Istoria Dobrogei Cunoașterea provinciei prin călătorii și publicații

• Se știe că presa pe teritoriul Dobrogei a apărut după Războiul de independență, ca rezultat al instalării administrației româneşti în noiembrie 1878. Așa cum nu a existat vreo manifestare culturală pe acest teritoriu stăpânit de Poarta Otomană mai mult de patru secole. Este menționat doar ziarul „Stravopolis” („Şontorogul”), apărut la Sulina în perioada 1875-1880, în limba greacă, dar nepăstrat nici măcar în cea mai importantă bibliotecă a țării.[1]

Tocmai de aceea cele ce urmează sunt puse sub semnul unor  mari întrebări:

 


Au circulat sau nu publicații românești şi străine pe teritoriul Dobrogei înainte de 1878?

Începuturile publicisticii dobrogene sunt marcate din 22 iunie 1879,  o dată cu naşterea tulceanului „Steaua Dobrogei.”[2]   Despre care putem bănui că este  o franciză  francmasonică a „Stelei Dunării”  a lui Mihail  Kogălniceanu.
Pentru că Dobrogea a fost o provincie ocupată de Imperiul Otoman, s-ar presupune că primele publicații cunoscute pe teritoriul ei sunt cele apărute la Constantinopol şi circulate, fie şi  ocazional,  pe întregul teritoriu al imperiului. 
Seminarul musulman (medrese) din Babadag, instituție şcolară de tradiție a comunității musulmane, a fost înființat în 1610. Generalul Gazi Ali Paşa, comandant al corpului de armată, și-a donat pentru întreținerea lui moşia din satul Zebil, de circa 10000 de hectare. Domnitorii români Ghica şi Şerban Cantacuzino au susținut  inițiativa generalului. Gazi Ali Paşa a lăsat testament ca toate excedentele anuale obținute de pe moşia lui să fie folosite  doar în scopuri culturale.[3]
Se poate înțelege că programul cultural sub patronajul şcolii confesionale l-a determinat pe mecena să  semneze un astfel de testament. În 1837, cu sprijinul sultanului Mahmut al II-lea, s-a construit o nouă clădire pentru seminarul ce va funcționa până în 1901 la Babadag, cu o întrerupere între 1877-1889, apoi va fi mutat la Medgidia. O şcoală de tradiție a comunității musulmane nu ar fi în drept  să dețină  o   bibliotecă şi, eventual,  periodicele vremii?



Pankalia (Mangalia, de astăzi) a fost, după Babadag, cel de-al doilea centru religios din spațiul danubiano-pontic, recunoscut ca un Mecca autohton. Turismul religios putea facilita şi circulația informațiilor, implicit a presei și cărților. Geamia Esma Hatun Sultan, un edificiu în stil maur, care se mai păstrează şi astăzi la Mangalia, a fost construită, se pare, în 1525, alte surse dând ca an de inaugurare 1590. Mai târziu va fi ridicată la rang de moschee. Istoria lăcaşului de cult este impresionantă: prințesa (hatun) Esma, fiica sultanului Selim al ll-lea (1566 -1574) şi soție a marelui vizir Sokollu-Mehmed Paşa (1565-1579), primeşte de la tatăl său pământurile Mangaliei. După moartea tatălui şi uciderea soțului său prințesa s-a refugiat la Pankalia  şi în memoria celor doi a ridicat acest lăcaş de cult cunoscut de la început cu numele de Esma Hatun Sultan. Prințesa era o persoană instruită, care circulase  lejer prin Europa,  posibil citea din primele tipărituri  apărute în diverse țări. Iar la ultimul său domiciliu, pentru a-şi spori sihăstria, putea să aducă şi să întrețină chiar o bibliotecă.
 

 

Călătorii aventurieri

Călătorii străini în trecere prin Dobrogea, venind din centre europene dezvoltate, unde apăruse presă, erau vectori de informație prin locurile  unde poposeau? Bunăoară, Hector de Bearn, angajat de Franța în misiunea militară care supraveghea războiul ruso-turc din 1828, străbate, printre alte țări, şi Dobrogea şi, în goana cailor, desenează peisajele care îl impresionează şi scrie în jurnalul său diverse însemnări. De la 1 iunie până la 15 august 1828 Hector de Bearn realizează 62  de litografii, pe verso fiecăreia fiind relatată călătoria şi transcrise informații despre locul imortalizat. Volumul in foglio intitulat „Quelques souvenirs d’une campagne en Turqui” apare la Paris, în  1828. Puțin mai târziu, un desenator german, Adolf Mayer, copiază câteva imagini din album şi la Konigl. Lith. Institut le multiplică şi le răspândeşte mai departe în foi volante. Astfel, o vedere reprezentând Casa Paşei din Bazargic, vederea oraşului Babadag, cazarma din Babadag, imagini de presă –cum le-am spune astăzi,  devin tipărituri distribuite în diverse părți ale Europei.[4]
3.Companii străine - franceze şi engleze  -  îşi dezvoltau investiții de proporții pe teritoriul Dobrogei: calea ferată Cernavodă-Constanța sau şoseaua strategică Rasova-Cernavoda. Legătura specialiştilor cu țările lor se făcea şi prin corespondență şi publicații. Astfel, Camille Allard, medic francez, publică în revista „L’Union Medicale” din iulie, august şi septembrie 1857, şi apoi în broşură separată, în acelaşi an, impresiile culese în calitate de medic al Misiunii pe teritoriul Dobrogei.
În 1855, guvernul francez trimisese în Dobrogea o misiune tehnică pentru a construi un drum între Constanța şi Rasova, misiune condusă de Leon Lalanne alături de care se aflau dr. Camille Allard, ing. Jules Michel, topograful român Aninoşanu ş.a.
 

 

Carol Popp de Szathmary, fotoreporterul de război

La 25 noiembrie 1855 şoseaua Rasova Constanța a fost terminată, pe ea putând circula zilnic 300 de care trase de boi. Toate aceste investiții erau destinate să ajute la evacuarea armatei franceze în încrâncenarea europeană numită Războiul Crimeii. A fost primul război în timpul căruia telegraful a început să aibă un rol important, cu primul reportaj „în direct” al lui  William Howard Russell pentru „The Times”. Iar românul Carol Popp de Szathmary, recunoscut printre primii 10 fotografi din Europa, este cel care a realizat primul reportaj fotografic în timpul aceluiaşi război.
Compania engleză „Danube and Black Sea” a realizat, în anii 1857-1860, construcția căii ferate Cernavoda - Constanța şi câteva obiective sociale în Constanța pentru specialiştii săi. Să fi fost aceştia lipsiți de serviciile de informare din presa care deja ocupa piața mediatică a Europei? Dar şeful companiei, inginerul englez John Trevor Barkley, colabora cu ziarul „Românul” care-i publica astfel de impresii despre Dobrogea: „Căldurile cele mai mari ale veriĭ de la Dunăre sunt micşorate printr-un vînt dulce, care se rădică de la mare în fiecare dimineață pe la 10 ore şi care aduce pe aripele lui răcorire şi sănătate. Călătorul, care pléacă de la Dunăre pe o arşiță năbuşitóare spre Constanța, întâlnesce acéastă schimbare de temperatură răcoritóare le o depărtare de vreo 10 kilometri de mare, şi e cuprins instinctiv de un simțimăntŭ de bună stare întăritóare care e atât de reală pe cât de plăcută. La Constanța, iarna e scurtă, dar aspră; chiar şi marea e câte odată acoperită cu bucăți de gheață, care plutesc în timp de câteva zile pe suprafață, fără a aduce însă vreo predică navigațiuniĭ. Primavara oferă un timp cum nu se póate dori mai plăcutŭ. Numărul anilor care i-am petrecut acolo, şi care m-au făcut fóarte familiar cu Constanța şi cu Dobrogea, vor fi, cred, justificarea mea pentru a căuta să contribui, într-un grad fóarte modest, şi prin mijlocirea prețioaselor d’vóastre coloane, la informațiunile privitóare în noua posesiune a Românieĭ - informațiunĭ care pot fi de interes a fi răspândite tocmaĭ în acest moment.„[5]
 La Cernavodă acorda asistență sanitară şi specialiştilor englezi ai companiei şi populației medicul Irvin Bolton, fost angajat pe vaporul staționar englez „Cokatrice”. El a constituit în oraş o bibliotecă medicală cu cărți şi reviste. Câțiva ani mai târziu tot el înființează şi prima farmacie a  oraşului.  Bolton a întreținut o colaborare profesională cu prestigioasa revistă de specialitate din Anglia „The Lancet” în coloanele căreia a publicat multe din cazurile medicale pe care le-a întâlnit în practica sa, dar şi crâmpeie din viața de zi cu zi a Constanței ultimului sfert de veac XIX.[6]
 

 

Comisia europeană a Dunării

În acelaşi timp, prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, era stabilită libertatea navigației pe Dunăre, aplicând acestui fluviu regulile Tratatului de la Viena din 1815 şi, cel mai important punct,  înființarea unei comisii europene, cu autoritate legislativă, şi a unei comisii riverane permanentă, cu autoritate executivă. La Galați s-au înființat cu acest prilej  o cancelarie condusă de un secretar general, o cassă centrală - alte două ființau  la Tulcea şi Sulina, o tipografie a Comisiei Europene, un serviciu de măsurători în care activau desenatori, conductori şi interpreți pentru lucrările maritime şi fluviale, un atelier litografic pentru reproducerea hărților şi a planurilor inginerilor. Totodată, comisia a înființat o linie telegrafică între Galați, Tulcea şi Sulina. În 1857 comisia a organizat şi un serviciu special de poliție în portul Sulina, iar în 1861 a creat Inspecțiunea generală a întregii navigații fluviale de la Isaccea la Sulina. Prin Regulamentul votat în noiembrie 1856 i s-a  conferit Turciei preşedinția comisiei. Delegatul Turciei ocupa în acelaşi timp funcția de guvernator al Tulcei. Pentru lucrările tehnice a fost desemnat inginerul englez Hr.A.Hartley, care mai târziu s-a ocupat de linia ferată Constanța-Cernavoda şi de primele lucrări din portul Constanța.[7]
 

 

Traversând Dobrogea cu tolba plină cu cărți

Cea mai veche însemnare pe o carte cu circulație în Dobrogea datează din 5 februarie 1706, scrisă pe „Floarea darurilor”, Snagov, 1700, coligat cu „Pilde filosofeşti” tipărită de Gheorghe Radovici, cel mai bun tipograf al lui Antim Ivireanu. Circuitul cărții este interesant şi semnificativ pentru studiul nostru. Şi este narat de unul dintre cei mai acribi istorici, Dan Simonescu. Un negustor bucureştean, Petru Mărgelatu, pleacă cu marfă pe o corabie cu destinația Țaringrad. Aici se întâlneşte cu Sterie Căpitanul, capichehaie la Poartă. Copilul de casă al căpitanului Sterie, pe numele său Soare, o cumpără cu doi taleri de la Mărgelatu, o citeşte  şi se întoarce acasă la Babadag, unde o împrumută lui Eustație diacul, aflat în misiune pe lângă paşa serascherul. Cartea a ajuns la Biblioteca Academiei.[8]
La 1726, la Râmnic,  lucra un tipograf care semna „Ilie de la Cernavodă“. Nu şi-a luat întâmplător numele acesta şi este exclus ca venind acasă să nu aducă din roadele muncii sale - cărți, foi tipărite. De altfel, acelaşi istoric, Dan Simonescu, scria despre existența în 23 de localități dobrogene a peste 170 de cărți adnotate în româneşte, dovedind circulația lor pe aceste meleaguri, până la 1878, data revenirii provinciei la țară.
b.Alte numeroase date atestă pătrunderea şi circulația în localitățile dobrogene a tipăriturilor româneşti de peste Dunăre. Ion Ionescu de la Brad, student la Sorbona, revoluționar paşoptist, retras apoi la Istanbul, alături de prietenul său, Ion Ghica, devine om de încredere al marelui vizir Reşid Paşa, administratorul averii acestuia, colaborator, în acelaşi timp, la „Journal de Constantinopole” condus de Nogues, în paginile publicației căreia îi apar articole  pe teme agrare, economice, etnografice, geografice. Stă patru luni în Dobrogea, în 1850, şi trimite numeroase articole la ziarul ce apărea la Constantinopol.[9]  Îl cunoaşte pe Said Paşa, la Rusciuc, şi pe hanul Mârza, beiul tătarilor, unde şi găzduişte mai mult timp. „Şederea mea în gazdă la beiul tătarilor a produs senzație în poporul românesc care mă iubea pentru cuvintele cele dulci şi mângâierea şi nădejdea ce i-am dat şi care era mândru că mă vedea considerat de autoritățile locului. Eu am văzut Dobrogea.”  Iar despre bei scria că ştia româneşte, dar şi franceză, ceea ce presupune că era şcolit şi putea să aibă printre preocupări aflarea informațiilor din ziarele vremii, cu apariție la Constantinopol. Acelaşi Ion Ionescu de la Brad, în călătoria lui de la 1850, prin Dobrogea, menționează că a aflat în casa unui învățător, Iancu din Niculițel, Proclamația de la Islaz, ieşită de sub teascurile tipografiei lui Ion Eliade Rădulescu.



La începutul anului 1855, Ion Ionescu de la Brad a publicat în revista lui Vasile Alecsandri de la Iaşi, „România literară”, un articol intitulat „Românii din Dobrogea“. „Nu este țară pe lume care într-aşa îngustă întindere de pământ să cuprindă mai multe monumente artistice ca Dobrogea... Românul în Dobrogea calcă pretutindeni pe ruinele măririi strămoşilor săi. Coloanele de marmură şi de gresii, capitelurile de stilul cel mai curat, ornamentele iscusite ce zac în ruine sunt o dovadă încredințătoare că romanii au ocupat locurile acestea pe când artele la dânşii ajunseseră la cel mai înalt grad de înflorire. La Kiustenge vezi idoli scobiți cu o iscusință, pot zice, neimitată încă. Tot acolo, în zid, am găsit o piatră cu două capete de bou înconjurate cu ghirlande şi despărțite cu steke, piatră ce seamănă cu ornamentele casei municipale din Turin; un agheazmar mare, de marmoră, sculptat întocmai ca benisteriul din Pissa; zidul de la Mangalia, care formează portul ruinat, seamănă cu acel de la Civita Vecchia; templul Dianei de la Amcerea, dezgropat de călugării români care şi-au făcut acolea o mânăstire; templul de la Niculițel, cetate zisă a lui Traian, prefăcut în biserică; stavila de piatră pe drumul Silistrei şi o mulțime de alte asemenea lucruri rămase din vechea strălucire a Dobrogei, sunt o dovadă de înrâurirea popoarelor apusene asupra acestei țări, pe marginile între Europa şi Asia.”[10]
Savantul Xavier Hommaire de Hell, o personalitate marcantă a culturii franceze, geograf şi geolog, călătoreşte, din ordinul Ministerului Instrucțiunii Publice din Franța, de la Constanța la Cernavodă, cu harabaua, prin valea Carasu. Îl însoțesc un pictor desenator, J. Laurens, un constructor de nave, Yani, un figurant de pe bulevardele Parisului, Iosep, şi trei mateloți. Impresiile sale de călătorie sunt publicate la Paris în anii 1854-1860, şi cuprind o descriere amănunțită a valurilor de pământ despre care autorul opinează că sunt de origine romană: „Aici au stat diferite armate, însângerând pământul în lupte grozave, căci totul a fost folosit zadarnic pentru a opri mersul barbarilor, împinşi de valul destinului uman. Cinci ore de mers, după ce am părăsit Constanța, ajunserăm la cel mai mizerabil sat. Mii de pureci, numeroşi câini lătrând plângător, o sărăcie şi lipsă completă de alimente ne cam întristară timp de câteva ore de repaos pe care trebuie să-l facem. Cei câțiva tătari care locuiesc în aceste locuri, aşa de plăcute, sunt un rest al faimoasei hoarde din Bugeac, care urcă la hanii din Crimeea. Ei ocupă aici cam 50 de sate ale cărei populații poate fi evaluată la 2.000 de familii. De-a lungul văii lui Traian, guvernul austriac voia odinioară să stabilească un canal de unire între Dunăre şi Marea Neagră. Acest proiect e puțin realizabil, cu toate că pare să fie îndeplinit în parte de la natură, adică prin această înlănțuire a lacurilor comunicând între ele, cu care regiunea e semănată”.[11]
Trebuie să subliniem că pentru Austria, Dobrogea reprezenta un scop mult râvnit: dominația economică la Dunăre. Astfel, această țară realizează, pe lângă acest canal, proiecte pentru bănci de credit şi-şi propune să ia asupra ei paza Dunării .
 

„Fac o mânăstire de piatră pentru a cărei voe de zidit au dat 1500 lei, o vacă, şi 30 oca de unt şi alți bani la cadii şi fruntaşi turci”

Părintele Visarion, cel care a întemeiat mânăstirea Cocoşu din județul Tulcea, era originar din Făgăraş, plecat de la 17 ani de acasă mai întâi în Văratec şi Neamț, unde a stat 30 ani tipograf. El a tipărit „Geografia” lui Dimitrie Cantemir, apoi a legat cărți după regulile meseriei de artizan al pielii şi hârtiei.  A fost hirotonosit preot la o vârstă matură şi după ce a intrat în hainele preoțeşti a plecat la Muntele Sfânt unde a stat 7 ani pentru a crea un nucleu de românism. Dar neavând cei 30.000 lei ce i se cereau pentru a deveni proestosul a revenit în țară. Un român, Ene, ciorbagiul ciorbagiilor din toată cazaua, a cumpărat o vie de la o turcoaică, cu 300 lei, vie aşezată între Dealu Fetei şi Dealu Cocoşului. Puțin mai târziu a cumpărat cu 12.000 lei mereaua din prejur, şi aprobare de la firmanul turcesc de a construi o mănăstire. În 10 ani lăcaşul a ajuns să aibă 30 călugări, din zona Dunării şi a Tulcei, fiindu-le un bun duhovnic.  Ion Ionescu de la Brad mai consemna în corespondența lui cu Ion Ghica  „Fac o mânăstire de piatră pentru a cărei voe de zidit au dat 1500 lei, o vacă, şi 30 oca de unt şi alți bani la cadii şi fruntaşi turci. Toată aşezarea asta a românilor formează un capital de 400.000 făcut în 10 ani din nimica, ca să zic aşa”. Un tipograf la Cocoşu să fi renunțat la meseria lui dintâi? Greu de presupus.[12]
Prima tipografie pe teritoriul Imperiului otoman se pare că a aparținut  umanistului european Dimitrie Cantemir (1673-1723), intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), şi în cea a Rusiei ca sfetnic al țarului Petru, căruia i-a tipărit câteva decrete şi ordine împărăteşti.
Dimitrie Cantemir a trecut de mai multe ori prin Dobrogea.
 La 1722, „Prințul moldovean de la curtea țarului Petru cel Mare  avea cu sine o tipografie cu litere persane, arabe, indiene, armeneşti şi turceşti. Cu acestea tipărea manifeste pe care le răspândea în folosul ruşilor printre popoarele Asiei.”  Mai mult, a tipărit un catehism în limba persană pentru promovarea creştinismului în Persia. Informațiile sunt confirmate  şi de  cercetătorul Tahsin Gemil, care a studiat în țări turcofone acest aspect. El deține date conform cărora această tipografie era cunoscută în imperiu şi, probabil, presta servicii şi pentru alții. Dimitrie Cantemir descrie în Istoria Imperiului otoman: „Dobrogea este o provincie situată dincoace de muntele Emu şi se întinde de-a lungul Dunării de la Durostor în România, până la gurile acestui fluviu.Toată țara e numai şes, o câmpie vastă, fără fluvii, fără selve: numai la extremitatea de aproape de Drâstor este o pădure pe care turcii o numesc Deliorman sau pădurera nebunilor“[13].
 

 

Ardeleanul Muteferrika  a pus bazele primei tipografii din Imperiul Otoman

Oficial,  la Constantinopol, prima tipografie a luat ființă în anul 1727, pe baza unui firman al sultanului Ahmet al III-lea. Ea a aparținut lui Ibrahim Muteferrika, născut la Cluj, în 1674, student la colegiul catolic  din oraş, care a participat la răscoala lui Thokoly, a fost luat prizonier şi vândut  sclav, silit să se convertească la islamism,  şi apoi a jucat un rol important în istoria tiparului turc. Cunoscând limba latină, a pus la punct şi corectat unele cronici şi cărți de istorie şi geografie, dar s-a remarcat  şi ca un bun diplomat şi militar. Numele lui Ibrahim Muteferrika este menționat în multe documente turceşti. El şi-a continuat misiunea de interpret fără întrerupere până în anul 1735.
Muteferrika  a pus bazele primei tipografii din Imperiul Otoman. Utilajul fusese adus din Prusia. Ceva mai târziu a înființat un atelier care să asigure hârtia necesară tipografiei.
Prima lucrare publicată în această tipografie a fost dicționarul arab-turc în două volume numit „Van Kuli” (ianuarie 1729). După patru luni, în aceeaşi tipografie, s-a tipărit o lucrare referitoare la marina Imperiului otoman. Apoi, în august 1729, tipografia editează traducerea lucrării „Istoria călătoriilor” (Tarih-i Seyyah), iar în martie 1730 „Cartea noii clime” (Kitâb-i Iklim-i cedid), de Emir Hassan Mesudi. Ea a suferit  unele completări aduse de Ibrahim Muteferrika. A cincea operă tipărită la această tipografie a fost „Istoria lui Timur-Lenk” (Tarih-i Timur), autor Ibn Arabşah, tradusă în limba turcă, iar a şasea lucrare, „Cronica lui Ahmed Süheylî”, în două volume, privind cucerirea Egiptului de către Imperiul otoman şi istoria Egiptului, ulterioară acestui eveniment. Ibrahim Muteferrika a anexat la această lucrare şi o hartă a Egiptului.
Cea mai importantă carte editată în tipografia lui Muteferrika este „Cihannuma” („Oglinda lumii”) a lui Kâtîp Celebi, unul dintre cei mai mari savanți şi enciclopedişti otomani ai timpului.  În introducerea cărții Muteferrika arată că a făcut unele corecturi.
Muteferrika a publicat şi lucrări originale. Printre ele: „Harta Mării Marmara”, „Flota din Marea Neagră”, „Țara Iranului”, „Harta Egiptului”. Ibrahim Muteferrika a murit în anul 1745.

Primul ziar din Turcia, intitulat Calendarul evenimentelor (Takvim-i Vekayi), a apărut în anul 1831, o publicație oficială. Mai târziu, în anul 1850, apare şi o publicație medicală intitulată „Evenimentele medicale” (Vakayi Tibbiye). Activitatea jurnalistică propriu-zisă începe în 1860 prin fondarea de către Aghiah-efendi a ziarului Terceman-i Ahval (având redactor şef pe poetul şi scriitorul Ibrahim Şinasi).
Dobrogea ca zonă de confluență pontico-danubiană a însemnat pentru Poarta Otomană nu doar o poziție strategică, de graniță, prin care se putea face politica expansionistă a sultanilor, ci şi una de apărare. Rezultă grija deosebită a autorității de la Constantinopol pentru menținerea zonei într-un climat controlat, de către cei mai fideli oşteni ai săi, instruiți în general în Franța şi în alte țări europene. Aceştia - trimişi cu misiune militară la periferia imperiului, aveau nevoie de o susținută legătură cu cei din capitală, inclusiv prin tipărituri.




La Negureni, fost Caranlîk, s-au găsit  mai multe cărți vechi, bisericeşti,  iar Antologhionul tipărit la Bucureşti în 1766, era legat cu un tip de ştraif făcut din foile unei publicații bilingve turco-bulgare şi ale ziarului Românulu din 22 iulie 1857. Este evident că acesta a fost citit de posesorul cărții înainte  de a fi utilizat la legătura cărții.
În 1865, Imprimeria Statului Bucureşti primea ordin de la directorul Buletinului  Oficial, Anton Adamescu, să doneze şcolilor din Dobrogea câte 100 de exemplare de manuale tipărite de aceasta. Acestui Anton Adamescu, probabil născut în Dobrogea, i se adresa institutorele Costache Petrescu, din partea Eforiei şcolii române din Silistra, cerând ajutoare de la Guvernul României pentru şcolile româneşti din Silistra, Ostrov, Vaidomir. „Şcoala noastră, de când s-a dotat cu cărțile didactice de către înaltul Guvern al României, avu o păşire spre organizare şi prosperitate, şi după proiectul nostru comun, abia puturăm înființa şi alte două şcoale în comunele învecinate. Ostrovul şi Vaidomirul, şi, cu timpul, sperăm ca să întrecem prin toate comunele locuite de români”. Intenție lăudabilă şi, mai mult ca sigur, realizată. Aşa s-ar explica că, după zece ani de la această corespondență, Dobrogea realipită cunoştea deja un nivel de instrucție în limba română remarcabil. Dovadă, documentele redactate lizibil, fără nici o corectură, dar şi actele de arhivă, câte s-au mai păstrat pe la particulari. La 20 noiembrie 1867, institutorul Costache Petrescu îi scria ministrului cultelor din România, mulțumindu-i pentru apelul pe care l-a făcut în folosul bibliotecii şcolii sale şi urându-i: „Zeul națiunilor să vă doteze cu viață lungă şi fericită şi să facă ca România  independentă să-şi reia anticele sale puteri spre a putea să domine pre primii săi supuşi”. Scrisoarea era semnată, alături de institutorul C. Petrescu, şi de românii Petre Ioanu, Atanase Trandafirescul, Anton Todor, Mihalache Iliescu.
 
Despre Aurelia Lăpușan

Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri postuniversitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în coautorat cu Ștefan Lăpușan.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei Poveștile Cazinoului (1) (GALERIE FOTO)

Istoria Dobrogei Cazinourile Constanței (2) (GALERIE FOTO)

Istoria Dobrogei Poveștile Cazinoului (3) (GALERIE FOTO)

Istoria Dobrogei Poveștile Cazinoului (4) (GALERIE FOTO)