Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
13:02 24 07 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Istoria Dobrogei - geografie, locuri Insula Șerpilor / Achilleis / Leuke

ro

01 Nov, 2018 00:00 7414 Marime text
I. Izvoare scrise greco-romane
Izvoarele geografice şi cartografice greco-romane vorbesc despre o insulă din Pontul Euxin (Marea Neagră), în apropierea gurilor de vărsare ale Istrului (Dunării) în mare. Aceste surse se împart în două grupe: una care nu menţionează numele insulei și cea care menţionează insula Leuce.
 

 
I.1. Insula fără nume
În prima grupă, marele poet grec Pindar (518-438 î.H.) din oraşul Teba (Grecia centrală) vorbeşte în Olimpicele de „strălucitoarea insulă” locuită de eroul Ahile (Homer, Iliada) la Pontul Euxin (Marea Neagră).
 
Maximus (sec. II) din Tyr (azi în Liban) amintește în Discuţii despre o insulă chiar în faţa Istrului, în mare, unde se aflau templul şi altarele lui Ahile, la care vin doar cei care vor să-i aducă jertfe eroului.
Filostrat din Atena (170-245) descrie în detaliu, în dialogurile Heroicos, despre cultul lui Ahile „din insula din Pont”.
 
În sfârşit, Tabula Peutingeriana, o hartă din sec. XIII copie a unui original roman din sec. III, arată în mijlocul mării, în dreptul Deltei Dunării, într-un golf mare numit Sinus, un ostrov mare Insula Heloris, posibil o stâlcire a lui Achilleis.
 
I.2.Insula Leuke
 
Cea de a doua grupă de izvoare începe cronologic cu marele tragician grec Euripide (480-406 î.H.), care vorbeşte despre Leuce („alba”), o insulă stâncoasă de la gurile Dunării, escală a navigatorilor din Milet (pe coasta vestică a Turciei asiatice) în drumurile lor din Marea Neagră.
Scylax (sec.IV î.H.) din orașul grec Carianda (coasta sud-vestică a Turciei asiatice) menţionează şi el insula Leuce.
 
Generalul, istoricul şi geograful roman de origine greacă Flavius Arrianus (Arian) (95-175) în Călătorie în jurul Pontului Euxin confundă, în opinia geografului Marin Popescu-Spineni (1978), Leuce cu „Alergarea lui Ahile”, peninsulă de pământ nisipos de la gurile de vărsare ale Niprului (Ucraina) în mare. Descrie cu amănunte insula Leuce, al cărei nume vine de la Leukos (Albă).
 
Pausania (sec. II) în Descrierea Greciei aminteşte de o insulă Leuce în Pontul Euxin și consideră că informaţia că ar fi existat o pădure deasă cu animale sălbatice este falsă din cauza mărimii mici a insulei şi a naturii sale stâncoase.
În antichitatea târzie, gramaticianul latin Priscianus (sec.V-VI) din Mauretania (Africa N) arată că denumirea de Leuce (albă) provine de la ‘„multele sale păsări albe ca zăpada”.

II.Izvoare scrise medievale
II.1. Portulanul în limba greacă din sec. XIV (Călători străini)
 
Portulanul era o hartă pentru navigația de coastă desenată pe pergament și a fost folosit de marinarii italieni începând din secolul XIII. Un astfel de document medieval în limba greacă cu împrumuturi din dialectul venețian a fost descoperit în 1559 de cărturarul grec Dimitris Togias, care l-a tipărit în 1573 la Veneția.
 
Acest portulan conține și o descriere a litoralului vestic al Mării Negre, cu informații despre istoria economică a zonelor controlate de Bizanț (Imperiul roman de răsărit grecizat cu capitala la Constantinopol) și cu distanțele dintre localitățile din Dobrogea. Istoricul Petre Năsturel (1923-2012) data (1957) documentul la sfârșitul secolului XIV sau la începutul secolului XV, iar Maria Holban (1901-1991) de la Institutul de istorie „N. Iorga” considera (1968) că autorul acestui itinerar era un marinar grec.
 
Autorul grec evalua distanța sud-nord de la Arghiros (strâmtoarea turcească Bosfor) la gura Licostoma (Chilia) a Dunării la 380 de mile, precizând că pe această rută se află Fidonisi, identificată cu Insula Șerpilor. Distanța de la orașul Licostomi (Chilia) până la Fidonisi, tot pe direcția sud-nord, este estimată la 40 de mile.
 
II.2. Baronul francez de Pavie 1585 (Călători străini)
Francois de Pavie (1563 - 1611), baron de Fourquevaux (lângă Touluse, sudul Franței), a îndeplinit diverse funcții la curtea regelui Henric de Bourbon al Navarrei (sudul Franței), viitorul Henric IV al Franței (1589 - 1610).
 
În vara lui 1585 a călătorit prin Italia și provinciile otomane Egipt și Siria, ajungând în noiembrie la Constantinopol (Istanbul din 1930), unde a rămas șase săptămâni. Din capitala otomană s-a întors acasă prin Marea Neagră (Dobrogea), Moldova și Lituania, fiind însoțit de locotenentul italian Octavian și francezii Bioncourt și Montalais.
 
Relatarea în limba franceză a călătoriei sale a fost ilustrată de Bioncourt (Relation de Francois de Pavie, seigneur de Fourquevals, d`un sien voyage fait l`an MDLXXXV aux terres du Turc et autrs divers lieux de l`Europe). Manuscrisul a fost descoperit la Biblioteca Națională din Paris de N. Iorga, care a publicat în Acte și fragmente privind istoria românilor (1895) fragmentul privind Dobrogea și Moldova.
Baronul a făcut un popas pe o „insulă nelocuită” și „foarte mică”, identificată cu Insula Șerpilor. El a fost uimit de numărul mare de șerpi „nevătămători”, care umpleau până și fântânile, făcând imposibilă aprovizionarea cu apă potabilă. Francezul amintește că insula a fost menționată de Arrianus (86-160), guvernator al unei provincii romane din Asia Mică (azi Turcia asiatică). Acesta a cercetat coastele Mării Negre, „Mer du Pont” în textul francez, și le-a descris într-un raport trimis împăratului Hadrian (117-138).
 
III.1. Căpitanul austriac Georg Lauterer (Austria) 1782 (Călători străini)
Georg Lauterer (1745 Marburg – 1784 Klosterneuburg) s-a angajat în 1771 în unitatea de pontonieri a armatei austriece, ajungând căpitan în 1779. Ca militar, el a făcut mai multe călătorii pe Dunăre.
În 1782, importanta casă comercială austriacă Willeshofen îi acordă lui Lauterer, cu acordul împăratului Iosif II, conducerea unui transport pe fluviu și pe Mare Neagră spre Constantinopol / Istanbul și Rusia. Căpitanul a primit de la împărat misiunea de a cerceta fortificațiile și șantierele navale de pe Dunăre.
Vasul a plecat la 11 iunie din Viena și a sosit la 29 iulie în portul moldovenesc Galați, unde a transbordat pe o corabie turcească mărfurile destinate capitalei otomane. Apoi, Lauterer a sosit la 7 august în portul turcesc Sulina, unde a organizat expedierea mărfurilor spre Rusia până la 25 septembrie, după care a plecat și el în această țară.
Căpitanul și-a descris călătoria într-o carte cu un titlu lung, obicei al epocii: Relation uber die mit der ersten Willeshofischen Versuch von Wien langst der Donau, und uber des Schwarze Meer, ... Textul german a fost publicat în 1914 de Nicolae Docan (1874-1933) în „Analele Academiei Române”, ca anexă la studiul Explorațiuni austriace pe Dunăre la sfârșitul veacului al XVIII lea. Institutul „N. Iorga” a folosit ediția Docan pentru traducerea românească din seria Călători străini despre Țările Române.
Un reper pe care îl „caută cu ochii de obicei” navigatorii din Marea Neagră era Insula Șerpilor, o insulă „mică” situată la „vreo 6 mile spre NE” de gura Sulina a Dunării.
 
III.2. Edward Clarke (Marea Britanie/Anglia) 1800 (Călători străini)
Mineralogul și colecționarul de antichități englez Edward Clarke (1769-1822) s-a născut într-o veche familie de intelectuali. Ca bursier la Jesus College din Cambridge, el a studiat istoria, numismatica, arheologia și mineralogia. În 1790 l-a instruit pe un fiu de aristocrat într-o călătorie de studii în Anglia și Irlanda. În 1792 l-a însoțit pe lord Berwick, fost coleg de studii, într-o călătorie în Germania, Italia și Spania. După luarea doctoratului în 1794, a instruit alți fii de lorzi în călătorii în Țara Galilor și Scoția și a devenit membru la Jesus College. Apoi, în 1796, a lucrat în campania electorală a lordului Berwick.
 
La Cambridge îl cunoaște pe tânărul său vecin John Marten Cripps și devine tutore științific al acestuia, moștenitor al unei importante averi. Ca urmare, împreună cu Cripps, William Otter, fost coleg și episcop de Chicester, și celebrul demograf Thomas Malthus, au început în mai 1799 o călătorie în Norvegia și Suedia. Cripps îl convinge pe Clarke să continue călătoria în Rusia, dar din cauza relațiilor diplomatice tensionate ruso-britanice, sunt nevoiți să se îmbarce clandestin la Odessa (azi în Ucraina) pe un vas cu grâu venețian, care a ajuns la Constantinopol/Istanbul la 22 noiembrie 1800.
În acest voiaj pe Marea Neagră, Clarke a călătorit în largul coastelor Dobrogei otomane, parte a eyalet (provincie) cu reședința în orașul dunărean Silistra.
Clarke a relatat numeroasele sale călătorii într-o lucrare în șase volume, apărute la Londra în perioada 1810-1819, cu titlul Travels in various countries of Europe, Asia and Africa. Fragmentul dobrogean a fost descris în volumul II, apărut în 1812. Ediția a IV a, apărută în 1816, a fost folosită de Institutul „N. Iorga” pentru traducerea românească din Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea.
 
Savantul englez face referiri la Insula Șerpilor, care se numise „odinioară” Leuce și pe care fuseseră construite mormântul eroului antic grec Ahile și un templu închinat lui.
Prin telescop Clarke a constatat că această insulă „atât de mică” era „complet pustie” și că vegetația era reprezentată de „puțină iarbă” și „plante ierboase foarte scunde”.
 
„Multe povești absurde” ale marinarilor ruși și turci susțineau că insula „mișună de șerpi”. De aceea, echipajele nu îndrăzneau să debarce, fiind cunoscută soarta a patru marinari ruși naufragiați care „au căzut cu toții pradă șerpilor”. Istoricul roman Ammianus Marcellinus (cca 330 – cca 400) menționa și el „o superstiție asemănătoare” privind renumele insulei.
Conform descrierii lui Flavius Arrianus (sec. II), savantul englez credea că s-ar putea descoperi „rămășițe antice interesante”.
O altă denumire veche era Insula Albă, care ar fi provenit de la păsările de mare albe care o acopereau în anumite perioade ale anului. De aici, deriva și „însemnătatea ei ca punct de recunoaștere” a Gurilor Dunării, în apropierea cărora se afla.
Pe de altă parte, „întunericul adânc” din timpul iernii amplifica primejdia naufragiului pe insulă, atribuită „ignoranței piloților și lipsei unor hărți potrivite”.
 
III.3 Laurence Oliphant (Marea Britanie) 1852 (Călători străini)
Laurent Oliphant (1829-1888) s-a născut la Cape Town (azi în Republica Africa de Sud), în familia lui Andrwe Oliphant, procuror general al coloniei britanice a Capului. Studiile elementare și le-a făcut în Anglia, unde tatăl său avea proprietăți funciare. Din 1841, el și-a însoțit părintele în insula Ceylon (azi Republica Sri Lanka), unde acesta fusese numit președinte de tribunal. Apoi, tânărul Oliphant a călătorit cu familia în Franța, Germania, Austria, Italia și Grecia.
În august 1852, pe când studia dreptul în Marea Britanie, Oliphant a plecat împreună cu Oswald Smith într-o călătorie în sudul Rusiei europene. La întoarcere, el s-a îmbarcat în portul rus Odessa (azi în Ucraina) și a navigat pe Marea Neagră și pe Dunăre.
Călătoria pe Dunăre devenise posibilă în urma victoriei Rusiei țariste împotriva Imperiului Otoman în războiul din 1828-1829, când țarul a anexat și Delta Dunării.
 
Rezultatul literar al acestui voiaj a fost publicat în 1853, la Londra, cu titlul The Russian shores of the Black Sea in the autumn of 1852 with a voyage down the Volga, and a tour through the country of Don Cossacks. Institutul „N. Iorga” a folosit această ediție pentru traducerea românească din noua serie Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea.
Voiajul s-a prelungit deoarece nava a fost obligată să ancoreze lângă Insula Șerpilor din cauza unei mări „necruțătoare”, care a provocat rău de mare unor pasageri și membri ai echipajului. Această „stâncă aridă” era situată la o distanță de 30 de mile (1 milă marină = 1852 m) de gura Sulina, unde vasul a intrat pe Dunăre.
 
III.4. Căpitanul Thomas Spratt (Marea Britanie – Anglia) 1856 (Călători străini)
Thomas Spratt (1811-1888) s-a născut în familia comandantului de navă James Spratt, evidențiat în victoria de la Trafalgar împotriva flotei lui Napoleon I (1805). Fiul intră și el în marină în 1827, ajungând comandant în 1849. În 1842 el a realizat cercetări științifice în Anatolia (Turcia asiatică), iar în 1852 în insulele Creta și Malta, publicând în 1854 lucrarea On the geology of Malta and Gozo. Se remarcă în operațiunile din Marea Neagră din timpul Războiului Crimeii (1853-1856), fiind avansat căpitan în 1855.
În 1856 este transferat la comanda navei Medina, cu care explorează Marea Neagră. În același an prezintă Comisiei Dunării un raport referitor la Insula Șerpilor, cu titlul Remarques sur l'île de Fido-Nisi ou île des serpents par le Capitaine Spratt, C. B. Commandant la Medina de la Marine Royale Britannique. Raportul redactat pe vasul ancorat în portul dunărean Chilia a fost publicat în „Commission Européenne du Danube. Projet pour l'amélioration de la navigabilité du Bas-Danube”. Institutul „N. Iorga” a folosit această ediție pentru traducerea românească din noua serie Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea. Versiunea în limba engleză a fost publicată în 1857 de „Journal of the Royal Geographical Society of London”.
 
Singura insulă din Marea Neagră era numită de Spratt „ochiul și scutul Dunării”, deoarece apăra navele de țărmurile „joase” și adâncimea „redusă” a litoralului de 50 de mile (1 milă marină anglo-saxonă = 1852 m) al Deltei Dunării.
 
Geologic vorbind, insula nu semăna „sub niciun chip” cu țărmurile Dobrutcha/Dobrogei și cele „netede și joase” ale Basarabiei, nefiind formată nici de aluviunile Dunării. Rocile sale din cristale de cuarț stratificate erau identice cu ale munților de la Besh-Tépé/Beștepe și Toultcha/Tulcea. De aceea, englezul considera că acest teritoriu în litigiu ar aparține „în mod evident mai degrabă” Bulgariei sau Dobrogei decât Basarabiei.
 
Insula prezenta „un mare interes” din punct de vedere istoric, deoarece grecii antici credeau că eroul Ahile din „Iliada” lui Homer se oprise aici pentru ultima dată și îi dedicaseră un templu de „o oarecare” frumusețe. Templul lui Ahile i-a determinat pe unii autori antici să-i dea acest nume și insulei, în timp ce alții au numit-o Leukè datorită luminozității falezelor.
Insula în formă de triunghi avea o înălțime maximă de 130 de picioare (1 picior = 0,3 m), unul din unghiuri alungindu-se într-un promontoriu care se termina cu o plajă-debarcader. În partea de nord a promontoriului fusese cioplită pe faleză o potecă de pe care se puteau remorca vasele mici. În partea de sud era vizibil un drum realizat din „mari” blocuri suprapuse, o lucrare evident „foarte veche”.
 
Numeroasele fragmente de ceramică antică din vârful promontoriului sugerau că se efectuaseră săpături arheologice. Unele cioburi aveau inscripții grecești, iar pe altele fuseseră pictate cu roșu sau negru animale sau ornamente. De asemenea, fragmentele de sticlă și obiectele de metal găsite în urme de locuință arătau că acolo existase „o mică colonie” într-o epocă „foarte îndepărtată”. Cele „câteva” blocuri de marmură de 4-5 mc cu inscripții „indescifrabile” erau „probabil” rămășițele templului lui Ahile.
 
Și partea vestică a insulei prezenta urme de locuire umană: ruinele unor clădiri, trei fântâni dintr-o perioadă „foarte îndepărtată” și rămășițele unor pereți „lungi” care delimitaseră proprietățile cultivate pe humusul „negru și rodnic” și adânc de 2-3 picioare.
Spratt concluziona că locuirea data din timpul „primelor epoci ale istoriei grecești”. Mai precis, era „posibil” ca un oraș-stat grec să fi construit aici un antrepozit pentru comerțul cu regiunea Dunării de Jos, dat fiind că insula era o fortăreață maritimă „aproape inexpugnabilă”.
 
În opinia căpitanului, „cea mai completă” descriere antică îi aparține lui Lucius Arrianus (86-146), guvernator de origine greacă al provinciei romane Cappadocia din Asia Mică (azi în Turcia). El a vizitat insula în cursul călătoriei la Marea Neagră și a descris-o în Periplus Ponti Euxini și într-o scrisoare adresată împăratului Hadrian (117-138). Spratt prezintă pasajul larg din Arrian în care este descris templul lui Ahile.
Numele modern Fido-Nisi sau Insula Șerpilor se datora evident numărului „foarte mare” de șerpi de mare de pe falezele „abrupte”. Șerpii nepericuloși erau negru-alburii și lungi de 4-5 picioare și, în opinia lui Spratt, se înmulțiseră după abandonarea insulei de către oameni.
Turnul farului înalt de 50 de picioare fusese construit cu cărămizi aduse ruși în 1842. Farul, a cărui lumină bătea „departe”, a fost repornit de otomani la 15 octombrie 1856, după încheierea tratatului de pace la Paris în martie 1856. Garnizoana otomană era aprovizionată cu apă din Dunăre, deoarece mulți șerpi fuseseră găsiți morți în puțuri și rezervoare. De pe insula situată la 24 de mile de Delta Dunării și la egală distanță de Soulina/Sulina și Kilia/Chilia, nu se puteau zări gurile fluviului. În schimb, farurile de la Sulina și de pe insulă se puteau vedea reciproc. Vasele care nu puteau trece bara Sulina din cauza vântului, puteau ancora vara lângă insula înaltă în așteptarea brizei prielnice, așa cum preciza și Arrian.
În concluzie, căpitanul sublinia că Insula Șerpilor avea „o utilitate și importanța specială” mai mare pentru navigația și comerțul pe Dunăre decât pentru portul rus Odesa (azi în Ucraina).
 
III.5. Anonim (Marea Britanie-Anglia) 1857 (Călători străini)
Anonimul englez a călătorit în 1857 pe Dunăre și Marea Neagră cu nave cu abur austriece de la Budapesta la Constantinopol/Istanbul.
Englezul și-a publicat memorialul de călătorie în august 1857, în revista literară „New Monthly Magazine”, cu titlul From Pesth, by the Danube and the Black Sea, to Constantinople. Institutul „N. Iorga” a folosit articolul pentru traducerea românească din noua serie Călători străini depsre Țările Române în secolul al XIX lea.
După intrarea în „înșelătorul” Pont Euxin, călătorul englez a încercată, fără succes, să observe cu telescopul „celebra” Insulă a Șerpilor. Ca urmare, el a considerat „oarecum exagerat” ideea că poziționarea acesteia afecta intrarea navelor pe Dunăre.
 
III.6. Wilhelm Hamm (Germania) 1858 (Călători străini)
Wilhelm Hamm (1820 Darmstadt/Hessa/Germania - 1880 Viena) a studiat științele agricole în orașul natal și la Stuttgart și a făcut practică pe domenii din statul său. În 1845, el a obținut doctoratul în agronomie și a predat la o școală agricolă din Elveția. În anul următor, Hamm s-a mutat la Leipzig, unde a devenit redactor-șef al publicației „Agronomische Zeitun” și a întemeiat o fabrică de mașini agricole în 1851.
În 1858-1859, agronomul a efectuat două călătorii în Moldova și sudul Rusiei. El a călătorit pe Dunăre de la Budapesta până în portul moldovenesc Galați, unde a locuit o perioadă, după care a reluat călătoria pe fluviu spre Marea Neagră.
Rezultatul literar al acestor voiaje a fost volumul Suedostliche Steppen und Staedte, publicat în 1862, la Frankfurt am Main. Institutul „N. Iorga” a folosit această ediție pentru noua serie de Călători străini despre Țările Române.
În capitolul IV al cărții, cu titlul „Sulina”, este menționat barcagiul grec Stasio, originar din insula Zakynthos/Zante, care, la doar 21 de ani, trecuse prin aventuri pe toate mările lumii și, în final, eșuase pe Insula Șerpilor cu un vas turcesc.
 
III.7. Baronul d'Avril (Franța) 1868 (Călători străini)
 
Adophe Levesque, baron d'Avril (1822-1904), a intrat în 1847 în diplomația franceză, ocupând posturi în Orient și apoi în minister. După căsătoria cu Maria Odobescu, a ocupat în anii 1866-1876 funcția de consul general la București.
 
În 1868-1869, baronul a călătorit prin România și Delta Dunării. El și-a publicat memorialul de călătorie în 1876, la Ernest Leroux Editeur din Paris, sub pseudonimul Cyrille și cu titlul De Paris à L'Ile de Serpents, à travers la Roumanie, la Hongrie et les bouches de Danube. Institutul „N. Iorga” a folosit această ediție pentru traducerea românească din noua serie Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea.
 
După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856), Delta Dunării a fost retrocedată Imperiului Otoman și circulația fluvială s-a intensificat sub administrarea noii Comisii Europene a Dunării.
Numele grec al Insulei Șerpilor era Ofidonisi, care prin corupere dăduse Fidonisi. Unii etimologi „zeloși” sau „ignoranți” susțineau că Fido venea de la latinescul Fides, care însemna credință, și traduceau numele prin Insula credinței. În antichitate insula era dedicate eroului grec Ahile din „Iliada” lui Homer.
 
Istoricul austriac J. von Hammer menționa în lucrarea sa Istoria imperiului otoman (1827-1835) povestea căpitanului turc Hassan, al cărui vas se întorcea din Crimeea. În timpul unei furtuni „îngrozitoare”, corabia acestuia a a eșuat pe insulă și, după un an, cei 25 de naufragiați au ajuns în stare de canibalism, numai patru fiind salvați de o altă navă. Hassan, unul din supraviețuitori, își prezenta la Constantinopol rănile căpătate în lupta cu un rechin de 900 de livre (1 livră = 0,453 kg).
Informațiile obținute de d'Avril nu confirmau existența șerpilor pe insulă.
 
Deși Insula Șerpilor nu fusese menționată în tratatele de pace ruso-otomane din 1812 și 1829, ea devenise posesiune a Rusiei. Dar prin protocolul european din 6 ianuarie 1857, insula a fost retrocedată Imperiului Otoman, care întreținea un far.
 
IV. Cercetarea contemporană
Marii istorici și geografi ai României au identificat insula Leuke cu Insula Șerpilor: Nicolae Densuşianu (1846-1911), Vasile Pârvan (1882-1927), Nicolae Iorga (1871-1940), Dionisie M. Pippidi (1905-1933), respectiv Constantin Brătescu (1882 Mineri/Tulcea-1945), Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-1925), George Vâlsan (1885-1935), Aurel Banu.
 
Astfel, Gheorghe Brătianu (1898-1953) scria în celebra sa lucrare Marea Neagră (1948): „Unul din popasurile cele mai vechi este cel din ‘insula Albă’, Leuké sau Achilleis, mică stâncă ce se înalţă în plină mare, în largul gurilor Dunărei, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor (din Milet) era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului”.
 
Conf. univ. Marin Popescu Spineni (1900-1997) a fost un pionier al cartografiei istorice românești cu teza sa doctorat din 1937 România în istoria cartografiei până la 1600, dezvoltată într-o lucrare din 1978.
 
Dar în epoca Internetului, Caşin Popescu (1921 - ) considera (2000) că insula lui Ahile este insula Letea din grindul Letea al Deltei Dunării.
 
Bibliografie cronologică
GHEORGHE BRĂTIANU, Marea Neagră, trad. Michaela Spinei (fr. 1969), ed. Meridiane, București, vol. I, 1988, p. 148.
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, editor MARIA HOLBAN, Călători străini despre Țările Române, volumul I, 1968, pp. 13-16.
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor MARIA HOLBAN, Călători străini despre Țările Române, vol. III, Ed. Științifică, București, 1971.
MARIN POPESCU SPINENI, România în izvoare geografice şi cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, 254 p.
CAȘIN POPESCU, Insula lui Achile, Leuce. Localizare şi precizări istorice, ed. Abaddaba/col. Historia, Oradea, 2000, 96 p.
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor PAUL CERNOVODEANU, Călători străini despre Țările Române, vol. X / partea I, București, 2000.
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor PAUL CERNOVODEANU, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul I, Editura Academiei Române, București, 2004.
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor DANIELA BUȘĂ, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul VI, Editura Academiei Române, București, 2009.
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor DANIELA BUȘĂ, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul VII, Editura Academiei Române, București, 2012.
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor DANIELA BUȘĂ, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul X, Editura Academiei Române, București, 2017.
 
Sursa foto: Arhivele Naționale Militare Române (A.N.M.R.), Colecția Gheorghe Comârzan
 
Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.

Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de ConstanţaCălătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja
 
Istoria Dobrogei - oameni, popoare Grecii (galerie foto)
 
 
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii