Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
17:53 10 12 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Constanţa de odinioară Iernile lui Ovidius la Tomis (ll) (galerie foto)

ro

17 Jan, 2017 00:00 7060 Marime text
Să se fi asemănat viscolele de acum două milenii cu cele care ne-au îngrozit în aceste prime zile ale lui 2017? Să fi fost mai aspru vântul din nord măturând zăpada şi troienind-o pe la colţuri? Să fi gemut mai sălbatic marea neprietenoasă şi neagră sub povara valurilor urcate pe ţărm? Dar ce făceau locuitorii vechii cetăţi când poetul iubirilor gingaşe, răsfăţatul Romei şi al femeilor frumoase, Publius Ovidius, poreclit Naso, a ajuns pe ţărmul neprimitor al Pontului Euxin?
 
„Vrei să afli, poate, şi cine-s tomitanii / Şi ce fel de moravuri se văd în jurul meu? Cu geţii în amestec sunt grecii de pe-aice Dar geţii cei războinici îi covârşesc pe greci. Călări pe cai puzderii, sarmaţii şi cu geţii Tot mişună pe drumuri: când vin, când iar se-ntorc!” („Tristia”, V, 7, v. 9 - 14).
 
Tomisul i-a apărut exilatului nefericit un loc pierdut la extrema graniţă a lumii, la ultima margine a pământului, de fapt la periferia marelui imperiu. În versuri este realizat portretul autohtonilor din împrejurimile cetăţii, obligaţi să stea cu o mână pe coarnele plugului şi cu cealaltă pe arme, sau care, îmbrăcaţi în cojoace miţoase, ronţăiau vinul îngheţat. Iată şi fragmentul în care geţii îl aclamau în cetate pe gingaşul poet care le citeşte un poem în limba lor:
 
„Poate, prin faţa-i schimbată de-acum, muza mea se trădează / şi, cu atâtea greşeli, o recunoşti că e ea. / Nu te mira, citind-o, că versul mi-e plin de cusururi, / pentru că eu, între timp, getic poet am fost? / Şi le-am plăcut, felicită-mă deci, că astfel început-am / nume să port de poet printre hirsuţii mei geţi. (…) / După ce, dar, întregul poem scris în limba străină / l-am terminat de citit până la ultimul vers, / Capul şi tolbele pline ei toţi şi-au mişcat şi un lung / murmur din gură au scos geţii cuprinşi de avânt.”
 
Poetul îi descrie pe geţi ca fiind aspri, sălbatici, făcându-şi singuri dreptate cu securea de la brâu. Traiul lor este greu. Femeile gete, în loc să toarcă, se ocupau cu măcinişul grâului: „Grâul şi bucate râşnesc femeile aici în loc de lână / iară pe creştet aduc apa în vase - acas” („Scrisori din Pont”, lll, 8 lui Fabius Maximus. Analele Dobrogei, lX, vol. 2. 1928, pag. 296). Hrana geţilor era constituită din miere, legume, laptele de oaie şi de iapă, caşul, iaurtul, făina de grâu, meiul şi ovăzul.
 
Luna lui Janus, prima din calendar, paznicul lumii 
 
La Roma lui Augustus, stăpână pe un uriaş imperiu, clădit cu râvnă din războaie prin care îngenunchea popoare, erau aduse din toate colţurile bogăţiile: grâu din Africa şi Egipt, vânat şi lână din Galia, untdelemn din Spania, fructe şi vinuri din insulele greceşti, aur din Dalmaţia şi Dacia, sticlărie din Fenicia, fildeş din Mauritania, papirusuri din valea Nilului. Întreaga lume se afla în mâinile romanilor cuceritori. Ei stăpâneau şi mările, şi uscatul, şi cerul semănat de stele, şi tot nu sunt sătui -scria Petronius. Panem şi circenses, adică pâine şi spectacole, era sloganul cu care se supuneau popoarele. Ieri şi azi, la fel.
 
Romanii nu mâncau dimineaţa decât o felie de pâine cu o bucată de brânză sau pâine înmuiată în vin sau o plăcintă şi câteva măsline. La prânz mâncau ouă, peşte, legume, o friptură rece, un fruct şi un pahar cu vin. Dar cinele erau consistente, cu fripturi stropite din belşug cu vin.
 
Cu mult înainte de a fi exilat în neospitalierul Tomis, poetul cel mai răsfăţat al Romei, Ovidius, scrisese una dintre cărţile sale bine-cunoscute: „Fastele”. Era, de fapt, poetizarea calendarului roman. În versuri elaborate, se prezentau lunile anului, fiecare aducând cu sine sărbători, obiceiuri şi mereu alte tablouri din natură.
 
Luna lui Janus, prima din calendar, era supranumită paznicul lumii şi zeul păcii, Februa era luna morţilor, când pe morminte se puneau o cunună de flori, fructe, sare şi pâine înmuiată în vin curat, iar la sfârşitul ei se desfăşura o sărbătoare în care doi vecini de hotar aduceau pe pământ un bolovan mare sau un trunchi de copac bătrân şi puneau pe el două coroane de flori şi două turte sfinţite. Se făcea un foc mare, în care un copil arunca un pumn de grâu, iar o fetiţă - un fagure de miere. Oamenii din jur, îmbrăcaţi în alb, aruncau peste foc cu vin, apoi se jertfea un miel, care se cocea pe jăratic, şi în triumful mesei se cântau imnuri de laudă zeului.
 
Luna a treia a anului era consacrată zeului Marte, cea dintâi divinitate din Latium. Martie este luna serbărilor câmpeneşti. La mijlocul lunii, poporul o sărbătorea pe Anna Perenna, despre care tradiţia spunea că a ajutat poporul înfometat de patricieni, aducându-i în fiecare dimineaţă, din toată sărăcia ei, pâinişoare calde pe care le frământa şi le cocea în timpul nopţii. Cea de-a patra lună era a Venerei, din ea descinzând poporul roman, ea dădea legi pământului şi apelor, ea făcea pomii să înmugurească şi să încolţească grânele. A cincea lună a anului începea cu sărbătorile Florei, când se deschideau teatrul şi circul, iar vesela zeiţă era protectoarea curtezanelor. Luna aceasta avea o zi dedicată lui Mercur, sărbătoarea negustorilor, apoi, pe la mijlocul lunii iunie, se celebra sărbătoarea Vestei, păzitoarea focului sacru. Căci Vesta nu era alta decât Terra, pământul.
 
Tot în iunie era şi sărbătoarea brutarilor. Altarul lor de pe Capitoliu amintea de asediul Romei de către gali, când asediaţii, într-un moment de disperare, au aruncat în tabăra inamică toate pâinile pe care le aveau pentru a-i convinge pe asediatori că Roma nu poate fi învinsă prin foame.
 
Împărăteasa Ecaterina a ll-a şi misterul lui Ovidius la Tomis
 
Au trecut două milenii de la moartea poetului. Cu siguranţă a avut parte de onoruri şi de jertfe pe măsură. Nici astăzi nu se cunoaşte locul unde a fost înhumat. Multe au fost cercetările arheologilor, multe ipotezele, unele chiar extreme de fanteziste.
 
În octombrie 1884, venea la Constanţa Bruto Amante, un filoromân născut la Napoli în 1852, fiul magistratului Enrico Amante, un apărător fervent al unirii forţelor latine din Europa. Bruno Amante vine la Constanţa şi publică după puţin timp un reportaj-eseu despre „Ovidiu în exil“, adnotat - „descriere făcută în urma unei vizite la Constanţa, antica Tomi”.
 
Autorul încearcă să schiţeze portretul moral al poetului născut „elegant şi foarte licenţios al epocei lui August”, adulat de mulţime, vinovat de a şti prea multe din „cotloanele” curţii imperiale. Apoi conchide: „Cât de gentilă şi nobilă a fost gândirea d-lui Remus Opreanu de a ridica un monument marelui poet pe tărâmurile Daciei; arătând astfel iubire pentru antica Roma, importând din Constanţa suvenirul civilisaţiunei romane şi împlinind totodată dorinţa poetului, care considera în urmă, ca o a doua patrie, locul unde era să-şi lase şi unde şi-a lăsat cenuşa sa: «Quem fortuna debit Roma jit ille locus», şi chiar în acel loc se află descendenţii anticei colonii a lui Traian, unde românii cu aspiraţiuni întinse, cu spirit întreprinzător, demni de mărinimoşii lor strămoşi comuni, şi-au plantat steagul naţiunei”.
 
Bruto Amante avusese o misiune specială venind la Constanţa: trebuia să infirme, de la faţa locului, informaţia lansată de unii istorici ruşi, împrăştiaţi în Europa, că ei ar fi descoperit mormântul lui Ovidiu pe malul Nistrului. Scrie în cartea sa Bruno Amante: „În anul 1802, «Monitorul» şi alte ziare din Paris anunţaseră că săpându-se fundamentele unei fortăreţe la îmbucătura Dunării, nişte ţărani ruşi ar fi descoperit un mormânt ce se crezu că putea fi a lui Ovidiu, pentru că aici ar fi fost odinioară edificată cetatea Tomi, şi pentru că acele locuri erau cunoscute din timpi îndelungaţi sub numele laculi - Ovidii (lacurile lui Ovidiu). Tot acele ziare adăugau că se găsise în acel mormânt un bust care semăna foarte mult cu bustul Iuliei, fiica lui August, ce există încă la Roma, şi că de aceea ruşii dăduseră acelei fortăreţe numele de Ovidopoli […].” 
 
Ecaterina a II-a fusese înştiinţată despre această descoperire. Ea se bucură şi o crezu adevărată. „Mormântul lui Ovidiu, găsit într-o ţară cucerită prin armele sale, ar fi făcut tot atâta plăcere acelei femei extraordinare cât şi succesului victorios al vreunei bătălii. De aceea, când în 1791 tratatul din Iaşi prelungi fruntariile Rusiei până la Nistru, cea dintâi grijă a împărătesei, care nu pierdea din vedere proiectele sale asupra imperiului bizantin, fu ca, construind mai multe fortăreţe pe ţărmul stâng al fluviului, de a le da nume greceşti precum Tyraspol, Gregoriopol, în onoarea lui Grigorie Potemkin, şi Ovidiopol, în apropierea lacului Ovidiopol. Această ţară este situată în hărţile cele noi ale Rusiei la îmbucătura Nistrului.”
 
Bruto Amante, înflăcărat susţinător al latinităţii şi un mare prieten al poporului nostru, scrie mai departe în cartea sa: „Pentru a reînvia chestia ubicuităţii oraşului Tomis, chestie atât de puţin studiată, trebuia să se ivească vreo circumstanţă extraordinară, şi iată că s-a şi ivit prin vestea răspândită în cele din urmă luni ale anului 1884: apropiata inaugurare a statuii lui Ovidiu în Kiustenge pe ţărmul Mării Negre, care era locul unde a fost antica Tomi”.
 
Ridicarea unei statui lui Ovidius în vechiul Tomis nu scapă neobservată diplomaţilor străini acreditaţi în ţara noastră. Se păstrează în Arhivele Statului Bucureşti (microfilme Franţa, r. 64, c. 377, Ministere des Affairs Etrangeres, Archives diplomatique, Paris. Corespondance politique des consuls. Constantza, vol. 2) un raport al viceconsulului Franţei la Constanţa către ministrul francez al afacerilor externe privind inaugurarea statuii poetului.
 
„Am onoarea a o informa pe Excelenţa voastră că municipalitatea oraşului Constanţa tocmai începe lucrările piedestalului pe care va fi ridicată statuia lui Ovidiu. Cioplitorii în piatră au fost, în mod special, angajaţi în Italia pentru a da acestui piedestal o formă artistică care să nu fie nepotrivită cu opera de artă a sculptorului Ferrari, autorul statuii. Statuia va fi aşezată chiar anul acesta pe piedestalul său, dar nu va fi inaugurată decât în luna iulie 1887.
 
Primarul de Constanţa (n.r. la acea dată era Panait Holban) îşi propune să dea cea mai mare strălucire posibilă acestei ceremonii, scop în care vor fi adresate invitaţii, de către municipalitate, tuturor oamenilor de litere din Europa meridională.”

Citeşte şi:

Constanța de odinioară: Ovidius – poetul iubirilor gingașe (l) (galerie foto)
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii