Corifei ai românismului 140 ani de la nașterea lui Pantelimon Halippa, „apostol” și „tribun” al Basarabiei secolului XX

 
   S-au împlinit de curând (la 1 august) 140 ani de la nașterea unei personalități emblematice a României secolului XX, basarabeanul Pantelimon Halippa (a decedat la București, la 30 aprilie 1979): publicist și „învățător” – cum este consemnat în „chestionarul arestatului”, la 27 martie  1952, operat într-o închisoare din Chișinău, a doua zi după „extrădarea” sa către sovietici de către autoritățile Statului Român –, arhitect al Unirii Basarabiei din 27 Martie 1918, om politic cu atitudini general-democratice (încadrat în P.N.Ț.) și ministru în repetate rânduri în perioada interbelică.  
 Întreaga sa activitate a fost indisolubil legată de necesitatea „revenirii la firesc” a spațiului românesc dintre Prut și Nistru, cum inspirat s-a exprimat istoricul Ion Negrei, vicepreședintele Asociației Istoricilor „Alexandru Moșanu” din Republica Moldova:

            În Țară nu cunosc a fi avut manifestări memorial-științifice – căldură mare... – (cu excepția unor singulare articole), în schimb la Chișinău – al doilea oraș al României Mari și Întregite interbelice –, două instituțiuni de prestigiu de pe malul Bâcului, Biblioteca Națională a Republicii Moldova și Asociația Istoricilor „Alexandru Moșanu” din Republica Moldova (președinte: Anatol Petrencu, vicepreședinte: Ion Negrei), au organizat, întru onoarea lor – la 1 c. –, Sesiunea de Comunicări Științifice „Un drum, un destin... Pantelimon Halippa. 140 de ani de la naștere”.
            Prea puțin reținut în memoria național-identitară a românilor regățeni (la începutul anilorʼ90 am propus ca el să fie onorat de către tomitani prin atribuirea numelui său unei părți din lungul bd. Alexandru Lăpușneanu...; ulterior, renăscutul sat Lazu îi va cinsti, totuși, memoria), acest simbol al Basarabiei – care a avut bunăvoința de a mă primi, nonagenar fiind, ca începător muzeograf (și a-mi înmâna câteva exemplare din „Viața Basarabiei”, prețioasa revistă editată în anii ʼ30), în cursul unei întâlniri de câteva ore, în care a depănat crâmpeie din activitatea-i îndelungată de militant național-cultural, dar și de surghiunit postbelic – a desfășurat în România socialistă și o foarte susținută activitate, în anii ʼ60-ʼ70, „pro-Basarabia” (agreată și susținut, tacit, de către autorități).
  Este o activitate, adusă la cunoștința publicului larg în ultimele două decenii, ca efect al cercetărilor de arhivă, concretizate în studii de sinteză (precum Ion Constantin, Ion Negrei, Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2009 /496 pp./) și, mai ales, două masive volume documentare – Ion Constantin, Ion Negrei, Pantelimon Halippa – apostol al Basarabiei. Studii. Documente. Materiale, Notograf Print, Chișinău, 2013 /736 pp./, respectiv: Vadim Guzun (editor), Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității. Documente, 1965-1979 /880 pp./ (cu un studiu de Mihai Trașcă, Pan Halippa: Cronica unei condamnări /pp. 11-25/, respectiv Gheorghe Negru, Problema Basarabiei în anii 1960-1989 /pp.  817-838/).
 
   Din multitudinea de testimonii documentare (inclusiv declarații și memorii istorice înaintate autorităților), prezentăm cetitorului două dintre acestea:
● o „informare” a conducerii Consiliului Securității Statului, din 19 aprilie 1968, în care se arăta, între altele, că „dat fiind politică desfășurată în Basarabia, lui HALIPPA PANTELIMON i s-au solicitat de către Institutul de Istorie Partidului, materiale și date privind actul istoric al Unirii Basarabiei și Bucovinei cu România. El a răspuns favorabil, dar, interpretând în mod greșit solicitarea, a reluat legăturile cu o serie de basarabeni, printre care și cei menționați mai sus, cărora le-a spus că «a sosit momentul» să se ceară retrocedarea acestor provincii românești.
   Deși organele de partid de la Institutul de Istorie i-au atras atenția să nu întreprindă și alte acțiuni în afară de culegerea materialelor solicitate, HALIPPA PANTELIMON continuă să se agite pe această temă și chiar intenționează ca împreună cu ceilalți basarabeni menționați, să întreprindă unele acțiuni” (p. 153);

 
               
          
     ● o „scrisoare” adresată, la 14 septembrie 1955, șefului Statului Sovietic (titulatura era: președintele Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S.) Klement Voroșilov, în care Pan. Halippa (condamnat în iunie 1952, de către Tribunalul Militar al Ministerului Securității de Stat al R.S.S. Moldovenești, or. Chișinău, la 25 ani „de privațiune de libertate într-un lagăr de reeducare prin muncă, fără pierderea libertăților cetățenești și fără confiscarea averii”) îi aducea la cunoștință că în vara lui 1917,  într-o „discuție [în prezența lui Troțki] V.I. Lenin ne-a sfătuit pe noi, basarabenii, să nu pierdem timp cu discuții fără nici un rezultat cu guvernul Kerenski, dar să ne întoarcem în patria noastră și să luăm toată puterea în mâinile poporului și să activăm în puterea dreptului revoluționar pentru autodeterminare, inclusiv până la separare” (p. 24).
 
            Invităm cetitorul, de asemenea, a lua cunoștință de conținutul unei conferințe la radio-difuziune, mai puțin cunoscută, rostită de către Pantelimon Halippa miercuri, 27 martie 1929, în care este sintetizat – amănunțit, totuși, cu expresivă relatare narativă și instructiv memorial-istorică – procesul, etapizat, al Unirii Basarabiei „cu patria mumă”.
       
Unirea Basarabiei

   Astăzi se împlinesc 11 ani de la proclamarea Unirei Basarabiei cu ţara mumă, act istoric înfăptuit în ziua de 27 Martie 1918 de Sfatul Ţării din Chişinău.
      De atunci şi până astăzi am avut prilej să vorbesc de mai multe ori despre acest mare act din istoria naţională, la înfăptuirea căruia m’a învrednicit Dumnezeu să contribui şi eu cu munca mea şi de câte ori am vorbit totdeauna am fost stăpânit de emoţii puternice, cari nici azi când stau în faţa microfonului nu sunt mai mici.
Ce reprezintă actul Unirei Basarabiei cu patria mumă?
A fost el numai un tratat încheiat între două State care dispuneau de voinţa lor?
Nu! A fost ceva mai mult Socotesc că cea mai bună caracterizare dată acestui act a unui ţăran care ca toţi ţăranii ştie să vorbească plastic.
   Moș Ion Codreanu, actualmente vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, în zilele premergătoare Unirei, până în toate cercurile din jurul Sfatului Ţării, se discuta această problemă, a spus:
            – Ce vorbiţi mereu de Unire ca de ceva nou?
            Unirea nu-i decât rezultatul firesc al libertăţii câştigate. Căci, ce facem noi? Noi rupem şi cel de pe urmă lanţ cu care Ruşii au legat braţul răsăritean al Moldovei – Basarabia noastră la 1812.

 Basarabia până la 1812 a fost un mădular al Moldovei.
 Ruşii conduşi de politica de acaparare, au anexat această provincie la vastul lor imperiu. Această anexiune, însă, n’a omorât neamul românesc din Basarabia. Toate legăturile cu care ruşii au ferecat Basarabia, n’au făcut decât să paralizeze pentru o vreme braţul nostru, împiedecând circulaţia liberă a sângelui în corpul întreg al naţiunei.

  Însă în momentul când în Rusia a triumfat revoluţia liberatoare de popoare, legăturile care ţineau anemiat braţul Moldovei dintre Prut şi Nistru, au căzut şi sângele sănătos şi dătător de viaţă va circula din nou în corpul naţiunei noastre.
 Prin Unire, noi dăm cel dintâi exemplu de aplicare în fapt a marelui principiu Wilsonian, pentru care s’a făcut războiul, principiu scump şi revoluţiei ruseşti, că popoarele au dreptul să dispue singure de soarta lor.
  Credincioşi acestui principiu, noi Moldoveni din Basarabia, nu facem, prin Unire altceva decât să tragem concluziile lui fireşti: noi fiind români, dorim să trăim cu românii de peste Prut împreună, precum au trăit străbunii noştri.
  Astfel trebue înţeles actul Unirei; el a fost cea mai puternică manifestaţiune a conştiinţei româneşti a Basarabiei, după un secol de robie ţaristă.
  În cursul celor o sută şi mai bine ani de jug rusesc se mai produsese dovezi în această privinţă.

  La început constituţia românească o găsim la straturile sociale superioare ale societăţei basarabene, la boeri şi la preoţi.
    Boerii moldoveni, îndată după anexiune formulează ideia autonomiei Basarabiei în statul rus şi o şi câştigă. Dar această autonomie care asigura Basarabiei o administraţie locală aleasă, o justiţie după vechile codice ale lui Donici şi Armenopule, precum şi limba naţională în actele publice n’a durat decât în anul 1828. Dela acel an înainte s’a început politica de rusificare. Dar Basarabia moldovenească a rezistat. Din mijlocul boerimii moldoveneşti basarabene răsar scriitori cari intră în domeniul literaturei române, ca Alecu Donici, Alecu Rusu, Constantin Stamate, Ion Sârbu, iar mai târziu Bogdan Petricenii Hâjdău, Zamfir Arbore, C. Stere, Paul Gore şi alţii.

    Alături de boerime şi ca rod al muncei depuse pe ogorul bisericesc de întemeetorul Mitropoliei Basarabene, Gavril Bănulescu Bodoni, se face păstrătoare a conştiinţei naţionale şi preoţimea Basarabiei. Ea întăreşte poporul în credinţa strămoşilor, luptând pentru înzestrarea bisericilor cu cărţi moldoveneşti.

     Zadarnic încearcă unii din episcopii rusofili ai Basarabiei precum a fost şi arhiepiscopul — Pavel — să scoată limba Moldovenească din biserică. Mănăstirile din Basarabia şi cea mai mare parte din preoţi au continuat şi în urma poruncilor fulgerătoare ale lui Pavel să facă slujba Domnului în moldoveneşte, spre întărirea credinţei strămoşeşti.
  Dar, alături de aceste tagme care mărturisesc făţiş şi prin acte publice, conştiinţa naţională, a fost şi marea mulţime a norodului moldovenesc din Basarabia. Răzeşii, mazilii, ţăranii, toţi păstrează cu sfinţenie comorile sufletului strămoşesc şi aceasta se poate vedea din numeroasele cântece, poveşti, doine şi obiceiuri pe care fie că le-au păstrat din vechiul tezaur a! întregului neam, fie că le-au creiat din durerile şi nădejdile unui lung secol de jug străin.
Adunătorii acestor comori de artă populară, rămân uimiţi de comunitatea de idei, sentimente şi concepţii asupra vieţei care există în creaţiunea artistica a moldovenilor din Basarabia, asemănătoare cu aceia a fraţilor lor români din alte provincii.
   De altfel, în cursul celor o sută de ani de robie rusească, s-au întâmplat două evenimente mari care au tulburat adânc cugetul popular moldovenesc.
   Războiul din Crimeea din 1856 a avut ca urmare retrocedarea celor trei judeţe din sulul Basarabiei către Principatele Dunărene Române. Acest fapt a trezit nădejdi înviorătoare în sufletul basarabenilor: Retrocedarea celor trei judeţe a apărut ca un indiciu că întreaga provincie ar putea să revie la sânul patriei mame.
   Pe de altă parte, faptul răpirei din nou a celor trei judeţe din sudul Basarabiei de către Rusia, în urma războiului ruso-turc din 1877-78 la care a participat și România, a sădit în sufletele moldovenilor desnădejdea. Părea în urma acestui fapt, că se închide pentru totdeauna posibilitatea revenirei Basarabiei la trupul din care fusese ruptă.
 
CURENTE REVOLUŢIONARE

  Însă, îndată după acces, au început să mijească în Basarabia curente revoluţionare. Revoluţionarul acesta era îmbinat în mintea moldovenilor din Basarabia cu ideia, că ei numai atunci vor putea să scape din ghiarele imperialismului rusesc, când Rusia va deveni un stat constituţional în care libertăţile cetăţeneşti vor lua locul autocratismului ţarist.
   Această idee s-a manifestat mai intens în ultimele decenii ale secolului trecut prin desele treceri ale tinerilor basarabeni revoluţionari ca emigranţi în regatul român.
  Aşa au fost marele nostru Bogdan Petriceicu Hajdău, apoi Zamfir Arbore cunoscutul publicist, Victor Crăsescu – scriitorul –, doctorul Zubcu Codreanu, promotorul mişcării socialiste în România, Constantin Stere întemeetorul curentului poporanist în politică, profesorul de la Iaşi şi scriitorul A. Frunză, dr. Buşilă, dr. Cazacu, dr. Guţu şi alţii.
 Dar vine anul 1905 când în întreaga Rusie isbucneşte revoluţia.
 Această revoluţie tinde să îmbrace în Basarabia haina naţională moldovenească. În 1906 din îndemnul şi cu ajutorul lui C. Stere venit pe neaşteptate în Basarabia, intelectualii basarabeni în frunte cu răposatul Emanuel Gavriliţă, scot primul ziar românesc „Basarabia”.
 
Partidul național moldovenesc

Tot atunci se înjghiabă partidul naţional moldovenesc care în concepţia lui politică şi în structura sa nu-i decât înfăptuirea ideilor poporaniste pe care C. Stere le propovăduia pe vremea aceia în paginile „Vieţei Româneşti” de la Iaşi
 Din acea mişcare, au făcut parte – afară de cel care vă vorbeşte – d-nii Ion Pelivan, Nicolae Popovschi, Pavel Grosu, Alexis Nour, fraţii Florov, Ion Inculeţ, Mihail Vântu, G. Stârcea şi răposaţii Alexandra Ouatu, Alexandru Botezat, Vasile Hartia, Costache Partenie, Alecu Mateevici cel mai duios poet al Basarabiei şi alţii.
 Dintre manifestările politice ale acestui partid şi din activitatea mişcării poporaniste de la 1906, rămân vrednice de pomenit adresele către Duma imperială rusă semnate de sute de iscălituri (parlamentul rusesc) prin care adrese se cereau libertăţi cetăţeneşti, limbă naţională în şcoală, biserică şi justiţie, autonomie locală, pământ şi altele.
 Dar revoluţia din 1905-1906 fu înfrântă şi odată cu prăbuşirea ei, mişcarea naţională moldovenească din Basarabia scăzu.
  Reacţiunea fu puternică şi răzbunănatoare, astfel că între anul 1907 şi până în preajma războiului mondial, conştiinţa naţională se manifestă prin plecarea mai multor tineri moldoveni pentru studii la Universitatea din Iaşi, printre cari au fost cel care vă vorbeşte, Mihail Vântu, Sergiu Niţă, Ion Scodigor, Eena Alistar, Maria Şchiopu, M. Pelivan, Iulia Buzoreanu, Ion Constantin, d-șoarele, Bogor Zaharia, Diomid Calistru, Teodor Musteaţă, Dem. Rahoviţă şi alţii.
  Perioada de la 1912 încoace – după un secol împlinit de robie şi întuneric – se remarcă prin reluarea publicaţiilor în limba românească cu „Cuvântul Moldovenesc” în frunte. Se tipăresc reviste, ziare, broşuri, calendare şi altele. „Cuvântul Moldovenesc” a fost cea mai mare organizaţie moldovenească din Basarabia, iar în timpul revoluţiei a fost leagănul tuturor începuturilor de înfăptuiri politice, naţionale şi culturale moldoveneşti.
Chiar din primele zile ale revoluţiei, în casele mele, unde era şi „Cuvântul Moldovenesc” s’au repartizat rolurile şi munca în vederea scopului pe care îl urmăriau şi care era chemarea întregului popor moldovenesc la lupta pentru eliberare.
S’au stabilit deci legăturile cu unităţile militare moldoveneşti de pe front şi din centrele de instrucţie militară pentru a pregăti organizaţiunile de luptă.
  Totodată am făcut legătura cu cooperatorii, preoţii, învăţătorii, studenţii şi toate aceste categorii sociale la vremea potrivită, în congresele lor, au proclamat ideia autonomiei naţionale a Basarabiei.
    În acelaş timp am început să organizăm congresele ţărăneşti pe plăşi, judeţe şi în Basarabia întreagă.

  Ţărănimea basarabeană a fost câştigată pentru ideia autonomiei pe teme atât de naturală unei clase aproape desmoştenite, că pământul Basarabiei trebue să fie al moldovenilor şi nu al elementelor străine venite de prin guberniile ruse.

 Ţăranii moldoveni au priceput degrabă că numai autonomia Basarabiei le poate asigura aceasta. Până in toamna anului 1917 toate pregătirile erau făcute.
 

 
SFATUL ȚĂRII
   În luna Octombrie la Chişinău a avut loc Congresul militar la care s’a proclamat autonomia Basarabiei şi s’a ales o comisiune care să dea fiinţă organului ce trebuia să înfăţişeze această autonomie: „Sfatul Ţării”.
   Acest Sfat a fost convocat pe ziua de 21 Noembrie 1917; el a fost rodul cel mai însemnat al activităţii politice a conducătorilor Basarabiei Moldoveneşti, de la începutul revoluţiei şi până la momentul acela.
    Sfatul Ţării a fost conceput şi recunoscut ca organ suprem de guvernământ pentru întreaga Basarabie, de toată populaţia din sate şi oraşe. Deschiderea Sfatului s’a făcut într’o atmosferă prielnică, ceea ce a ajutat mult la activitatea de mai târziu. Consacrarea acestui organ al aspiraţiunilor şi nădejdilor unui popor, a fost vădită din chiar ziua deschidere: zeci de delegaţi s’au prezentat să salute şi să recunoască autoritatea Sfatului şi zeci de mii de cetăţeni au aclamat în stradă triumful moldovenilor.
  În cristalizarea interioară a grupărilor parlamentare din care era alcătuit Sfatul Ţării, el se prezintă ca prototipul parlamentului corporativ, aşa cum s-a desemnat mai târziu în ideologia politică a lui Mussolini şi aşa cum au fost toate sovietele provinciilor şi regiunilor ruseşti cuprinse de revoluţie.
  Problemele politice şi economice, care se discutau în Sfatul Ţării, erau examinate sub raportul intereselor reale ale grupărilor sociale din care era compus Sfatul.
 Fără doctrină multă şi ideologii preconcepute, noi, făuritorii Sfatului Ţării, mai mult instinctiv am găsit organul ideal ce se potrivea Basarabiei. Asta a fost cauza pentru care deschiderea Sfatului Ţării a fost salutată cu atâta elan de ţărani şi muncitori, de magistraţi, preoţi, funcţionari şi slujbaşi publici, de negustori şi meseriaşi. Sfatul Ţării îşi datoreşte isbânda faptului că era în spiritul vremii.
 Odată cu formarea organului de execuţie a Sfatului Ţării – care era Consilul de Directori – activitatea parlamentului basarabean intră într’o fază hotărâtoare de realizări naţionale. Basarabia s’a proclamat Republică Moldovenească, s’au format regimente moldoveneşti, s-au deschis şcoli naţionale; a început a se introduce limba moldovenească în instituţiile Statului; au început a se tipări cărţi şi publicaţiuni moldoveneşti etc.
  Dar haosul şi anarhia din Basarabia sporeau pe măsură ce avalanşa soldaţilor ruşi armaţi şi dezarmaţi invada această provincie venind de pe frontul Românesc şi cel Galiţian. Ce măsuri putea lua Sfatul şi organul său executiv, împotriva acestei primejdii?
 Regimentele şi cohortele moldoveneşti adunate cu atâta trudă de pe fronturile ruse în descompunere, purtând şi ele bacilul anarhiei şi ostenite de calamităţile războiului şi de urletul revoluţiei, cădeau sub înrâurirea unor comandanţi suspecţi aduşi de vânt, cari, cum a fost cazul Cătărău, căutau să utilizeze forţa armată pentru a-şi satisface ambiţiile lor sau a târî ţara în aventură.
 Un ajutor militar de aiurea pentru stăvilirea curentului anarhic se impunea: zilnic se produceau acte de banditism şi populaţia paşnică dar înspăimântată cerea grabnice măsuri. Chestiunea a fost discutată în Consiliul Directorilor şi s’a hotărât a se cere intervenţia armatei străine. S’a ales o formulă vagă cu privire la intervenţia străină, dar nădejdea noastră a moldovenilor se îndrepta spre armata Română, singura în stare să ne apere.
 Minoritarii basarabeni se declarau, fireşte, contra armatei române, dar nu puteau arăta altă armată mai disciplinată şi mai aproape de Basarabia. Astfel d. Erhan, Preşedintele Consiliului de directori, a cerut intervenţia armatei române; aceasta a fost pe la sfârşitul lui Decembrie 1917. Dar primul eşafod ardelenesc venit în Basarabia prin Kiev, nu ne-a fost de ajutor, căci pe ziua de 6 Ianuarie 1918 a căzut ca într’o capcană în gara din Chişinău, care era cuprinsă de bolşevici.
 În situaţia disperată în care se găsea Basarabia, conducătorii moldovenilor, ne mai putând ţine şedinţe în palatul Sfatului Ţării, din cauza teroarei bolşevice, s’au aduanat în localul Zemstvei judeţene, sub preşedinţia d-lui dr. Ciugureanu şi aci s’a hotărât să se trimeată delegaţii la Iaşi pentru a solicita intervenţia armatei româneşti în Basarabia.
 
O NOUĂ ERĂ
 Odată cu intrarea armatelor române în Chişinău – fapt ce a avut loc la 11 Ianuarie 1918 –, începe o nouă eră pentru Basarabia. Un nou guvern în frunte cu d. dr. Ciugureanu se formă şi începu să descătuşe Basarabia de influenţele şi sugestiile străinilor oploşiţi pe pământul ei.
 Rolul armatei române tocmai acesta a fost că ea a dat poporului Basarabean posibilitatea să simtă şi să cugete româneşte liber. Astfel, armata românească, prăznuind la 24 Ianuarie Independenţa şi Unirea Principatelor, sugeră moldovenimei Basarabene ideia şi dorinţa de a avea şi ea ziua de independenţă. De altfel exemplul Ucrainei, care se declarase între timp independentă de Rusia Sovietică, contribui şi el în oarecare măsură la hotărârea Statului Ţării de a proclama independenţa Basarabiei. Şi aceasta avu loc la 24 ianuarie 1918.
 Ca republică independentă, Basarabia a trăit puţin timp.
 În scurt timp după proclamarea independenţei, Sfatul Ţării şi conducătorii lui sunt copleşiţi de greutăţi şi probleme ce nu se pot soluţiona fără un ajutor sigur de la un aliat sigur.
Greutăţile erau de două feluri: externe şi interne.
 Cele externe proveneau din faptul ca Ucraina, cu care noi fusesem înţeleşi şi ne-am şi ajutat la un timp, de prin ianuarie 1918 – sub guvernul Golobici –, a început să revendice pentru ea judeţul Hotin şi judeţele din sudul Basarabiei, zicând că sunt locuite de Ucraineni.
 Trebuia deci să luptăm împotriva acestor veleităţi ale Ucrainei.Greutăţile interne proveneau din lipsuri financiare: dările care se mai puteau încasa, erau insuficiente pentru a acoperi cheltuelile statului.
 Fără bani şi fără armată proprie, Basarabia independentă era mai mult un provizorat. Aceasta o simţeam cu toţii.

 Această chestiune a început să fie discutată întâi în cercuri mai restrânse, dar a ajuns în scurt timp să fie pusă la ordinea zilei, în adunările Zemstvelor, care pe vremea aceia pe lângă atribuţiile consiliilor noastre judeţene mai aveau şi atribuţiuni politice. Astfel s’au petrecut lucrurile la Bălţi şi la Soroca.
 Adunările acestor judeţe votară moţiuni în care se exprima dorinţa populaţiei întregi de a se uni cu ţara românească. Aceste moţiuni erau, într’o măsură oarecare, un răspuns la svârcolirile unor elemente străine de prin sudul Basarabiei care agitau ideia ataşării judeţului Cetatea Albă la Ucraina.
 În această situaţie, Sfatul Ţării era împins şi el să discute problema Unirei.
 Se hotărî deci o delegaţie a Sfatului Ţării care să meargă la Iaşi, ca să afle punctul de vedere al guvernului român în această chestiune ce frământa aşa de mult lumea basarabeană.
 La Iaşi delegaţia noastră compusă din d. Inculeţ, Preşedintele Sfatului Ţării şi Ciugureanu Primul Ministru, întâlni din partea generalului Averescu, o atitudine negativă. Aşa fiind delegaţia se întoarce la Chişinău fără rezultat. Dar la începutul lunei [5] Martie 1918 la cârma ţării veni guvernul Marghiloman.
  În faţa schimbării guvernului din Iaşi, Sfatul Ţării hotărî o nouă delegaţie. Pentru pregătirea atmosferei, cel care vă vorbeşte a fost trimis şi astăzi pot mărturisi că ideia Unirii îşi făcu uşor calea în sânul guvernului Marghiloman, rămânea numai să se stabilească formele.
Aşa fiind, primul ministru al Republicii şi Preşedintele Sfatului Ţării au fost chemaţi la Iaşi spre a lua înţelegere cu Marghiloman în vederea actului Unirii.
 Totodată fu chemat telegrafic de la Bucureşti şi d. C. Stere, al cărui concurs şi prezenţă la Chişinău era simţită de toţi ca o necesitate.
 Lucrările aranjate la Iaşi în felul acesta, delegaţia Sfatului Ţării se întoarse la Chişinău, unde pe ziua de 23 Martie a sosit şi C. Stere. Venirea sa la Chişinău a fost o sărbătoare şi pentru noi şi pentru el. Cu concursul său, actul Unirii a căpătat un conţinut istoric, în care s-a cristalizat întreaga voinţă şi gândire a poporului Basarabean precum şi toată măreţia momentului prin care am trecut noi basarabenii la 27 Martie 1918.
 Unirea după cum era concepută de basarabeni şi după cum a fost admisă şi de şeful guvernului român Marghiloman, era cu anumite condiţii şi anume: Basarabia trebuia să păstreze drepturile şi libertăţile pentru care luptase şi sângerase, aşezămintele de autonomie judeţeană şi comunală şi o dietă gubernială care să aibă în seama ei toată politica gospodărească a provinciei.
 

 
ACTUL UNIRII

 Sfatul Ţării ca organ de reprezentare a voinţei Basarabene trebuia să fie menţinut până la votarea constituţiei provinciale şi a reformei agrare. Actul Unirei şi condiţiunile cetite de către Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan, în şedinţa de la 27 Martie, 1928, sunau aşa:
  În numele poporului Basarabiei Sfatul Ţării declară:

Votarea Unirii
 La deschiderea şedinţei Sfatului Ţării din acea zi memorabilă, 27 Martie 1918, d. Marghiloman ca o confirmare a acceptării acestor condiţiuni, stipulate mai dinainte în discursul său, a spus următoarele:

     Şi hotărârea s’a luat. Votarea Unirei s’a făcut pe faţă rezultatul a fost 86 voturi pentru, 3 contra, şi 36 abţineri.
    Nu e nevoe şi nu-i timpul să descriu delirul adunării şi asistenţii la proclamarea rezultatului votului. Merită însă să fie pomenite cuvintele lui Marghiloman rostite după ce a ascultat rezoluţia Unirii:

            În ceea ce priveşte condiţiunile Unirii, pe baza cărora aceasta s’a votat, ele au fost satisfăcute până în toamna anului 1918. Reforma agrară a fost votată de Sfatul Ţării la 27 Noembrie 1918, iar constituţia provincială pe care Sfatul Țării o elaborase în comisiunea lui parlamentară nu s’a găsit cu cale să fie luată în discuţie renunţându-se la ea pentru înalte consideraţiuni de Stat, căci guvernul generalului Coandă, care era pe atunci la cârma Statului a fost înştiinţat din cercurile diplomatice de la Paris că actul Unirii de la 27 Martie cu condiţiuni ar putea fi o piedică de prisos pentru ratificarea lui la Conferinţa de pace.

 Astfel la 27 Noembrie 1918, după votarea reformei agrare, Sfatul Ţării a renunţat la condiţiile Unirii motivând aceasta cu enunţarea faptelor petrecute în timpul din Martie și până la sfârșitul lui Noembrie şi anume: Unirea Bucovinei şi Ardealului şi Decretul M.S. Regelui Ferdinand pentru convocarea Constituantei României Mari pe baza votului universal.
 

 
REZULTATELE UNIRII
  Aşa s’a făcut Unirea Basarabiei cu ţara mamă, iar ca încheere a acestei sumare expuneri, să mi se permită a rezuma rezultatele aduse de Unire.
  În primul rând, astăzi între Prut şi Nistru şcoala românească pentru care noi am luptat atât, este adânc şi larg înrădăcinată, şi răspândită pe cuprinsul întregei Basarabii.
  În toate domeniile şi pretutindeni în instituţiunile de Stat, cât şi în acele particulare, azi se vorbeşte limba norodului de baştină.
  În biserici se slujeşte pe limba poporului românesc; aşezămintele şi felul de trai al poporului au fost puse pe bazele tradiţiei şi obiceiurilor poporului nostru.
 Întreaga suflare românească dintre Prut şi Nistru priveşte astăzi spre apus simţindu-şi soarta legată de soarta întregului neam românesc. Pentru ţărănimea Basarabiei, pentru marea mulţime a norodului care a inspirat şi susţinut năzuinţele conducătorilor de până la şi în timpul revoluţiei, reforma agrară – una din condiţiile Unirii – a făcut să fie împroprietăriţi 357 mii plugari, cu un milion nouă zeci şi opt mii hectare pământ.
 Pretutindeni în Basarabia astăzi domneşte linişte şi viaţă precum şi libertatea cetăţenilor este asigurată printr’o orânduire întemeiată pe legi care au la baza lor principiile democraţiei naţionale.
 Fireşte că nimic nu se câştigă fără sacrificii şi nu-i nimic mai natural decât ca în luptele duse pentru atingerea unui ideal uriaş să se fi făcut greşeli şi să fi căzut chiar jertfă.

 Au suferit mulţi, s-au făcut şi greşeli; au avut loc unele nedreptăţi; dar cu cât am înaintat şi înaintăm pe calea legământului sufletesc şi a înţelegerii reciproce, greşelile dispar, iar nedreptăţite se repară.

 Azi cu împlinirea a 11 ani de la înfăptuirea măreţului act al Unirii, privim în urmă, contemplând greutăţile învinse, şi admirând tenacitatea şi calităţile superioare ale rasei noastre ce a ştiut să treacă peste tot, ne inspirăm pentru viitor din lupta din trecut, cu nădejdea în desăvârşirea operei la care o naţiune întreagă s’a învrednicit a lua parte cu muncă şi suferinţă, cu sudoare şi sânge. 

Citește și:În Anul Jubiliar Dobrogea 145 - 110 de ani de la Pacea din București (28 iulie/10 august 1913)