Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
11:50 09 02 2023 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#ConstanţaEsteBine Ziua 320 – 16.11.2022. Astăzi sărbătoresc capcana postului

ro

16 Nov, 2022 10:52 798 Marime text



Toate comportamentele noastre de adulți au rădăcini în modul în care ne-am raportat în primii 2-3 ani de viață la părinții noștri. Modul în care aceștia au fost prezenți și atenți la nevoile noastre și ne-au transmis informația ”te plac așa cum ești, plângăcios, mâncăcios, căcăcios, mofturos, iubăreț sau nesuferit” este modul în care ne raportăm, în prezent, la noi înșine.

Menis Yousry spune că în ultimele decenii, generații întregi de oameni sunt condiționați să nu fie prezenți în viața lor. Dificultățile economice, sociale, culturale, politice sau poveștile pe care le oferă mass-media îi țin cu atenția în exterior atât de mult, încât nu se pot conecta la propriile nevoi (corporale și emoționale) pentru a și le împlini. Când vine momentul să devină părinți, fie dedică toată atenția copilului (copiilor) în dauna corpului lor fizic (și epuizându-se, ajung să considere copiii o povară), fie se sperie de responsabilitate și fug, lăsând copilul cu bunica, bona, un alt membru al familiei sau o soră / frate mai mare.

Când nevoile emoționale nu ne sunt împlinite, când nu primim atenția și iubirea necondiționată pe care o așteptăm de la mama (sau tata), ne refugiem în cel mai la îndemână substitut corporal: hrana. Relația pe care o dezvoltăm cu hrana, din copilăria mică, este una de iubire / ură, la fel cum dezvoltăm relația cu propriul nostru corp. Dacă îmi dă senzație de bine, plăcere, dacă sunt admirat – iubesc. Dacă nu am senzație de bine și nu primesc admirație – urăsc, disprețuiesc. Nu fac decât să oglindesc ce primesc de la părinți în primii ani de viață.

Când doresc să fac un post alimentar, fie că reprezintă varianta religioasă (fără produse animale) sau diferite variante recomandate de medic (fără lactate, fără gluten, fără grăsimi etc), mi se activează toate mecanismele din copilărie legate de modul în care am folosit alimentația să mă compensez pentru lipsa de atenție și iubire necondiționată a părinților.

Postirea i se pare benefică minții mele, care o primește ca o poveste favorabilă (”o fac pentru sănătatea mea”), în schimb corpul se simte pedepsit, de parcă ar fi făcut o greșeală sau ceva rău. Este lipsit de plăcerea dulciurilor, a făinoaselor, a familiarului lapte cu biscuiți sau a altor bunătăți din copilărie.

În post se activează o capcană imensă, în care emoțiile noastre vor fi prinse cu toată forța instinctelor de supraviețuire. Apare un conflict între nevoia de plăcere (corporală) și nevoia de asceză (mentală). Pustnicii și oamenii religioși din trecut vorbeau de confruntarea cu diavolul în perioadele de postire. Se refereau la dialogul interior, la retrăirea amintirilor corporale ale copilăriei mici, în care mâncarea (sau anumite mâncăruri) erau singura conexiune cu viața, într-o perioadă în care emoțional ne simțeam deconectați de mama, tata sau cei din jur. Ei erau alături de noi, fizic, dar nu erau conectați emoțional și energetic la noi, nu ne simțeau nevoile și nu ne puteau anticipa reacțiile. Iar un copil de până la 2-3 ani supraviețuiește întreg dacă i se recunosc nevoile, i se anticipează reacțiile și primește mesajul că este cineva acolo ce-l va ajuta să rămână în viață.

Corpul unui copil de 7-8 luni spitalizat, care primește perfuzii dureroase în venele de la cap sau de la mână nu primește mesajul ”te chinui pentru binele tău” ca fiind prietenos. Știe doar că atenția din exterior vine cu multă suferință pentru corp. Relația lui cu mâncarea este posibil să devină una de tortură: va dezvolta intoleranțe și alergii alimentare, astfel încât ”suferința” să continue într-o formă inconștientă. Orice tentativă de postire îl poate duce în abisuri de emoții, pe care le stăpânește cu greu. Observând asta, orice om își va respecta reacțiile corporale și se va strădui să înțeleagă ce se întâmplă.


Nu ținem posturi că-și propune mintea să le facă (pentru a spune tuturor ”eu am postit”). Este doar importanță de sine. Ținem posturi ca să permitem mecanismelor inconștiente de conexiune cu alimentația să devină mai clare și să mai putem vindeca, prin conștientizare, deconectări de forța vieții, ce le purtăm cu noi din copilărie.

Astăzi sărbătoresc capcana postului pentru a-mi aminti că orice lupoaică, oricât de abilă, atentă și perseverentă, își mai prinde lăbuța în cate o capcană ascunsă sub frunze. Dacă se zbate cu putere când este în capcană își poate pierde piciorul. Cel mai util este să aștepte vânătorul să desfacă acea capcană, și să-și conserve forțele pentru a prinde un moment de slăbiciune și a evada. Asta necesită energie, atenție, prezență și mai ales, conștiență.

Să avem o altă zi frumoasă de toamnă, cu atenție la capcanele pe care postirea alimentară le deschide, odată cu schimbarea dietei.

Cu iubire, tuturor


Sursa foto-text: Facebook/ Zyanna Orinda 
Urmareste-ne pe Google News

Ti-a placut articolul?

Comentarii