Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
04:48 13 11 2019 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Interviu cu prof. dr. Matei Chihaia, despre Pavel Chihaia, scriitorul „îmbibat de peisajul uman, de stepa și de poveștile Dobrogei“

ro

14 Oct, 2019 00:00 1729 Marime text
Cu ocazia comemorării scriitorului Pavel Chihaia, organizată recent de Filiala „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România, am avut ocazia să stăm de vorbă cu Matei Chihaia, fiul autorului omagiat.
 
Cum v-a marcat, în copilărie, influența unei personalități copleșitoare, așa cum a fost tatăl dumneavoastră?
 
Da, în realitate, în vremea copilăriei, părinții mei amândoi erau la fel de importanți, la fel ca și bunicii, care au însemnat foarte mult pentru mine. A existat o competiție între mama, care lucra la un laborator de microbiologie, și tatăl meu, care era scriitor, cu privire la faptul că singurul lor copil ar trebui să meargă la științe sau la științe umaniste.
 
Și am fost fascinat de microscoape și de becuri Bunsen, înainte de a descoperi farmecul mașinilor de scris și al cărților. Am rămas fidel acestei duble vocații... Desigur, personalitatea tatei a fost un model, iar prietenii pe care i-a adus acasă sau cei la care am fost în vizită au fost o sursă de uimire și minune pentru mine, copil și mai apoi adolescent. Poveștile lor și poveștile lui mi-au îmbogățit enorm viața. Dar, de fapt, ceea ce a fost copleșitor și chiar intimidant pentru mine nu a fost faptul că a fost scriitor, jurnalist și istoric de artă, ci că a avut o copilărie și o adolescență relativ normale, lucru de care eu am fost lipsit, prin faptul că am trăit în exil înconjurat de persoane care toate erau celebre sau extraordinare prin realizările lor politice sau artistice. Îmi amintesc de o sărbătoare de zi de naștere, când eram adolescent, pe care am celebrat-o nu cu tineri de vârsta mea, ci cu Corneliu Coposu, Nicolae Stroescu-Stănișoara, Radu Maier și alte personalități...
 
Credeți ca exilul a fost, în cele din urmă, o binecuvântare sau un blestem pentru familia dumneavoastră? Cât de mult v-a lipsit România? 
 
Îmi este greu să răspund la această întrebare. Exilul nu l-am ales, ci l-am trăit ca pe o realitate inevitabilă, pur și simplu un fapt - nici bun, nici rău. Cortina de fier era un fapt nespus de violent; nimeni nu era în libertate, nici în Est și nici în Vest. Persoanele care s-au născut în Europa de după 1990 nu vor înțelege niciodată ce înseamnă să trăiești în timpul Războiului Rece, să fii nevoit să-ți alegi „tabăra”, să fii despărțit de prieteni și familie. Pot vorbi cu colegii din Coreea despre această experiență, dar elevii mei, născuți după căderea zidului de la Berlin, nu o vor înțelege, de exemplu.
 
Pe de o parte, a trăi în Germania a însemnat o oportunitate fabuloasă: libertatea. Pe de altă parte, am fost despărțiți de întreaga familie; nu am fost prezenți când au murit bunicii și nu am putut fi la înmormântarea lor. Iar scrisul a devenit o fatalitate pentru mine, pentru că nu am putut să comunic cu bunicul meu altfel decât prin scrisori.
 
Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ați primit de la ilustrul dumneavoastră părinte? De ce anume vă este cel mai dor, după plecarea lui?
 
El mi-a inspirat respectul pentru fiecare ființă umană, în special pentru minorități - o lecție învățată în orașul multicultural Constanța. Știa și practica prietenia în toate felurile posibile: avea un prieten din copilărie, cel mai bun prieten din Constanța, Mihai Vasiliu, prețuia întâlnirile cu prietenii săi de la Liceul „Mircea cel Bătrân“ - erau încă în contact atunci când s-a întors în România, în anii 90- , a dedicat o carte prietenilor săi artiști, a construit o relație puternică și profundă cu colegii săi de muncă, ba chiar a învestit cu acest sentiment de prietenie cercurile comunității culturale ale exilului, precum „Apoziția”. Era prieten intim cu editorii săi și îi deplângea, în glumă, că vor ajunge la faliment publicând cărțile lui, care, într-adevăr, niciodată nu s-au vândut bine. I-a prețuit, cu o iubire de poet, chiar și pe cei care îl disprețuiau sau care l-au criticat deschis pentru lipsa lui de „legitimitate” - în sensul lui Pierre Bourdieu -, intelectualii mai academici, mai „serioși” ca el.
 
Vorbiți-ne de atașamentul lui Pavel Chihaia față de Constanța și oamenii săi.
 
Unul dintre cele mai fericite momente pentru tatăl meu, la bătrânețe, a fost invitația la Liceul „Mircea cel Bătrân”, ca să le vorbească elevilor de acolo. Cred că a păstrat întotdeauna nostalgia Mării Negre și a peisajului dobrogean în care a crescut. A spus-o deseori în cărțile sale, de pildă în „Înfăptuiri pontice”, dar nostalgia aceasta a marcat chiar viața familiei sale: în timpul vacanțelor de vară, a încercat să regăsească Constanța în alte orașe de pe malul mării, în special Nisa, unde am fost în mai multe ocazii. Nu mi-am dat seama atunci că a văzut Cazinoul din Constanța în chipul palatelor de vilegiatură de-acolo, sau faleza de-aici în Promenade des Anglais ...
 
Care a fost parcursul carierei dvs.? V-a influențat, în alegerea dvs., mediul în care ați crescut? 
 
Da, fără îndoială. Tatăl meu și bunicul meu erau bărbați a căror carieră fusese zdrobită de stalinism și același lucru este valabil și pentru mama mea; în timp ce bunicul meu s-a împăcat cu soarta, iar mama a găsit o modalitate de a scăpa prin curiozitate, prin învățare, tatăl meu a resimțit totul ca un eșec și niciodată nu s-a împăcat cu faptul că nu s-a realizat ca scriitor, așa cum o promisese romanul „Blocada” sau piesa „La farmecul nopții”, scrise la 20 de ani. Era convins că ar fi fost un scriitor bun, îmbibat cum era de peisajul uman, de stepa și de poveștile Dobrogei, și cu aceeași convingere se considera mediocru și nelegitim în tot ceea ce a făcut apoi, inclusiv istoria artei și jurnalism – în ciuda realizărilor sale extraordinare din aceste domenii.
 
Când aceste scrieri extra-literare și-au găsit un loc în „Opera Omnia”, publicată la editura Ex Ponto, și când a primit omagiul unei monografii despre el ca istoric al artei, „Aventurile unei vocații”, acest fapt a reușit într-un fel să îl îndepărteze de ideea ca și-a ratat vocația. Cu toate acestea, textele pe care ni le citea nouă și prietenilor, atunci când nu se mai putea mărturisi într-un mod diferit, deoarece suferea de demență și cuvintele îi lipseau, erau două sau trei poezii scrise în tinerețe – opera aleasă în care vedea un fel de alfabet al sufletului său.
 
Vă mulțumim pentru privilegiul de a fi evocat împreună un mare scriitor român.
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța
 
Citește și:
 

#citeșteDobrogea Lansarea numărului dublu al revistei Ex Ponto, eveniment marcat de comemorarea scriitorului Pavel Chihaia, în prezența familiei

Mirciștii îi aduc un ultim omagiu scriitorului constănțean Pavel Chihaia... „lăcașul unde m-am format și de care am rămas legat întreaga viață”



 

Ti-a placut articolul?

Comentarii