Călăii de la Poarta Albă. Morții lagărului, transportați la groapă cu căruțele de pâine

 
Din anul 1950, de-a lungul traseului Canalului Dunăre-Marea Neagră au fost înfiinţate lagăre de muncă unde au fost internați cei care se opuneau comunismului. La Poarta Albă au fost închiși aproximativ 12.000 de detinuţi, păziți, umiliți, bătuți, înfometați și uciși de călăi.
 

 
Între iulie 1949, data înființării coloniei, și iulie 1951, conducerea a fost asigurată de directori, după cum urmează: Ștefan Duma (iulie-septembrie 1949), Anton David (septembrie-2 decembrie 1949), Gheorghe Timofte (2 decembrie 1949-18 februarie 1950, 3 mai 1950-23 mai 1951), Gheorghe Lupu (18 februarie 1950-3 mai 1950) și Ion Peicu (23 mai-11 iulie 1951).

După iulie 1951, conducerea a fost încredințată unui ofițer care avea funcția de comandant. Comandanții coloniei Poarta Albă au fost: locotenent-major Ilie Sandu (11 iulie-1 noiembrie 1951), căpitan Ștefan Georgescu (1 noiembrie 1951-15 februarie 1952), locotenent Gheorghe Cojanu (15 februarie 1952-27 iunie 1953), locotenent Ioan Ficioru (27 iunie 1953-3 ianuarie 1955), căpitan Eugen Cornățeanu (3 ianuarie 1955-1 iulie 1956), căpitan Anton Gheorghiu (1 iulie 1956-14 august 1957) și locotenent- colonel Gheorghe Olteanu (14 august 1957- 1 ianuarie 1967), conform „Dicționarului penitenciarelor din România comunistă“ editat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.
 

 
Ion Ficioru a fost unul dintre puținii torționari care au plătit pentru atrocitățile săvârșite în lagărele de muncă. Născut la 4 aprilie 1928 în comuna Cucerdea din județul Mureș, într-o familie de baptiști, a semănat teroare pe unde a trecut, fie că a fost vorba de Periprava, fie de Poarta Albă. Din păcate, a fost judecat mult prea târziu și a plătit prea puțin. Condamnat la 29 de ani de închisoare, a murit la 26 septembrie 2018, la Spitalul Penitenciarului Jilava.

Un alt comandant reținut de memoria deținuților pentru brutalitatea lui era căpitanul Eugen Cornățeanu. Născut la Brezoi, județul Vâlcea, în 1905, vorbea foarte greoi românește, spre amuzamentul deținuților. Anterior fusese comandantul unui alt lagăr de muncă forțată, cel de la Peninsula, în 1953. Era deosebit de crud și brutal cu deținuții. După moartea lui Stalin și după ordinul ministrului Pavel Ștefan care interzicea bătaia în lagărele de muncă, s-a limitat la violența verbală.

Una dintre cele mai sinistre figuri ale coloniei Poarta Albă era primul brigadier Marin Stănciugel, supranumit Hercules, deținut de drept comun. În calitatea pe care o avea, obișnuia să-i șantajeze pe deținuții care primeau bani sau haine. Singurul limbaj pe care îl cunoștea și îl aplica era cel al violenței. Lui Stănciugel i se atribuie o crimă odioasă. Înfruntat de un deținut pentru favoritisme la împărțirea hranei, brigadierul a dispus pedepsirea acestuia cu carcera. Ajutat de un alt brigadier, l-a bătut până la moarte pe recalcitrant și l-a aruncat în groapa cu var nestins a coloniei.
 

 
Nimeni nu știe cu exactitate câte victime au murit în această colonie. În volumul „Mărturie şi document”, Constantin Ticu Dumitrescu reconstituie peisajul halucinant din magazia în care, la Poarta Albă, erau depuse zeci de cadavre: