Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
11:04 07 02 2023 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Sărbătoarea creștinătății marcată pe larg în presa interbelică Nașterea Mântuitorului. „Crăciunul - sărbătoarea speranței și păcii” (N. Batzaria)

ro

27 Dec, 2022 09:36 921 Marime text
 
 
  • Altădată – până în anii ultimului Război Mondial –, Sărbătorile de Iarnă (Nașterea Mântuitorului) erau pe larg reflectate în presă română, din Capitală și reședințele de județ. Principalele ziare „trăgeau” ediții speciale, cu zeci de pagini uneori, în care proprii ziariști, alți publiciști-colaboratori, prelați, scriitori, oameni de cultură își consemnau gândurile prilejuite  de Sărbătoarea Crăciunului.
  • Între aceștia se prenumeră și unul dintre cei mai prolifici publiciști români– Nicolae Bațaria/Batzaria (născut în Macedonia Otomană /târgul Crușova/ la anul 1874), personalitate polivalentă a românilor macedoneni, stabilită la București (va fi și parlamentar în perioada interbelică), care a mai făcut obiectul unor menționări în acest ziar.
  • La fiecare Crăciun – sau altă sărbătoare a Creștinătății (Paște, Bobotează) – el este semnatarul unor dedicate articole, adevărate eseuri teologice care, însă, nu sunt lipsite, cum cetitorul vasesiza, de considerațiuni de ordin social (unele, cu posibile racordări și similitudini contemporane...).
 
 
Crăciunul sărbătoarea speranţei şi păcii
 
            NatalisInvicti, „naşterea celui neînvins”: aşa îi spuneau romanii din Roma veche şi păgână sărbătoarei care începea chiar în ziua de 25 Decembrie, adică în aceiaşi zi, recunoscută mai târziu de lumea creştină ca data naşterei lui Iisus Cristos.
           Invictus, în cinstea naşterei căruia romanii organizau serbări, era soarele. Ceea ce ei numeau „naşterea soarelui”, coincidea cu solstiţiul de iarnă, care în vechiul calendar roman era fixat în ziua de 25 Decembrie. În această zi deci, soarele, socotit ca neînvins şi nemuritor, se năştea din nou, adică începea să răsară mai devreme, vestind prin aceasta lumii că va aduce iarăşi învierea naturii cu toate roadele şi podoabele ei şi că, prin urmare, oamenii nu trebue să-şi piardă speranţa în sosirea de zile mai bune.
          După o interpretare profană, creştinii din primele timpuri ale creştinismului ar fi ales aceiaşi zi, ziua de 25 Decembrie, pentru sărbătorirea naşterei lui Iisusoarecum dintr’un spirit de concurenţăfaţă de cultul păgân.
            Sărbătorirea unui fenomen natural, care se repetă regulat în toţi anii, ei au vrut să opună sărbătorirea celui mai mare eveniment ce s’a produs dela facerea lumei — sărbătorirea naşterei Aceluia a cărui venire fusese vestită cu multe veacuri mai înainte de către proorocii Vechiului Testament.
          Ce-i drept, versiunile teologice creştine cu privire la fixarea Crăciunului în ziua de 25 Decembrie diferă de interpretarea profană de mai sus. Relevând că Evangheliile nu dau vreo indicaţie despre ziua sau măcar luna în care s’a născut Iisus, alegerea datei de 25 Decembrie s’a făcut pe baza unor calcule asupra cărora spaţiul nu-mi îngădue să mă opresc.
De reţinut însă este faptul coincidenţei, ca dată, a Crăciunului cu sărbătoarea păgână închinată naşterei soarelui. Vestind creşterea zilei, deci începutul spre timpul când cerul va fi iarăşi senin şi pământul se va acoperi din nou cu flori, cu verdeaţăşi cu tot felul de roade, sărbătoarea soarelui urmărea să trezească în oameni speranţele căzute şi să le înalţe moralul înfrânt.
           Crăciunul creştin este tot o sărbătoare a speranţei. Omenirea trebue să se aştepte la zile mai bune, deoarece în BetleemulIudeieis’a născut Mântuitorul ei. Aceste speranţe^îşi găsesc apoi îndreptăţireaşi înfăptuirea în cealaltă mare sărbătoare creştină, în sărbătoarea Paştilor, în învierea lui Crist, ceeace înseamnă biruinţa binelui asupra răului.
 
 
           Dar deschizând Evanghelia, vedem că evanghelistul Luca ne spune că în noaptea în care s’a născut Iisus mulţime de oaste îngerească lăuda pe Dumnezeu şi zicea: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bine voire”.
          În aceste cuvinte se arată şi mai lămurit rostul naşterei Mântuitorului. Tot ele ne dau definiţia cea mai exactă despre rostul sărbătorilor în preajma cărora ne găsim, precum caracterizează în mod lapidar esenţa adevăratului creştinism, deosebirea lui fundamentală de rătăcirile de credinţele păgâne.

          Fiul lui Dumnezeu a luat trup de om nu pentru a căuta să înlocuiască unele forme şi practici religioase prin alte forme şi practici religioase, un ritual prin alt ritual, ci pentru ceva mult mai mare şi mai profund. Pentru a face ca pe pământ să domnească pacea, pacea întemeiată pe buna înţelegere între oameni.
          În pacea şi iubirea între oameni se cuprinde tot creştinismul, toată învăţătura lui Crist. Este, aşadar, creştin în adevăratul şi frumosul înţeles al cuvântului acela care face tot ce îi stă în putere pentru aşezarea cât mai solidă a operei de pace şi pentru o cât mai desăvârşită bună înţelegere între oameni.
        De acest adevăr aşa de simplu popoarele s’au pătruns de mult, pentrucă din totdeauna popoarele au dorit, în bunul lor simţ, domnia păciişi au fost însufleţite de spiritul de bună înţelegere reciprocă. Din acest punct de vedere popoarele –oricari popoare – s’au dovedit mai creştine decât conducătorii şi cârmuitorii lor.
          Însă atâta tragedii, care au fost cauza atâtor nenorociri şi catastrofe, s’au datorat faptului că tocmai conducătorii şi cârmuitorii de state şi popoare au nesocotit adevărul enunţat mai sus şi au dat dovadă de spiritul cel mai anticreştin cu putinţă.
         Să sperăm însă cu toţii în sosirea de zile mai bune prin luminarea minţilor rătăcite şi întunecate şi prin biruinţa ideii pentru a cărei izbândă s’a născut şis’a jertfit Mântuitorul lumei (24 decembrie 1934).
 
  
Gânduri de Crăciun
 
            Dacă aşi fi fost un desenator, n’aşi fi scris rândurile de faţă. L-aşi făcut şi, eu pe tradiţionalulMoş Crăciun, numai că pentru a ilustra mai bine situaţia, l-aş fi făcut un dublu exemplar: un Moş Crăciun cu un săculeţ mic de tot şi aproape gol. Acesta urma să fie Moş Crăciun al copiilor.
        Alături, un Moş Crăciun încovoiat până la pământ sub povara unui sac enorm şi umflat. Acest Moş Crăciun, în chipul d-lui ministru de finanţe, ar fi fost al persoanelor mari, al contribuabililor.
            Ghicim lesne ce ar fi conţinut sacul acela enorm şi umflat: impozite, taxe, reduceri, suprimări.   
            Aşa se anunţă Crăciunul din anul acesta – ceea ce nu înseamnă că acela din anii din urmă ar fi fost cine ştie cât mai vesel.
            ...Dar anii trec şigreutăţile sporesc. Problema vieţii, nu a vieţiiveşnice, privită din punctul de vedere filosofic şi religios, ci a traiului material de toate zilele, devine pentru un număr mereu în creştere al semenilor noştri o problemă căreia aproape renunţi să-i găseşti o soluţiune.
            Pentru a nu ne lăsa să ne deprimăm sufleteşte, un mare cugetător ne îndeamnă să ne obişnuim cu credinţa că ziua de mâine va fi mai urnă decât ziua de astăzi.
            Este, netăgăduit, o reţetă frumoasă şi dătătoare de speranţe bune formula aceasta optimistă şi simt de invidiat aceia cari pot să şi-o însuşească, făcându-şi din ea un crez şi o linie de conduită.
            Însă, oricât ai fi de înclinat să-ţi adaptezi ei sufletul şi moralul şi oricât ai fi înzestrat de la natură cu un temperament optimist, realitatea, mai puternică decât toate credințele şi iluziile trandafirii, îţi arată în mod necruţătorşi brutal, că ai motive întemeiate să doreşti ca ziua de mâine să fie, nu mai bună, dar să nu fie mai rea decât ziua de astăzi. „Să ne ferească Dumnezeu de şi mai rău!”.
            Această veche vorbă populară stă pe buzele şi în gândul tuturor.
 

            E adevărat, ni se indică o direcţie unde ni se spune că am putea găsi o alinare a grijilor şi necazurilor ce ne copleşesc. Ştim ce anume.
            Ca şi la ceilalţi, că şi în celelalte ţări,situaţia nu e mai bună şi mai înfloritoare. Şomajul, sărăcia şi mizeria bântuie peste tot, pricinuind grele suferinţeşicreind o atmosferă ce ascunde mari şi serioase primejdii pentru ziua de mâine.
            Răul fiind, prin urmare, general, ar trebui chiar faptul acesta să servească drept consolare şi să ne facă să îndurăm cu mai mult stoicism greutăţile de care ne izbim neputincioşişi lipsurile care ne chinuesc.
            Felicitând pe cei ce în suferinţa aproapelui găsesc motiv de alinare pentru propria lor suferinţă, ţinem să relevăm că, întru cât priveşte starea de lucruri de la noi, explicaţia relelor ce ne apasă prin existenţaaceloraşi rele şi la alţii nu este nici suficientă, nici convingătoare.
            Nu mai stăruim asupra faptului prin ce minune nouă ne-ar trece foamea şin’am mai simţi frigul, văzând că şi vecinul nostru tremură de frig şi este flămând.
            De altfel, chestiunea aceasta se pune greşit – indiferent dacă la mijloc este sau nu este o intenţie. Just şi exact ar fi să se pună chestiunea în felul următor: date fiind condiţiunile sociale şi economice de la noi, situaţia critică în care ne sbatem astăzi şi din care nu ştim nici când vomeşi, nici în ce mod va trebui să ieşim, trebuia oare să se producă în mod fatal şi inevitabil?
            Este ca în întregime produsul unor împrejurări pe care voinţaşisilinţele oamenilor n’ar fi putut să le schimbe în bine sau să le evite în parte, ori la crearea ei a contribuit şipuţina pricepere a celor puşi să cârmuiască destinele ţăriişi ale naţiunii?
            Căutând răspuns la aceste întrebări, ajungem în mod forţat la constatarea că multe din suferinţele de cari ne plângem cu drept cuvânt, ar fi putut să fie evitate sau domolite în mare măsură, dacă, în decursul anilor de după războiu, ar fi fost la cei dela cârma statului mai multă pricepere, un mai puternic simţ al prevederii, o cunoaştere mai exactă a unei situaţii ce urma să se producă, precum şi o grijă mai atentă de nevoile şi interesele obşteşti.
            Dar beţiaputerei i-a ameţit pe conducători şi i-a făcut incapabili să vadă exact realitatea. Activitatea lor nu s’a ilustrat mai cu osebire decât în două direcţiuni: în risipa fără socoteală a banului public şi în istovirea complectă a contribuabilului prin neîntrerupta avalanşe de impozite zdrobitoare.
            Aşas’a ajuns acolo unde vedem că s’a ajuns astăzi.
            Intrăm acum în marile noastre sărbători creştine, comemorând naşterea aceluia care a venit să ne mântuiască de păcatele noastre. Divinul Iisus s’a străduit şi a pătimit pentru mântuirea sufletelor noastre.
            Răutatea însă a dăinuit în sufletele şi inimile oamenilor. Răutatea aceasta sʼa pus de-acurmezişul operei şidumnezeieştilor gânduri ale Mântuitorului. Urmările acestei răutăţi le simţim astăzi în chip atât de dureros, iar suferinţele noastre nu sunt cât de cât potolite de speranţa în sosirea apropiată a unor zile mai bune.
            E trist Crăciunul în anul acesta!(25 decembrie 1931)
 

 
„S’A NĂSCUT MÂNTUITORUL!”
 
            În seara zilei de 25 Decembrie era sgomotşi o mişcare vie în cetatea Betleemul, o cetate de obiceiuaşa de tăcută şiliniştită. De câteva zile, venise acolo lume multă din celelalte părţi ale Palestinei şi mai cu seamă din ţinutul Galileei. Se dăduse poruncă de către autorităţile romane ca să vie la Betleem, în cetatea lui David, pentru numărătoare, fiindcă împăratul roman ţinea să cunoască numărul supuşilor peste care se întindea nemărginita sa putere.
            În poarta casei in care locuia bogata văduvă Despota era un grup de femei. Erau în grupul acesta femei din Betleem şi femei venite din Nazaretul Galileei. Femeile din Betleemîşi cam râdeau de semenele lor din Galileea.
            Râdeau, pentru că acestea din urmă aveau un accent cam diferit la vorbă şi râdeau mai cu seamă de simplicitatea şi naivitatea lor. Femeile din Betleem erau mai rafinate, se duceau des la Ierusalim. Seînchinau acolo în măreţul templu al lui Solomon şi vedeau desfăşurându-se în toată strălucirea ei atotputernicia romană ce părea de neclintit.
            Galileencile erau mai simple, mai neştiutoare, dar mai curate la suflet. Povesteau şi ele despre aerul sănătos, despre verdeaţaşifrumuseţile naturale ale ţinutului Galileei.
            „De pe înălţimile Nazaretului nostru, spunea una din ele, se vede ca o mare şinesfârşită oglindă lacul Genesaretului, iar mulţimea de cetăţi din jurul lui par ca nişte perle adevărate. La noi cerul e mai senin şi soarele mai plăcut. La noi...”, dar paşi ce se auzeau în apropiere o făcu să-şi întrerupă povestea. Atât ea, cât şi celelalte femei se grăbiră să se retragă speriate în curtea casei şi să încuie poarta îndărătul lor.
            Între acestea, se auzi sgomot şi se observă o mişcare în staulul, care era alipit de casa de peste drum.
            „Oare cine stă în staulul acela?” întrebă o femee din Betleem. 
            — E tâmplarul Iosif şi cu Maria, îi răspunse una din grupul femeilor din Nazaret. Bieţii oamenii adaugă ea. „Sunt săraci, dar sunt cunoscuţişiiubiţi în tot Nazaretul pentru purtarea lor cea bună şi pentru omenia lor. Am făcut împreună drumul de la Nazaret până aicea şi toată vremea Maria a suferit mult”.
            Dar mişcarea din staul se făcu mai mare şi atrase băgarea de seamă a tuturor femeilor ce stăteau de vorbă în noaptea aceea rece şi întunecoasă de la sfârşitul lui Decembrie. Lumina slabă a unei lămpi de pământ proectaşi mărea umbrele cad se agitau,
            Pe dinaintea porţii trecu o patrulă de soldaţi romani, din mândrii şineînfricoşaţii legionari, cari ţineau sub supunere şi ascultare mulţimea de ţărişi popoare din cele trei continente.
            „S’au speriat potârnichile din Betleem!” zise zâmbind unul dintr’înşii.
Patrula romană îşi văzu înainte de drum şi peste puţin pieri zgomotul paşilor ce călcau greoiuşi apăsat pe pietrele cetăţii.
            Poarta dela casa Despotei se deschise din nou şi grupul de femei eşiiarăşi pe stradă.„Uf, Romanii! exclamă supărată Despotaadâogând: Oare când ne vom scăpa de dânşii?
            — Când se va împlini vremea!”, răspunse într’un oftat o femeie mai in vârstă.
            Umblau de colo colo. La un moment dat se auziră chiar oftaturi şi plânset de durere.
Şi tăcură, amuţiră femeile din Betleem şi cele din Galileea. Stăteau toate cu ochii ţintă spre staulul de peste drum şi trăgeau cu urechea la orice glas, la orice sgomot ce venea de acolo.
Orele treceau. Era aproape miezul nopţii, când din staul răsună ţipătul unui copil, al unui nou născut.
            În aceiași clipă se petrecu ceva nebănuit de tot. Întâiu cerul, care până atunci era negru și acoperit de norii groşi, se însenină dintr’o dată și se arătă în toată strălucirea lui. Se însenină, fără să suflecel mai mic vânt, ci aşa ca şi cum o mână nevăzută ar fi dat dintr’o dată în lături perdeaua întinsă a nourilor. Iar peste pământul rece se lăsă o căldură binefăcătoare, o căldură de primăvară.
            ...Dar ce sunt aceste glasuri ca de îngeri şi de unde vin ele?
„Par’că vin de sus din cer”, grăi o femeie din Galileea. Şiridicându-şi ochii în sus, femeia aceasta văzu o stea mare şi strălucind cu o putere neobişnuită.
            „A mai fost o astfel de stea pe cerul din Betleem?” întrebă ea. Priviră şi celelalte femei şi nu se puteau dumeri cum de se face că a răsărit o asemenea stea, pe care nimeni n’o văzuse până atunci.
            „Să ştiţi”, ziseiar femeia din Galileea, s„ăştiţi că steaua e semn că în noaptea aceasta s’a întâmplat la Betleem o minune mare”.
            Grupul de femei îşi uitase acum de somn. Nu mai lua în seama că noaptea trecuse de jumătate. Priveau cu toatele la steaua cea nouă şi la cerul, care era de o măreţie ne mai pomenită.
„Unde este? Unde s’a născut Acela, căruia trebue să ne închinăm şi să-i ducem darurile noastre?”
            La auzul acestor cuvinte, femeile îşi întoarseră capul şidesluşiră în faţa lor mai mulţi păstori.
            „Am auzit glasuri cereşti”, le lămuriră ei, iar glasurile acestea ne spuneau să mergem şi să ne închinăm Celui care a venit acum în lume, ca să o mântuiască de păcatele ei.
            „Iată-l, colo în staulul de peste drum”, le răspunse Galileeanca, simţindu-se cuprinsă de o inspiraţie Dumnezeiască. „E fiul Măriei din Nazaret. Lui se cuvine să vă închinaţi”.
            Şi se luă şi ea după grupul de păstori. Celelalte femei îşiînălţară din nou privirile la cer
spre steaua cea nouă şi atât de luminoasă. Însă, ce le fu dat să vadă? Steaua care călătorea încet pe bolta cerească, venind dinspre Soare-Răsare, se opri drept deasupra staulului în care născuse Maria din Nazaret şi-l lumină tot mai viu şi mai puternic decât soarele zilei.
            „E o minune, o mare şi nespusă minune!” exclamară ele şipar’că împinse de o putere nevăzută, îngenunchiară cu ţoale în ţărânăşi se întoarseră cu faţa spre staulul de peste drum.
Iar de undeva din depărtare se auzi un glas, care răsună în întreaga cetate a Betleemului: „S'a născut Mântuitorul!”
            –S’a născut Mântuitorul!” repeta în văzduh corul îngerilor.
            – „S’a născut Mântuitorul!” strigară într’un glas şi femeile, cari căzuseră în genunchi. Şi sculându-se de jos, se grăbiră să meargă şi ele, la staulul în care se născuse cu adevărat Mântuitorul lumei(25 decembrie 1927).
 
 
Ce a vrut şi ce s’a făcut. Reflecţii puţin optimiste de Crăciun
 
            Ne pregătim să sărbătorim evenimentul pe are anii şi veacurile ce s’auaşternut peste dânsul nu l’auînăbuşitşi nu l-au făcut să scadă din însemnătate, ci din potrivă, au servit să-l arate şi mai bine în strălucita sa importanţă.
            Evenimentul acesta nu este altceva decât naşterea, vestită de prorocii Vechiului Testament, a Mântuitorului în staulul din cetatea lui David.
            Iar în toate bisericelecreştine se va arde smirnă şi tămâie şi se vor înălţa rugăciuni de mulţumire, pentru că naşterea lui Iisus a hărăzit, cum se spune într’un tropar, lumei o lumină nouă – o lumină binefăcătoare şi dătătoare de viaţă.
            Ba lumina aceasta este însuşi Iisus
            E lumina care luminează mintea, Dumnezeu, care este al omenirei întregi şi care domneşte unind şiînfrăţind, iar nu urând şi nimicind. De asemenea, în loc de un Dumnezeu care stă încruntat şi care foloseşte orice prilej ca să pedepsească, Iisus ne învaţă că Dumnezeu este un tată iubitor şi blând, este „Tatăl nostru” care e bucuros ori de câte ori are prilejul să ierte şi să-şi arate nesfârşita dragoste pentru făpturile sale.
            Pornind de la această concepţie nouă despre un Dumnezeu-tată în locul lui Dumnezeu socotit ca stăpân şi autocrat, Iisus a vrut să întemeieze pe pământ cea mai sublimă, cea mai morală împărăţie a sufletelor. La temelia acestei împărăţii din care erau isgonite săînalţă inima şicurăţă sufletul de tărniciaşi vanitatea, egoismul şi tot păcatul şi de toată răutatea. Setea de putere sau lăcomia de bani, Iisus nu punea altceva decât o dragoste imensă, atotcuprinzătoare, o dragoste în care să se topească orice ură şiduşmănie, orice pornire spre rău, orice gând de asuprire şi de nedreptăţire a aproapelui.
            Şi nu osteneşte zicându-ne: „Iubiţi pe duşmaniivoştri!”, iar ceva mai încolo revenind asupra acestei idei, absolut nouă pentru timpurile acelea, ne spune: „Dacă nu iubiţi decât pe cei ce vă iubesc, ce merit aveţi?”
            Dar sentimentul acesta eminamente creştin al dragostei trebue exprimat, dovedit prin fapte, căci tot Iisus ne povăţueşte zicându-ne: „Faceţi bine celor ce va urăsc, rugati-vă pentru cei ce vă prigonesc”. În aceste câteva citate din sfintele Evanghelii se cuprinde întreaga religie creştinăşi toată doctrina lui Iisus.
            O religie care nu numai că nu admite nici o asuprire, nici o nedreptate şi nici un act de violenţă, ci impune ca o primă şi imperioasă datorie dragostea faţă de toţi, o bunătate fără margini, o îngăduinţă sinceră şi o iertare a greşelilorşi a răului ce ţi-ar face alţii.
            Fără practicarea acestor virtuţi cardinale ale creştinismului, formele şi semnele externe sunt şi rămân o simplă făţărnicie. Aşaşi-a înţeles Mântuitorul noua sa religie – o religie de radicală regenerare morală. Aşa a vrut El, dar ceea ce au făcut oamenii este de cele mai multe ori tocmai contrariul.
            În loc de a iubi, urâm, în loc de a cruţa, prigonim, în loc de a ierta, nimicim. Fariseii de care vorbeşte Iisus că mai înainte de a-şi face rugăciunea se uită, în făţărnicia lor, ca să vadă dacă în jurul lor e cineva care să-i privească şi să-i admire, nu sunt mai vinovaţi decât noi cari ne zicem creştini din buze, dar suntem cei mai anticreştini prin faptele noastre, prin gândurile noastre şi prin toată purtarea noastră.
            Aspri faţă de noi înşineşi plini de îngăduinţăfaţă de semenii noştri.Aşatrebue să fim, căci aşa ne cere Iisus Hristos. Iar noi suntem tocmai din potrivă. Ne facem un merit din slăbiciunile noastre, un titlu de laudă din pornirile noastre rele şi facem calităţişivirtuţi din greşelileşi defectele noastre.
            Cu toate acestea, am socotit drept o jignire foarte gravă, dacă ni s’ar tăgădui creştinizmul nostru, dacă ni s’ar aduce învinuirea că păcătuim împotriva celor mai elementare precepte ale lui Crist. Rătăcirea continuă şi nu se văd încă semnele prevestitoare ale unei reacţiuni mari şi radicale, ale trezirei sincere şi reale a adevăratei conştiinţecreştine, a reînoierei spiritului evanghelic.  
            Acest spirit evanghelic e înăbuşit, dar e indispensabil ca el să fie rechemat la viaţă pentru purificarea atmosferei morale şi pentru înălţarea sufletească a omenirei.
            Spun cărţie noastre cele sfinte şi răsună în toate bisericile lumii creştineadevărul că prin naşterea lui Isus lumea a avut parte de o lumină spirituală nouă şi necunoscută până atunci.
            E de datoria noastră a tuturor ca lumina aceasta să nu se stingă, ci să strălucească din nou în toată puterea şi splendoarea sa.
            Şi mai e de datoria noastră ca marile şiveşnicele adevăruri creştine să iasă din nou biruitoare spre binele tuturor (25 decembrie 1925).
 
 
„PACE PE PĂMÂNT!”! REFLECŢIUNI CU OCAZIA NAŞTERII LUI IISUS
 
            În simbolul credinţeicreştine se spune că Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, coborându-se din cer pe pământ și întrupându-se din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, s’a făcut om „pentru noi şi pentru mântuirea noastră”.
            Pentru noi si pentru mântuirea noastră de păcatul originar si de alte păcate, s’a născut, a pătimit, a fost răstignit si înmormântat, pentru ca, aşa cum se arătase de mult la vechile si sfintele scripturi, sa învieze a treia zi din morţi.
            Însă, în ce priveşte rostul naşterii Mântuitorului, imnul cântat cum ne spune Evanghelia, de „mulţimea de oaste îngerească”, imn prin care se vestea nu numai paserilor din jurul cetăţii Betleem, ci popoarelor de pretutindeni dumnezeiescul eveniment al naşterii lui Iisus, este tot ce poate fi mai precis, mai frumos şi mai înălţător.
            Pentru ce s’a născut Iisus? Iată cum a lămurit faptul acesta corul de îngeri: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni binevoire!”
            Deci Iisus, despre care 30 de ani mai târziu atunci când în râul Iordanului, primea botezul din partea Sfântului Ioan Botezătorul, tatăl ceresc a zis: „Acesta este fiul meu iubit, întru care am binevoit”, s’a născut, pentru ca, pe de o parte, să fie mărit Dumnezeu întru cele dumnezeeşti. Iar, pe de altă parte, pentru ca pe pământ să fie pace, prin binevoirea, adică prin buna înţelegere între oameni.
            Aşa dar, Iisus se naşte nu numai ca un mântuitor de suflete şi iertător de păcate, ci ca un sol al păcii pe pământ, ca un întemeietor al bunei înţelegeri între oameni. Că aceasta a fost mai ales misiunea lui, rostul întruchipării lui dintr’o fecioară pământeană, reiese din toată viaţaşi activitatea lui, din toate sublimele si nepieritoarele lui precepte, care au culminat în sfatul ce se auzea pentru întâia oară pe pământ. Iubiţi-vă unii pe alţii! complectat prin sfatul: „Nu faceţi rău celor ce vă duşmănesc!”
            S’au pătruns însă oamenii de rostul venirii şişederii pe pământ a lui Iisus, de rostul pătimirilor lui, care au luat sfârşit pe crucea din vârful muntelui Golgota şi în deosebi aceia cari stăruesc mai mult să treacădrept cât mai buni creştini, au urmat sau urmează ei cât de cât învăţăturile Mântuitorului, contribuind prin exemplu propriu şi prin faptă proprie la statornicirea păcii, a iubirii şi a bunei înţelegeri între oameni –între toţi oamenii?
            „Nu cerceta aceste legi!” ne povăţueşte poetul. Da e mai bine să nu cercetăm întrebarea de mai sus şi să ne ferim de a-i găsi răspunsul, care să fie potrivit adevărului. Să ne ferim de răspuns, fiindcă este aducător de mâhnire şi să ne ferim de a scoate în evidenţă adevărul, fiindcă este aducător de ruşine.
            Totuşi, credem că nu e fără folos să relevăm o altă latură a lucrului, latură care, de asemenea, nu emai veselă şi frumoasă nu este.
            Anume, eşti impresionat profund şi rămâi chiar nedumerit, când constaţi contrastul izbitor, ciudata contradicţie între pretenţia multoradin aceia cari vor să treacă drept creştini impecabili şi modul cum prin atitudinea şi faptele lor de toate zilele fac dovadă tocmai de contrariu, adică fac dovadă că sunt cei mai anticreştini cu putinţă.
            Cristos ne cere să întemeiem pace şi bună înţelegere între oameni, iar ei seamănă răzmăriţăşi dihonie. Cristos ne sfătueşte să ne iubim între noi şi să nu facem nimănuia rău, nici chiar duşmanilornoştri, iar ei, stăpâniţi numai de patimă şiînsufleţiţi numai de ură sălbatică şi nimicitoare caută să distrugă şi să îngrămădească ruine şi nenorociri.
            Pe de altă parte, în rândurile acelora cari n’aupretenţia de a deţine monopolul virtuţilorcreştine sau pretenţia de a trece drept campioni ai creştinismuluigăseşti tocmai oameni mai bine pătrunşi de adevăratul spirit creştin,oameni însufleţiţi de sentimente de toleranţă, de bunăvoinţă pentru aproapele şi de porniri spre pace şi bună înţelegere.
            E o constatare cam ciudată, dar, din nenorocire, cât se poate de adevărată (25 decembrie 1932).


Citește și:


Aniversări la Tomis în 2022 (II) - 90 de ani de la dezvelirea bustului lui Ioan N. Roman, „întrupat în bronzul care va rămâne pe această piaţă a Constanţei, în vederea generaţiilor care vin după noi” (Jean Bart)


 
 
 
Urmareste-ne pe Google News

Ti-a placut articolul?

Comentarii