Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
22:07 17 12 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeșteDobrogea 118 ani de la nașterea „patriarhului arheologiei dobrogene”, Radu Vulpe

ro

29 Dec, 2017 00:00 1550 Marime text
Pe cât de însemnate sunt contribuțiile lui Radu Vulpe la descoperirile arheologice din Dobrogea, pe atât de sărace sunt izvoarele virtuale despre viața și vasta sa activitate.

Din fericire, în urmă cu șapte ani, la Universitatea din Oradea, Doina Olariu susținea o amplă lucrare de doctorat dedicată exclusiv operei științifice a celui care a fost declarat „patriarhul arheologiei dobrogene”, un ilustru discipol al unui alt mare istoric și arheolog, Vasile Pârvan.
 
Cu permisiunea actualului doctor în istorie Doina Olariu Lupu, vă facem cunoștință cu cel căruia îi datorăm numeroasele descoperiri arheologice dobrogene.
 
Născut la 29 decembrie 1899, la Marsilieni (comuna Albești), județul Ialomița, Radu Vulpe a fost primul copil al lui Ion Vlad Vulpescu și al soției acestuia, Ana Isaicu. Părinții au fost oameni săraci, alternând munca provizorie la CFR cu cea de pe moșiile boierești. Din cauza sărăciei, aceștia au rupt legătura cu restul familiei atât de numeroasă și cunoscută datorită boieriei de neam și mai apoi destrămată și sărăcită. Radu Vulpe va găsi interesant exemplul de evoluție al claselor sociale din familia sa, care a trecut de la aristocrație la proletariat pe parcursul a doar două sau trei generații. Însă această stare de proletari a părinților îi va asigura fiului un loc în cadrul aristocrației intelectuale.
 
În anul 1907, Radu a fost trimis la școală la București, în grija bunicului din partea mamei, Nicolae Isaicu. Elev la Școala Primară nr. 12 „Poenărescu (Antim)”, apoi la Gimnaziul „Gheorghe Șincai”, Radu Vulpe s-a dezvoltat singur, personalitatea sa conturându-se de la o vârstă fragedă.
 
La 3 octombrie 1914 se înscrie în Asociația Cercetașii României, aflată sub patronajul Principelui Carol, depunând jurământul pe 16 noiembrie. Proaspătul cercetaș va face parte din cohorta Păstorul Bucur, legiunea Principele Mircea, avându-l ca instructor pe C. Nedelcu.
Pe 24 august 1918 depune cerere de înscriere la Școala de aplicație a Seminarului Pedagogic al Universității din București.
 
Pe parcursul unui an termină și ultimele clase de liceu, reușind să devină „bacalaureat” la vârsta de 20 de ani. La 31 octombrie 1919 începe cursurile Școlii Militare de Infanterie din Dealul Spirii, Regimentul 1 Grăniceri. Va absolvi cu grad de sublocotenent în Armata Română.
 
La 21 de ani își împlinise datoria față de patrie și, cu toate insistențele părinților de a rămâne ofițer în armată, le întrece așteptările și intră la universitate. Aici o cunoaște pe cea care, patru ani mai târziu, îi va deveni soție și colaboratoare, Ecaterina Dunăreanu, fiica unui colonel combatant pe front și care, după pensionarea din armată, s-a angajat la Banca Națională. Începând cu anul 1920, va urma cursurile Secției de Istorie-Geografie, specialitatea Istorie veche, în cadrul Facultății de Filosofie și Litere a Universității din București. A avut aici șansa de a studia sub îndrumarea unor profesori ca Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, George Murnu, Simion Mehedinți și Vasile Pârvan. Acesta din urmă, preocupat de consolidarea colectivului său și mai ales înțelegând că problema etnogenezei poporului român nu putea fi rezolvată decât studiind civilizația italică în spațiul ei de dezvoltare, propune în 1912 fondarea unui institut de studii superioare la Roma. Numită de italieni Accademia di Romania, Școala Română din Roma a fost destinată să înlesnească arheologilor, istoricilor, filologilor sau artiștilor români perfecționarea „în înseși țara civilizației antice romane și a Renașterii”. S-au specializat aici, în arheologie și istorie antică, Constantin Daicoviciu, Gh. Ștefan, Dorin Popescu, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe și Radu Vulpe, care, bucurându-se de încrederea profesorului în aptitudinile sale de cercetător, va ajunge membru al Școlii în anul 1924. Timp de doi ani, până în 1926, în ambianța inspiratoare a Cetății Eterne, a muncit asiduu la două studii: Gli illiri dell’Italia imperiale romana și La civilta dell ferro in Illiria, cel de-al doilea constituind și subiectul tezei de doctorat pe care a susținut-o strălucit la Universitatea din București, obținând titlul de doctor în științe cu distincția magna cum laude.
 
Activitatea științifică a celui care va deveni unul dintre cei mai mari arheologi ai noștri a început încă din vremea studenției. În anul 1921 devine paleograf la Arhivele Statului. În martie 1923, se va transfera la Muzeul Național de Antichități, unde va activa ca asistent până în 1926.
 
Un al doilea stagiu de pregătire în străinătate se va desfășura, între 1928-1929, la Fontenay aux Roses, școala organizată de Nicolae Iorga la Paris.
 
Între anii 1926-1933 își va desfășura activitatea în calitate de asistent pentru epigrafie greacă la catedra de Istorie antică a Facultății de Filosofie și Litere a Universității bucureștene. În 1933 va deveni docent la aceeași catedră. Pe 18 iunie 1939 va susține concursul pentru ocuparea catedrei de Arheologie și Antichități a Universității din Iași, rămasă vacantă la moartea profesorului Oreste Trafali. Proaspătul profesor universitar va reorganiza catedra, introducând pentru prima dată la Iași disciplina Preistorie.
 
În paralel cu activitatea didactică, Radu Vulpe a fost director de secție la Institutul de Studii și Cercetări Balcanice București în perioada 1943-1945. Istoria învățământului universitar de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost influențată negativ de evoluția social-politică a României în perioada respectivă, ceea ce a însemnat instaurarea regimului comunist. Nici Universitatea din Iași nu a putut evita acest impact, în anul 1945 fiind îndepărtați abuziv de la catedră 30 de profesori și asistenți pe baza unor acuzații politice susținute juridic de câteva legi de purificare a administrației publice adoptate în spiritul prevederilor Convenției de Armistițiu.
 
Radu Vulpe a fost acuzat că ar fi simpatizat cu legionarii. I s-a mai imputat faptul de a fi cerut într-un presupus Consiliu al Facultății de Filosofie și Litere, din mai 1944, „pedepsirea” profesorilor care semnaseră Memoriul universitarilor adresat Mareșalului Ion Antonescu. O altă acuză a constituit-o calitatea sa de membru al Consiliului de Administrație al postului de radio Moldova din Iași și activitatea din cadrul Serviciului de Capturi Odessa (SCOD) al Armatei Regale Române. A fost incriminată și activitatea publicistică a istoricului și mai ales a articolelor și studiilor care afirmau drepturile inalienabile ale poporului român asupra teritoriilor ocupate de sovietici în 1940.
 
O acuzație importantă, nedovedită cu probe, a fost aceea de a fi cerut retragerea propunerii de acordare a Premiului Nobel președintelui Th. Roosevelt imediat după bombardamentul american asupra Universității din București. Profesorul Radu Vulpe a fost epurat la 25 ianuarie 1945.
 
Revenit la București, după 1945, arheologul își continuă activitatea de cercetare în calitate de director de secție la Institutul de Studii și Cercetări Balcanice până în 1947, apoi în calitate de consilier științific la Institutul de Istorie și Filosofie al Academiei R.P.R. (1948- 1949), iar din 1953 la Institutul de Arheologie al Academiei R.P.R., ocupând postul de șef al Secției Orânduirii sclavagiste până în anul 1962, când a fost pensionat forțat. A revenit în calitate de consultant științific în anul 1966.
 
Pe lângă activitatea desfășurată în țară, Radu Vulpe a făcut călătorii în scop științific și peste hotare, participând la diferite seminare, conferințe, simpozioane și congrese.
 
La 13 noiembrie 1981 suferă un ușor accident cardiac, care se va repeta și la 9 mai 1982. Însă, în ciuda tratamentelor, la 26 noiembrie 1982, marele arheolog s-a stins din viață. Moștenirii arheologice lăsate posterității i se adaugă contribuția fiului său, Alexandru Vulpe, un alt mare istoric român.
 
Cea mai importantă lucrare de istorie antică semnată Radu Vulpe este sinteza de proporții „Histoire ancienne de la Dobroudja”, apărută la București, în anul 1938, privind istoria Dobrogei din paleolitic până în sec. VII d.Hr. și acordând o atenție deosebită epocii romane. 

Citește și:

#citeșteDobrogea: CALLATIS - „a treia mare cetate grecească de pe țărmul dobrogean“. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța
 
#citeșteDobrogea: HISTRIA - odiseea și caznele descoperirii coloniei milesiene. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța

#citeşteDobrogea: ULMETUM - cetatea uitată de autorităţi, important punct de atracţie turistică. Lucrări din Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa

Ti-a placut articolul?

Comentarii