Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
18:01 23 05 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

27 Martie 1918 – Unirea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru cu „mama sa România, de-a pururi şi totdeauna”

ro

27 Mar, 2018 12:10 669 Marime text

Basarabia – sacrificată în jocul de interese al Marilor Puteri

 
Rapturile rusești din trupul Moldovei se integrează așa-numitei „Chestiuni Orientale“, respectiv disputa dintre Marile Puteri – în principal Imperiul Habsburgic și Rusia – pentru acapararea a cât mai multe teritorii ale Imperiului Otoman, aflat după eșuarea asediului Vienei (1683), în plin reflux de autoritate.

La sfârșitul veacului al XVIII-lea, războaiele ruso-otomane – la care participă, la unele, și Imperiul Habsburgic, sunt marcate  în finalul lor prin retrageri successive ale turcilor, lăsând spații rapid ocupate de Rusia Ţaristă. Cu toate că Petru cel Mare recunoscuse granițele Moldovei lui Dimitrie Cantemir, la 1711 („între râul Nistru, Camenița, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea, granițele țării Muntenești și ale Transilvaniei și marginile Poloniei”), în 1792-1793 Imperiul Rus ajungând până la Nistru, ținta Sankt Petersburg-ului o constituia sud-estul Europei, respectiv strâmtorile Mării Negre. Ori, în Peninsula Balcanică – dominată încă de către otomani – la începutul secolului al XIX-lea se vor ciocni aceste interese geostrategice ale Rusiei cu cele ale altor puteri, în primul rând Franța. Rivalitatea franco-rusă în zonă va jugula, în cele din urmă, soarta părții de est a Moldovei; împăratul Napoleon, având tot interesul de a izola Anglia și a neutraliza Imperiul Habsburgic, își dădea seama că nu putea realiza aceste scopuri fără a nu ține seama de Rusia. De aceea, el a căutat să-l atragă pe Alexandru I, consimțând la accesul spre Dunăre al Imperiului Rus, inclusiv prin ocuparea și înglobarea Principatelor Române în hotarele, tot mai extinse, ale acestuia.

Astfel, în toamna anului 1808, la întâlnirea de la Erfurt, Napoleon consimte la pătrunderea Rusiei spre Balcani – dar și spre nordul continentului, aici, spre a se asigura securitatea St. Petersburg-ului –, admițând recunoașterea hotarului acesteia la Dunăre. Cu alte cuvinte, Principatele Române erau „cedate“ de mărinimosul francez țarului rus, interesele Franței prevalând față de existența autonomă a celor două Principate – Moldova și Valahia.

În următorii ani însă, rivalitatea dintre Rusia și Franța va fi benefică pentru cele două state românești, iar în cele din urmă, în fața amenințării invaziei franceze, în 1812 Rusia se va grăbi să încheie pacea cu Turcia, cu care era în conflict din 1806, ocupând o parte a Moldovei, până la Prut. „Acum o sută de ani, tocmai la 16 mai 1812, prin Tratatul de la București, între Rusia și Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi, împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la Gurile Dunării. E oare o umilință în aceasta?”, se întreba Nicolae Iorga într-o cuvântare rostită la București, la 16 mai 1912. „Am stat noi la luptă, am fost biruiți, ni s-a smuls o parte din țară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit și jurat?” În implinirea evidentului rapt – consimțit de Marile Puteri ale vremii, din interese geopolitice proprii –, Rusia își adăuga încă o provincie, partea Moldovei dintre Prut și Nistru, fiind primul pământ creștin „eliberat” de sub otomani de către pravoslavnicul țar în împlinirea politicii sud-est europene/balcanice a lui Petru cel Mare.

De altfel, istoricii ruși vor recunoaște substratul expansionist al Rusiei, unul dintre ei scriind în 1913 că „planurile noastre primordial au fost mult mai mari. În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte și că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la urmă, să ne mulțumim cu un câștig mult mai modest. Din ceeace am dobândit, am alcătuit provincia Basarabia. Cât ne-a costat acest câștig? După socotelile contemporanilor, aproape 230 milioane de ruble și 150.000 de oameni (în războiul ruso-turc, din 1806-1812 – n.n), din care mai puțin de 1/3 au murit în lupte. Ceilalți au căzut jertă epidemiilor și climei din Muntenia și Bulgaria, cu care soldatul rus nu este obișnuit. Dar și acest adaos – recunoaște şi relevă, în 1912, juristul, istoricul şi omul politic rus (cu ascendenţă moldovenească) Leon Casso (1865-1914), ministru al Instrucţiunii Publice în 1910 – ne-a fost folositor pentru următoarele motive:
1. El ne apropia de Pensinsula Balcanică;
  1. Ne dă putința să stăm cu un picior solid la Dunăre, pentru a ne putea întinde în viitor mai departe în paguba Imperiului turcesc, potrivit politicii Ecaterina a II-a.
Dar, în afară de aceasta, cel mai esential moment în acest câștig a fost faptul că pentru prima data Rusia a anexat supuși creștini de-ai Porții din Europa”.

Acești „supuși creștini“ vor fi sacrificați în continuare pe altarul intereselor geopolitice ale Marilor Puteri. În 1856, „Chestiunea Orientală” este tranșantă, din nou, la Congresul de Pace de la Paris, în urma Războiului Crimeii, pierdut de către o Rusie feudal-autocratică, înapoiată economic și militar. Cu acest prilej, sudul Basarabiei este înapoiat Principatului Moldovei –  firește, nu de dragul reparației unei nedreptăți, ci pentru a înlătura Rusia de la stăpânirea Gurilor Dunării, debușeu prin care tranzitau cerealele românești spre Anglia.
Două decenii mai târziu, aceeaşi „chestiune” este redeschisă, în contextul în care avem de-a face acum cu o Rusiei mai puternică, ce dorea recuperarea sudului Basarabiei, respectiv stăpânirea Gurilor Dunării. Acum, acestea nu mai prezentau un tot atât de mare interes pentru Puterile Europene (între altele apar pe piața europeană cerealele nord-americane; din 1856 acționa și Comisia Europeană a Dunării, iar pe de altă parte, interesul acestora e focalizat spre centrul Peninsulei Balcanice). Ca urmare, asistăm la un veritabil troc între Marile Puteri, pe seama teritoriilor altor popoare; astfel în 1875, cancelarul Bismark, omul-forte al Europei, se declară de acord ca Rusia să reocupe cele trei județe sud-basarabene, în schimbul acceptării de către țar ca Austro-Ungaria să ocupe Bosnia, târg ce se va materializa prin Tratatul de Pace de la Berlin, din 1878!
 
Aspirațiilor românilor dintre Prut și Nistru – de la afirmarea identității de neam și limbă, la voința de Unire cu „mama România”
 
În ciuda practicării unei politici de rusificare și desnaționalizare – atenuată în primele decenii ale veacului al XIX-lea, accentuate în a doua jumătate a secolului, românii basarabeni își vor păstra cu sfințenie datinile, limba, conștiința de neam. Din punct de vedere numeric, ei vor constitui permanent majoritatea absolută a populației – respectiv 86% în 1917 (la un total de 500.000 de locuitori).
Deși o parte a boierimii a beneficiat de avantaje materiale și sociale din parte autorităților țariste, atenuându-se astfel, spiritul național, pe măsură însă ce ideile democratice fisurau sistemul opresiv rus, și în Basarabia se vor manifesta din ce în ce mai mult acțiunile ce vor dimensiona pozitiv mișcarea națională. Personalități precum Vasile Stroescu vor acționa pentru dezvoltarea românismului și în alte provincii românești, iar tineri precum Ion Pelivan, Petru Cazacu, Pantelimon Halippa, Emilian Gavriliță, Alexis Nour, Constantin Stere, Zamfir Arbore ș.a.  se vor număra printre acei basarabeni ce vor insufla simțământul național prin intermediul presei, al asociațiilor, al unor acțiuni publice. Începând din 1905-1906, apar la Chișinău publicații în limba română – „Basarabia”, „Moldoveanul”, „Viața Basarabiei”, „Cuvânt moldovenesc” ș.a.

În contextul mișcărilor din Rusia pentru democratizarea societății (declanşate de prima revoluţie – din anul 1905), din 1906 se cere, public, restaurarea autonomiei Basarabiei (era o simplă gubernie), învățământ în limba națională. Marcarea în 1912 a Centenarului rășluirii Moldovei, a fost prilejul exprimării unei impresionante solidarități a românilor din Vechiul Regat cu frații basarabeni, editându-se cărți – cum a făcut N. Iorga – despre istoria Basarabiei, publicându-se zeci de articole, organizându-se manifestări publice.

Declanșarea Primul Război Mondial a potențat interesul publicului din Țară, al oamenilor politici față de soarta fraților basarabeni. Într-o cuvântare rostită în Parlament, basarabeanul stabilit la Iași Constantin Stere arăta, patetic, că nimeni „nu are dreptul de a dispune de suflete românești, nu are voie să renunțe la mormintele strămoșilor care zac peste Prut”. Din păcate, și acum contextul geopolitic impunea României necesitatea realizării etapizat a idealului unității naționale; realitățile și raporturile de forțe reclamau o alianță cu Antanta, care făgăduise un ajutor, în sensul că provinciile românești din Imperiul Austro-Ungar – Transilvania, Bucovina și Banat – vor reveni Statului Român; or, Rusia era o componentă de bază a Antantei, prin urmare despre Basarabia nu se putea vorbi în aceeași termeni. De aceea, în sufletele oamenilor politici români, simțământul încrederii că Basarabiei îi va suna ceasul dreptății naționale era prezent ca atare. Omul politic Ion G. Duca – prim-ministrul asasinat de către legionari la finele anului 1933 – redă sugestiv în memoriile sale atmosfera din vara anului 1916 și starea sufletească a prim- ministru Ion I.C. Brătianu, atunci când a semnat Convenția cu Antanta, respectiv intrarea în război alături de Franța, Anglia și, nota bene, Rusia: „Firește, în sufletul lui, ca și în al nostru, al tuturor, era durerea că din această recunoaștere a drepturilor românismului lipsea Basarabia. Cum a spus odată, iscălind tratatul cu Aliații «Am renunțat la Basarabia, am comis o adevărată nelegiuire». O clipă nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi că de-acum  încolo lăsăm elementul românesc de peste Prut pradă rușilor. Singura noastră vină, dacă vină poate să fie, a fost că nu am îndrăznit să nădăjduim că din războiul mondial va fi și lichidarea Rusiei țariste, așa precum siguri eram de lichidarea Austro-Ungariei.
Nu ne îndoiam că ceasul Basarabiei va suna, cum sunase ceasul Ardealului, al Banatului și al Bucovinei”.

 
1918 – reunirea cu Țara-Mumă
 
Prăbușirea țarismului în februarie 1917, adâncirea procesului de democratizare a Rusiei în lunile ce au urmat vor dinamiza și mișcarea națională românească în Basarabia. În aprilie 1917 este adoptată o moțiune prin care se cere autonomie administrativă, economică, religioasă și culturală în cadrul Rusiei; este organizat Partidul Național Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu, Pan. Halippa, Paul Gore, la care contribuia printr-o activitate ce se va dovedi remarcabilă și transilvăneanul Onisifor Ghibu.

La 25 mai 1917, se deschide Congresul Învățătorilor, când Paul Gore se adresează pentru prima dată la o întrunire a intelectualilor basarabeni, cu cuvintele Frați români. Iată cum redă în însemnărle sale acest moment Onisifor Ghibu: „D[omnul]. Gore deschide congresul hiritisind pe cei de față cu cuvintele: Frați români, care însă au fost întrerupte de mulți din sală, care strigau: «Noi nu suntem români, ci moldoveni». D [omnul]. Gore a rămas mirat de aceste cuvinte și a zis: «Îmi pare foarte rău, domnilor, dar eu cunosc istoria neamului nostru și știu că el se numește neam românesc (subl.n.)». Iarăși întreruperi «Noi suntem moldoveni, nu români». Neamul românesc locuiește în multe țări, și astfel avem români ardeleni, români bucovineni, munteni, olteni, moldoveni și [români/aromâni] macedoneni, dar cu un cuvânt, toți suntem români. Neam moldovenesc nu este. Dar dacă dumneavoastră vă face mai mare plăcere să vă zic frați moldoveni, iată, vă zic: «Frați moldoveni»”.

Biruindu-se, prin urmare, prejudecăţi şi neştiinţă, explicabil istoriceşte, în lunile ce vor urma – în condițiile în care, nota bene, Ucraina dorea înglobarea Basarabiei, acţionând pe teren, în acest sens, prin forţe armate –, procesul de conștientizare națională se va adânci, în toamnă proclamându-se autonomia politică și teritorială a Basarabiei, iar la 21 noiembrie/4 decembrie începându-și lucrările Sfatul Țării, prilej cu care este sfințit primul steag naţional, sub faldurile căruia defilează primul regiment românesc. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Țării va proclama Republica Democratică Moldovenească, ca președinte fiind ales Ion Inculeț. La începutul anului 1918, în condițiile în care anarhia amenința cu destabilizarea Republicii, autoritățile românești vor potența procesul de reintegrare a Basarabiei la Țara-Mamă, trimițându-se peste Prut două divizii pentru a salva provincia de iminența războiului civil, datorat acțiunilor destabilizatoare şi anarhice în zonă, unități care intră în Chișinău la 13/27 ianuarie 1918.

La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării votează independența – după ce, cu două zile înainte Ucraina îşi votase propria-i independenţă –, președinte al Republicii fiind ales tot Ion Inculeț, iar ca șef al Guvernului dr. Daniel Ciugureanu.

În același timp, în sânul populației se radicalizează ideea unirii, județele cerând public consfințirea acestui act de justeţe şi reparaţiune națională. Având și consimțământul reprezentanților Antantei, Guvernul român încurajează cererile fraților basarabeni, ajutați în demersul lor și de către Constantin Stere (cooptat în Sfatul Țării). Se ajunge astfel la votarea istoricei Declarații de la 27 martie/9 aprilie 1918 de către Sfatul Țării – în numele poporului Basarabiei, acest reprezentativ şi legitim organism al populaţiei basarabene proclamă „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România”.

... Sunt, iată, o sută de ani de la această istorică hotărâre a fraților de peste Prut de a se reintegra la sânul „mamei România” – stare care, din nenorocire, nu va dura însă mult: prin voința unor Mari Puteri, două decenii mai târziu, de astădată într-un context istoric defaborabil, nedreptatea şi stihiile Istoriei se vor abate iarăși asupra lor, vechiul teritoriu al Moldovei fiind încă o dată sfârtecat – parte din strămoşescul trup naţional ce supură și astăzi. Noi, ceștia din România, nădăjduim însă că și noua rășluire – pumnal sfârtecând trupul unitar al Ţării –, urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop din 1939, va fi invalidată, în cele din urmă, de Istorie, românii basarabeni regăsindu-și resursele sufletești de care au fost animați fruntașii generației Unirii celei Mari; după cum societatea românească de dincoace de Prut se va constitui prin componentele economice, democratice, morale și spirituale, ca receptoare, ca un imbold și model de civilizație a Statului Român – membru al Uniunii Europene –, conjugându-se, astfel, peste timp, visul generațiilor de luptători pentru desăvârşirea statului naţional unitar român – ideal materializat prin Marea Unire din 1918 – cu aspiraţiile naţionale de astăzi ale fraţilor noştri dintre Prut şi Nistru.

sursa foto: tomisulortodox.ro
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii