite, încât rareori acelaşi spectacol pus după ani şi ani mai poate să aibă distribuţia anterioară.
Şi aici o să dau ca exemplu un spectacol care s-a jucat la Constanţa cu mare succes, având nişte actori pe care bineînţeles că populaţia de acum nu-i mai cunoaşte. Eram toţi în jur de 40 şi ceva de ani, iar piesa se intitula «Nu va fi război în Troia», pus de Ion Maximilian, cu o distribuţie pe care nu o mai găseşti nici acum, dar nici în urmă cu 20 de ani. Toţi eram îmbrăcaţi de o scenografă extraordinară şi toţi bărbaţi foarte talentaţi, bărbaţi frumoşi, înalţi la 1,80 m - 1,90 m şi aveam nişte roluri foarte importante. De exemplu, erau conducătorii care veneau din Elada - Romel Stănciugel - Priam, Romeo Mogoş - Stăpânul Troiei, Sandu Simionică, Ileana Ploscaru - Regina, Aura Simionică - Vrăjitoarea, era Virgil Andriescu căruia i s-a întâmplat o treabă fantastică. La un moment dat, pentru că eu jucam frumosul Paris, i-a venit ideea lui Val Mugur, tatăl marelui regizor Vlad Mugur... «Gil, nici nu te văd în rolul ăsta decât blond». Şi-atunci aveam o droaie cârlionţată de păr. M-am dus la perucherie, mi-a pus perhidrol, şi a început să se albăstrească părul, pentru că nu erau specialişti în treaba asta, ca în cele din urmă să ajung de un galben atât de intens de ziceai că mi-a luat foc părul. Nu vă spun ce succes am avut pe stradă... dar la bărbaţi. Îi spuneam lui Sandu Simionică să mă însoţească pentru că nu puteam merge singur (râde cu poftă!)“.
 

Amintiri dragi în cascadă...

 
Îşi mai aminteşte cu plăcere de piesa „Între noi doi nu a fost decât tăcere“, în care a jucat rol principal alături de Ileana Ploscaru. „S-a jucat şi la Bucureşti cu succes mare. La un moment dat, a venit cineva şi m-a văzut în spectacol, după care mi-a dat telefon «Domnule Andriescu, vrem neapărat să vă prezentaţi la concursul pe care îl organizează Teatrul Odeon». Şi pentru că Ileana nu a putut să mă însoţească la Bucureşti, am apelat la Olga Bucătaru şi, cu ajutorul regizorului Dan Necşulea, am refăcut o scenă întreagă. Eram cam vreo 120 de candidaţi din toată ţara, majoritatea cu buletin de Bucureşti, iar eu cu al meu, de Constanţa. Iar ca să pătrunzi în Bucureşti, pe vremea aceea, era o calamitate. Din comisie făcea parte şi doamna Constanţa Crăciun, care era subsecretar de stat în Ministerul Culturii, şi m-am trezit, la 50 de ani, câştigătorul concursului. Mi-amintesc că am dat proba pe 1 septembrie, iar cu o seară înainte, pe 31 august, a fost un cutremur care a zguduit puternic Bucureştiul. Mai apoi aveam să-mi dau seama de ce am fost acceptat. Pentru că erau actriţe care nu aveau partener un june prim tomnatec. M-am alăturat unei distribuţii formate din Irina Mazanitis, Olga Bucătaru, Dorina Lazăr, Agatha Nicolau“.
 
O altă piesă pe care o rememorează cu plăcere este „Femeia mării“ de Ibsen, în regia Olimpiei Arghir, în care a interpretat rolul Necunoscutului, iar din distribuţie mai făceau parte Valeria Seciu, Alexandru Repan, Virgil Ogăşanu.
 
Sau de venirea la Constanţa, cu piesa „Prietena mea Pix“, a celebrei Daniela Anencov (cea care avea o emisiune la televizor, foarte îndrăgită, „Daniela şi Aşchiuţă“).
 
Ori de faptul că a jucat sat de sat şi comună de comună. „Nu exista zi lăsată de Dumnezeu să nu plecăm cu... troaca. Seară de seară şi noapte de noapte eram la căminele culturale. Dar să ştii un lucru: în comunele mai înstărite întotdeauna eram răsplătiţi cu o căldare de vin, o bucată mare de brânză, o bucată de şuncă şi pâine proaspătă. Şi stăteam încă o oră de vorbă după spectacol cu primarii. Şi o făceam cu mare dragoste, pentru că ne simţeam preţuiţi şi dincolo de scenă“.
 
La fel de nepreţuită este şi amintirea legată de ineditul spectacol „Conu Leonida faţă cu reacţiunea“, pus în scenă de Dominic Dembinski la Constanţa şi cu care s-a plecat la prima ediţie a Festivalului de teatru de la Oradea. „Spectacolul se juca pe o saltea de 2 x 2, în cămăşi de noapte, şi ne vedeam doar până la piept. Vasile Cojocaru juca Efimiţa, în travesti, şi era făcut la buze cam cum le vezi pe tinerele botoxate din ziua de azi, iar eu îl jucam pe Leonida. Eram înveliţi cu o pătură subţire, imprimată şi pe o parte şi pe cealaltă cu ziare... Adevărul, Universul. Toată acţiunea se petrecea pe această saltea, răzvrătirile erau răzvrătiri, fricile erau frici, dar toate sub acea cuvertură. Şi am ajuns să luăm premiul şi să venim acasă, la Constanţa, cu cupa festivalului.
 
Dar Paul Everac, pe atunci directorul Televiziunii, a făcut o ţidulă că nu meritam noi să câştigăm. Trebuia să ia o piesă de-a lui. Au venit la Constanţa domnul Dulea, Constanţa Crăciun, Ion Popescu «Dumnezeu», şi l-au căutat prima dată pe Jean Ionescu, care era directorul teatrului. I-au spus că au venit să ia cupa, în urma reclamaţiei primite. Până să ajungă delegaţia oficială în biroul directorului, Dembinski s-a dus şi a furat cupa şi a fugit cu ea la Bucureşti. A tot căutat-o Jean Ionescu, până a aflat că s-a furat. Moment în care Dulea ne-a pus să jucăm spectacolul. S-a amuzat omul copios, ca în cele din urmă să concluzioneze că meritam cupa“.
 
xxxxx
 
Au urmat amintiri legate de ritualuri de dinaintea unui spectacol, de dezamăgirile şi neîmplinirile unor viziuni regizorale, întâlniri dragi cu oameni ai teatrului din capitală, dar şi renunţarea la scena departe de casă şi la viaţa... singur într-o garsonieră.
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • Alexandra IONESCU 06 Jun, 2018 14:44 Numele actritei care a jucat cu celebrul Aschiuta este Daniela Anencov. Va rog sa modificati si sa stergeti acest comentariu.