Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
08:46 29 01 2023 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#MemorialulPoartaAlbă Raport final. Partidul Comunist Român - Politica internă a PCUS și PCR după moartea lui Stalin (VIDEO)

ro

15 Apr, 2022 00:00 5172 Marime text
Ziarul Sânteia, 6 martie 1953 - Moartea lui Stalin
 
Continuăm prezentarea Raportului Final al Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România, document aflat în Biblioteca digitală a Cotidianului Ziua de Constanța, cu politica internă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și al Partidului Comunist Român după moartea lui Stalin, deces care a condus la apariția conceptului de „nou curs”.
 
Moartea lui Stalin a produs confuzie în rândul elitelor conducătoare ale URSS şi ale sateliţilor acesteia. Climatul politic al vremii a fost definit cu ajutorul unei metafore literare, „dezgheţul”. A apărut conceptul de „nou curs”. În perioada martie-septembrie 1953, urmaşii lui Stalin au făcut eforturi pentru a limita teroarea de masă, i-au asigurat pe oameni că nu se pregăteau alte epurări şi au redus simţitor retorica antioccidentală şi anti-titoistă. Competiţia pentru putere dintre facţiunile rivale de la Kremlin a dus, printre altele, la expulzarea şi uciderea fostului şef al Ministerului Securităţii Statului (MGB) al URSS, mareşalul Lavrenti Pavlovici Beria.
 
Ştirile privind eliberarea din închisoare a doctorilor de la Kremlin în aprilie 1953 şi eliberarea din Gulag a sute de mii de prizonieri reprezentau semnale încurajatoare ale începutului „dezgheţului”. Valul de reabilitări politice de după 1954 şi reafirmarea demult uitatelor „norme leniniste ale vieţii de partid” au dus la creşterea aşteptărilor pentru schimbare, nu numai în URSS, ci şi în ţările satelite. Beria şi asasinii săi de la MGB erau ţapii ispăşitori ideali, iar „conducerea colectivă” a lui Malenkov şi Hruşciov s-a folosit de lichidarea lor pentru a-şi reafirma angajamentul pentru relaxare politică internă, condiţii de viaţă mai bune pentru poporul sovietic şi relaţii mai bune în interiorul blocului sovietic. Influenţa exercitată de Beria asupra lui Stalin, în special în ultimii ani de viaţă ai tiranului, a fost invocată ca o explicaţie pentru acţiunile întreprinse între 1948 şi 1953, inclusiv pentru ruptura cu Iugoslavia, procesele spectacol din democraţiile populare şi violentele campanii antisemite care avuseseră loc.
 
Cominformul, cândva atotputernic, a început să se destrame, iar periodicul său, „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară”, s-a cufundat într-o binemeritată uitare. Diminuarea şi chiar dispariţia retoricii anti-iugoslave după 1953 şi, după 1954, începutul reconcilierii sovieto-iugoslave au semnalat faptul că un nou sistem de relaţii se forma nu numai în interiorul blocului, dar şi în mişcarea comunistă mondială. Revolta de la Berlin din iunie 1953, declanşată de mărirea normelor de producţie în construcţii, a fost primul episod dintr-o serie de evenimente care urmau să ducă la dezintegrarea imaginii monolitice, omogene a blocului sovietic. Mişcarea antitotalitară a muncitorilor din Berlin, înecată în sânge de poliţia est-germană, susţinută de forţele sovietice, a atras atenţia Vestului asupra fenomenelor centrifuge din lumea comunistă. Numirea lui Imre Nagy ca prim-ministru al Ungariei în iunie 1953, programul său politic moderat, îngrădirea influenţei lui Mátyás Rákosi în cadrul conducerii maghiare, deschiderea URSS către Vest după 1955 şi începerea procesului de reabilitare a unora dintre cele mai importante victime comuniste ale represiunii staliniste erau fără îndoială menite să încurajeze iluzia că sistemul putea fi reformat de la vârf prin renunţarea la dogmele staliniste.
 
Perioada dintre 1953 şi 1956 a coincis cu disoluţia dramatică a mitului lui Stalin şi cu începutul căutărilor unor modele socialiste alternative. Mai puternică în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, dar prezentă şi în România, RDG şi chiar în URSS, tentaţia socialismului democratic a afectat un segment semnificativ al intelighenţiei. Revizionismul reprezenta expresia articulată a revoltei pe care o resimţiseră mulţi dintre intelectualii marxişti înregimentaţi faţă de prăpastia dintre idealurile proclamate şi practică. Mai mult, mediul internaţional era în schimbare: spiritul Genevei, numit astfel după locul conferinţei la vârf din iulie 1955, promisa cooperare paşnică dintre Est şi Vest, neutralitatea Austriei şi retragerea trupelor sovietice din zona de ocupaţie rusească din acea ţară, în conformitate cu tratatul de pace semnat pe 15 mai 1955, au crescut aşteptările unor ţări ca Ungaria, România şi Polonia. Dar rezultatul luptelor pentru putere dintre staliniştii şi antistaliniştii de la Kremlin era departe de a fi clar, iar ca urmare a acestei situaţii politice şi ideologice complicate au apărut probleme semnificative.  
 
În ciuda succesului său din 1955, când l-a destituit pe Malenkov din funcţia de prim-ministru, Nikita Hruşciov, care devenise susţinătorul fervent al forţelor antistaliniste din Prezidiul PCUS, nu putea conta pe majoritatea colegilor săi. Molotov, Kaganovici, Malenkov, Voroşilov şi alţi adepţi ai liniei dure controlau încă sectoare cheie ale partidului şi guvernului şi nutreau resentimente adânci faţă de eforturile de demascare a crimelor staliniste. În 1955, Imre Nagy a fost obligat să se retragă din funcţia de premier al Ungariei, iar Rákosi şi staliniştii săi păreau să-şi recâştige influenţa politică pierdută. În realitate, însă, victoria lor a fost de scurtă durată: intelectualii şi studenţii maghiari înţeleseseră că Moscova nu-i va susţine necondiţionat pe vechii lideri stalinişti, iar mitul infailibilităţii partidului fusese sfărâmat. Lupta pentru reabilitarea lui László Rajk şi a celorlalte victime ale rákosismului era în plină desfăşurare, fiind favorizată de încălzirea relaţiilor dintre liderii sovietici şi Tito. Rajk fusese executat în 1949 sub acuzaţia că era spionul lui Tito şi, implicit, un agent al Occidentului imperialist. Acum, când Tito era sărbătorit ca un tovarăş comunist, nu mai exista nici un motiv pentru menţinerea vechilor acuzaţii de la procesul împotriva lui Rajk. Panica, teama şi insecuritatea se răspândeau rapid printre eşaloanele staliniste de la vârful partidelor din Europa Centrală şi de Est.
 
Comuniștii români și politica internă după 1953
 
Liderii comunişti români au înţeles că vremurile se schimbau şi că vechile metode trebuiau revizuite radical: prin urmare, a fost iniţiată o anumită relaxare a politicii interne după 1953. Una dintre primele măsuri luate a fost decizia de a pune capăt construcţiei canalului Dunăre-Marea Neagră, o întreprindere enormă, impusă de Stalin, care se potrivise cu politica de represiune a lui Gheorghiu-Dej. În timpul Plenarei Comitetului Central din 19-20 august 1953, sub influenţa noului curs şi a retoricii sovietice poststaliniste, Gheorghiu-Dej a criticat încercările de a promova cultul personalităţii, părerea lui fiind că Secţia de Propagandă şi Agitaţie a partidului trebuia să se concentreze asupra meritelor conducerii ca un organism colectiv şi nu să idealizeze un singur individ. A fost criticat şi accentul exagerat pus pe industria grea în detrimentul bunurilor de consum, iar Gheorghiu-Dej a insistat asupra necesităţii de a se concentra asupra creşterii standardului de viaţă al populaţiei. Puteau fi distribuite sume mai mari de la bugetul de stat industriilor producătoare de bunuri de consum, a anunţat Gheorghiu-Dej, urmând linia lui Malenkov din URSS.
 
La Festivalul Internaţional al Tineretului, din vara anului 1953, regimul a făcut tot ce a putut pentru a prezenta imaginea unei generaţii vesele şi entuziaste de tineri români, iar cantităţi imense de mărfuri au fost expuse în magazine, spre uimirea românilor, care de ani de zile nici nu visaseră la aşa ceva. Oamenii îşi vor aminti festivalul ca pe o prezenţă occidentală trecătoare pe străzile Bucureştiului, prin vizibilitatea redusă a forţelor poliţieneşti şi prin parţiala liberalizare culturală. În 1955, Miron Constantinescu a fost numit viceprim-ministru însărcinat cu problemele culturale şi intelectuale, pierzându-şi astfel poziţia de preşedinte al Comitetului de Stat pentru Planificare. Numirea sa a coincis cu o deschidere faţă de intelectualii influenţi care fuseseră persecutaţi sau reduşi la tăcere în timpul „jdanovşcinei” din România.
 
Tot în 1955 a fost introdusă o politică mai permisivă în privinţa admiterii la facultate, noile reglementări reducând duritatea sistemului restrictiv bazat pe promovarea celor care proveneau din familii muncitoreşti. Nu au fost desfiinţate însă cotele alocate în conformitate cu „originea socială”, care îi dezavantajau pe candidaţii provenind din familii intelectuale, „burgheze” sau din familii de „chiaburi”. Congresul al II-lea al PMR fusese programat iniţial pentru anul 1954, la şase ani după cel precedent, dar a fost amânat de câteva ori.
 
Pentru a emula, în aparenţă, schimbările de la Moscova, la Plenara Comitetului Central din 19 aprilie 1954, a fost instituită o „conducere colectivă”. Poziţia de secretar general a fost înlocuită cu un Secretariat format din patru membri, condus de un prim-secretar. Gheorghiu-Dej, imitându-l pe Malenkov, a devenit prim-ministru, poziţie pe care a deţinut-o până în octombrie 1955, când, înţelegând că sursa puterii era în continuare Secretariatul Comitetului Central, a preluat funcţia de prim-secretar (care era titlul purtat de Hruşciov în URSS). În perioada aprilie 1954-octombrie 1955, Gheorghe Apostol, omul de încredere al lui Gheorghiu-Dej, a deţinut poziţia de prim-secretar. Până în acel moment, cele mai importante poziţii deţinute de Apostol fuseseră la sindicate sau în guvern. Prin urmare, el nu avea nici o bază de putere în cadrul birocraţiei partidului, rolul său principal fiind acela de a crea aparenţa unei împărţiri a puterii la vârful PMR. Pe de altă parte, după cum susţin unii foşti aparatcici comunişti, Apostol a jucat un rol cheie în reorientarea propagandei de partid într-o direcţie mai puţin dogmatică. În realitate, Gheorghe Apostol era câinele credincios al stăpânului său şi orice iniţiativă semnificativă a sa necesita obţinerea aprobării lui Gheorghiu-Dej. De fapt, Plenara din aprilie 1954 a avut loc la două zile după executarea lui Pătrăşcanu, ceea ce arată că Gheorghiu-Dej a avut grijă să elimine orice posibil adversar capabil să introducă reforme la timpul potrivit.
 
Printre secretarii Comitetului Central nou promovaţi la această plenară erau Nicolae Ceauşescu – care a devenit şi membru supleant al Biroului Politic – şi Alexandru Drăghici. Congresul al II-lea al PMR s-a ţinut pe 23-28 decembrie 1955, la scurtă vreme după admiterea României în Organizaţia Naţiunilor Unite împreună cu Bulgaria şi Ungaria, eveniment care a avut loc pe 14 decembrie 1955. La congres au participat figuri importante ale comunismului mondial, precum Alexei Kiricenko, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Ucrainean şi membru în Prezidiul PCUS, mareşalul Ciu Te, viceprimministru al Republicii Populare Chineze şi secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, Dolores Ibárruri, secretar general al Partidului Comunist Spaniol în exil, Mátyás Rákosi, prim-secretar al Partidului Comunist Ungar şi Todor Jivkov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar116. Un subcomitet, format din Gheorghiu- Dej, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu şi Leonte Răutu, a pregătit raportul politic al Comitetului Central, care nu propunea nici o inovaţie ideologică.  
 
De la eliminarea „deviaţioniştilor de dreapta” în 1952, Gheorghiu-Dej l-a considerat pe Iosif Chişinevschi colaboratorul său cel mai apropiat şi mai devotat. Ca dovadă a acestei relaţii speciale stă faptul că sarcina lui Chişinevschi în Secretariat includea şi supravegherea cadrelor şi a „organelor speciale” (Securitatea, justiţia, miliţia şi procuratura). Probabil că principalul susţinător al lui Ceauşescu în numirea acestuia ca secretar însărcinat cu organizaţiile şi aparatul de partid a fost Chişinevschi. Noul Birou Politic era compus din toţi membrii vechi, Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioroş, Emil Bodnăraş, Miron Constantinescu şi Constantin Pîrvulescu, la care se adăugau trei noi membri: Petre Borilă, Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu. Lui Ceauşescu i-a fost încredinţată prezentarea raportului privind statutul partidului, în care acesta a subliniat tradiţionalele teme leniniste privind „centralismul democratic” şi „internaţionalismul socialist”. Promovarea lui Drăghici a fost un semn clar că Ministerul de Interne, adică Securitatea, continua să joace un rol esenţial ca „scutul şi sabia” regimului. Cât despre Borilă, acesta era un stalinist înveterat, care fusese comisar în Brigăzile Internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania şi care avea contacte excelente la Moscova.


 
Despre Ionuţ Druche
S-a născut pe 16 decembrie 1982 în Constanța. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din localitate, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. A lucrat în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, ocupând postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului.
 Actualmente este bibliotecar în cadrul Bibliotecii județene „I.N. Roman” din Constanța.
 Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.
 
Citește și:
#MemorialulPoartaAlbă Raport final. Partidul Comunist Român - Stalinismul dezlănţuit, 1948-1956 (VIDEO)
 
#MemorialulPoartaAlbă
 
Urmareste-ne pe Google News

Comentarii








Cele mai recente postari