Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
05:10 21 05 2022 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#MemorialulPoartaAlbă Raport final - Scopul şi efectele regimului totalitar comunist în România (VIDEO)

ro

18 Mar, 2022 00:00 7674 Marime text
Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu. Sursa foto: domeniul public
  • „Nu încape îndoială că România după 1945 ar fi putut să se dezvolte ca un stat democratic şi pluralist, dacă nu ar fi existat intervenţia sovietică şi disponibilitatea comuniştilor de a servi necondiţionat interesele Kremlinului. Distrugerea continuităţii constituţionale a statului român prin abdicarea forţată a Regelui Mihai în decembrie 1947 rămâne unul din marile abuzuri ale comunismului în România” (Raportul Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România).
Raportul Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România este un document fundamental care simbolizează ruptura oficială şi ireversibilă de moştenirea totalitară a regimului comunist. Raportul Final este rezultatul unei munci dificile şi intense desfăşurate de unii dintre cei mai importanţi cercetători din domeniu. Comisia a fost formată din 18 membri (istorici, politologi, sociologi, foşti disidenţi, intelectuali marcanţi), iar preşedintele ei a fost profesorul de ştiinţe politice de la Universitatea Maryland, Vladimir Tismăneanu. Alţi 21 de experţi au colaborat la elaborarea variilor capitole ale Raportului Final. Concluziile sale au fost prezentate de Preşedintele României Traian Băsescu în discursul din 18 decembrie 2006 din cadrul sesiunii celor două camere reunite ale Parlamentului. Discursul său a devenit act oficial al Statului Român.

De ieri, Raportul Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România se află și în Biblioteca digitală a Cotidianului ZIUA de Constanța și poate fi vizualizat AICI. Cotidianul Ziua de Constanța vă va prezenta, printr-o serie de articole, cele mai importante concluzii ale raportului.

În materialul de azi ne vom opri asupra capitolului „Natura, scopul şi efectele regimului totalitar comunist în România”, de unde am extras următoarele teme:
  1. Sistemul totalitar comunist;
  2. Sistemul totalitar comunist din România. Efectele regimului;
  3. Victime;
  4. Călăii.

Sistemul totalitar comunist

Mişcările totalitare sunt organizaţii de masă formate din indivizi atomizaţi şi izolaţi. Comparate cu toate celelalte partide şi mişcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiţionată şi inalterabilă în raport cu membrul individual” (Hannah Arendt). Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului/stat.

Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu înverșunare, a forţat sute de milioane de oameni să trăiască într-o lume închisă, represivă şi umilitoare. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea „umanismului absolut”, o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi în care oamenii ar putea trăi într-o deplină libertate.
Comunismul, însă, a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale. Dictatul leninist asupra realităţii a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiţă din imensa maşinărie a despotismului partidului unic. Ceea ce nu înseamnă că această strategie a reuşit pe deplin. Dimpotrivă chiar, oamenii au rezistat în diferite feluri, au existat diverse grade de opoziţie, dar şi felurite grade de complicitate.

În sistemul totalitar comunist, partidul era cel care definea deopotrivă ceea ce era permis şi ceea ce era interzis. La sfârşitul regimului comunist din România, deci în momentul Congresului al XIV-lea din noiembrie 1989, PCR număra aproape 4 milioane de membri. Era vorba, aşadar, de unul dintre cele mai mari partide comuniste din lume (proporţional vorbind). În realitate, era un gigant lipsit de orice viaţă internă.

Sistemul totalitar comunist din România. Efectele regimului

Principalele trăsături ale sistemului comunist din România, care îl califică drept un adversar categoric al principiilor democratice, aşadar ca pe un despotism totalitar, au fost următoarele elemente discutate în profunzime în structura „Raportului Final” :
- domnia monopolistă a partidului unic, auto-intitulat „partid al clasei muncitoare“. Dictatura PMR, apoi PCR (după 1965), a fost construită după modelul sovietic şi a fost consfinţită în toate Constituţiile de după 1948 până la finalul din 1989. Au fost interzise şi distruse partidele istorice, precum şi toate organizaţiile care menţineau vie posibilitatea opoziţiei în raport cu despotismul comunist. Primul experiment de „democraţie populară”, deci dictatura nelimitată de nicio lege pe teritoriul istoric al României, a fost impunerea regimului bolşevic în Basarabia şi Bucovina de Nord în perioada de după ultimatumul sovietic din iunie 1940. Ţinem să menţionam aici atrocităţile comise de comuniştii din ceea ce s-a numit Moldova sovietică împotriva cetăţenilor nevinovaţi: arestări, deportări, exproprieri, asasinate în masă.
- distrugerea societăţii civile şi omogenizarea forţată a populaţiei prin atomizare şi dispariţia oricăror garanţii constituţionale ale libertăţii individuale.
- represiunea generalizată şi rolul central al poliţiei secrete (Securitatea). Pentru sistemul intrat în transă, nu mai conta numărul victimelor: ideologia luptei de clasă, aflată în chiar inima proiectului de inginerie socială marxist-leninistă, justifică lichidarea unor întregi categorii sociale, decretate drept „vermina”. În perioada stalinismului dezlănţuit (1948-1964), regimul a creat un întreg univers concentraţionar pe care pe drept cuvânt îl putem numi Gulagul românesc. A existat însă o rezistenţă reală, mai ales în prima perioadă, inclusiv sub forma mişcărilor de partizani. Teroarea mai subtilă, mai degrabă preventivă, de după 1964, nu a însemnat nicicum o îmblânzire a regimului, ci doar utilizarea unor metode mai puţin şocante şi crude de control al populaţiei. Criminalitatea sistemului, izvorâtă din chiar natura sa ilegală şi ilegitimă, nu a dispărut după 1964. Securitatea a fost aşadar o instituţie ilegală, ilegitimă şi criminală de la începutul şi până la sfârşitul ei.
- propaganda neîncetată şi controlul absolut, prin intermediul cenzurii (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor şi, din 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) asupra mijloacelor de informare, devenite instrumente ale dezinformării şi manipulării generalizate.
- îndoctrinarea întregii populaţii cu dogmele marxist-leniniste şi tentativa de revoluţionare, în fapt de mutilare a condiţiei umane, numită construcţia „omului nou”. La acest capitol trebuie accentuat rolul nefast al sistemului propagandei de partid, al şcolilor de partid, al organelor de presă („Scânteia”, „Lupta de clasă”, apoi „Era Socialistă”), al Editurii PMR (apoi Editura Politică) şi al secţiilor CC al PCR care „îndrumau” activităţile ideologice.
- distrugerea economiei de piaţă şi impunerea unui model rigid, autoritar, ultra-centralizat al economiei planificate. În prima perioadă, economia a fost sistematic jefuită în favoarea URSS. Pe parcursul întregului experiment, s-au plătit costuri colosale legate de impunerea unui model economic ineficient şi finalmente falimentar.
- lichidarea monarhiei constituţionale, distrugerea statului de drept şi impunerea dictaturii proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare (nomenklatura), exercitată prin utilizarea celor mai brutale metode teroriste. Statul românesc în perioada 1948-1989 a fost în esenţa sa un stat bazat pe teroare, directă sau indirectă, punitivă şi/sau profilactică, iar justiţia a avut ca scop camuflarea şi justificarea crimelor comise de statul totalitar.
- atacul sistematic împotriva proprietăţii private şi distrugerea ţărănimii prin colectivizarea forţată, prin „noua revoluţie agrară” lansată în octombrie 1981 şi prin experimentul sistematizării satelor.
- controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenţei, înainte de toate procuratura, miliţia, armata, grănicerii.
- controlul asupra corpului uman, prin politica pronatalistă forţată, care a durat până la căderea regimului, şi asupra celui social, prin raţionalizarea aprovizionării prin decretele din 10 şi 17 octombrie 1981, urmate de programul „alimentaţiei ştiinţifice” din 1982.
- o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963. Autonomia politicii externe româneşti de după 1964 nu a fost expresia unei afirmări a spiritului patriotic, ci a servit grupului conducător (mai întâi unit în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi al lui Nicolae Ceauşescu) pentru a-şi menţine nealterată puterea.

În realitate, acest „comunism naţional” a servit prea puţin poporului român. A creat însă un sentiment de falsă euforie naţionalistă, precum şi iluzia unei căi româneşti spre un socialism diferit de cel sovietic.

Victime

Numele victimelor, ca şi cele ale călăilor, trebuie cunoscute pentru a putea spune, precum cei care au supravieţuit Holocaustului nazist: „Să nu se mai repete!” Acest raport ţine să fie deopotrivă o rememorare şi un avertisment. Cei care uită trecutul riscă să-l retrăiască, a scris filosoful american George Santayana. Trebuie astfel să onorăm memoria celor care şi-au dat vieţile rezistând sistemului, de la cei care au murit în închisoare şi până la persoanele care au murit din cauza avorturilor ilegale, de la cei încarceraţi şi bătuţi (mineri, muncitori, ţărani care au protestat împotriva comasării terenurilor şi a colectivizării) în anii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi până la victimele anilor 1980 sub Nicolae Ceauşescu.

Aceşti oameni nu au fost transformaţi cum ar fi dorit potentaţii comunişti. În cele din urmă, nemaiputând suporta apăsarea unui despotism inept, majoritatea poporului român s-a mobilizat şi a pus capăt dictaturii prin Revoluţia din Decembrie 1989. Fără a nega conspiraţiile împotriva lui Ceauşescu, ţesute în aparatul de partid, în Armată, în Securitate şi în serviciile secrete străine, nu putem accepta tezele celor care susţin că prăbuşirea regimului nu a fost decât efectul unor astfel de acţiuni sau o lovitură de stat. Victimele de la Timişoara, Bucureşti, Cluj şi din alte oraşe şi-au dat viaţa luptând împotriva unui sistem inuman. Aceşti oameni, ca şi cei care au ieşit pe străzi nu s-au simţit şi nu au fost parte a vreunui complot. Anii care au urmat după 1989 au semnificat o luptă continuă între forţele vechiului sistem, indiferent de măştile pe care le-au purtat şi le poartă, şi acea parte a României care a dorit şi doreşte o societate deschisă.

Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale, şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar.

Multe din crimele dictaturii nu au fost consemnate în documente. Totalitarismul operează adeseori prin ordine orale. Cele mai dure decizii ale conducerii comuniste din România au fost fie transmise oral, fie învelite în camuflajul insidios al limbii de lemn.

(...) Când vorbim de sute de mii de victime (arestaţi, închişi, deportaţi, ucişi), nu încape îndoială că regimul a comis crime împotriva umanităţii. A mutilat suflete umane, a desfigurat şi deturnat destine, a marcat indelebil câteva generaţii cu ale sale insanităţi ideologice. A transformat România într-o imensă colonie penitenciară, populată de delatori, colaboratori şi ofiţeri securişti. A obligat o întreagă populaţie să trăiască într-o stare de continuă dedublare. A privat peste douăzeci de milioane de oameni de viaţa la care ar fi avut dreptul prin însuşi faptul venirii lor pe lume. A prigonit minorităţile naţionale, pretinzând că le apară drepturile. A declarat demenţi pe cei care îndrăzneau să se îndoiască de binefacerile socialismului. A folosit psihiatria ca pe o armă politică. A persecutat fără cruţare pe cei care au îndrăznit să ceară sindicate libere. A utilizat cele mai perverse diversiuni posibile pentru a-şi compromite adversarii. A atacat exilul anticomunist şi a încercat să contracareze pe toate căile posturile de radio libere din Occident şi în primul rând secţia română a postului de radio „Europa Liberă”. Nu poate exista nicio justificare pentru acest regim a cărui unică raţiune de a se afla la putere a fost ideologia urii de clasă şi cultul violenţei.

Călăii

Numele instituţiilor care au comis crimele împotriva umanităţii trebuie cunoscute. Tot astfel, numele marilor vinovaţi, deci ale potentaţilor comunişti şi ale inchizitorilor securişti, trebuie cunoscute. România comunistă nu a fost guvernată de fiinţe extraterestre. În fruntea ei, respectiv în fruntea diverselor instituţii cheie (Biroul Politic, Comitetul Executiv, Prezidiul Permanent, Secretariatul, Comisia Controlului de Partid, secţiile CC, Securitate, comitetele regionale/judeţene de partid) s-au aflat, în diverse perioade: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Petre Borilă, Constantin Pîrvulescu, Alexandru Bârlădeanu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Dumitru Petrescu, Dumitru Coliu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, János Fázekás, Iosif Banc, Iosif Uglar, Maxim Berghianu, Richard Winter, Gheorghe Rădulescu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeţ, Ion Stănescu, Tudor Postelnicu, Ion Iliescu, Virgil Trofin, Vasile Vâlcu, Dumitru Popescu, Ion Coman, Ghizela Vass, Ştefan Andrei şi lista poate continua.

Fiecare activist a îndeplinit ceea ce el sau ea considera o nobilă misiune: aplicarea cu infinit devotament a liniei partidului, indiferent de costurile umane. Între importanţii colaboraţionişti recrutaţi din „vechile clase” pot fi amintiţi: Petru Groza, moşier cu convingeri de stânga din 1933, convertit la un socialism din care a ştiut să profite cât a putut, Mihai Ralea şi Mihail Ghelmegeanu, foşti miniştri carlişti, cu convingeri de stânga dinainte de 1944, deveniţi susţinători fervenţi ai RPR. Fiecare dintre aceste persoane a deţinut o doză de responsabilitate pentru ceea ce putem numi tragedia României sub comunism. Nimeni nu a rostit vreun cuvânt de regret.

Sursă foto: Domeniul public


Citește și:
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România - Raport final (Raportul Tismăneanu) (DOCUMENT)

 
 
 
 
 
 
Urmareste-ne pe Google News

Comentarii








Cele mai recente postari