Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
17:26 24 07 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Istoria Dobrogei - Bibliografie Themistos (sec. IV) - „Discursuri”

ro

06 Jul, 2024 13:32 1052 Marime text
  • Themistios s-a născut din Paflagonia (Asia Mică/Turcia asiatică) și a trăit în perioada 317-388. Cu toate că era păgân, a putut deschide o școală în Constantinopolul creștin, fiind cel mai important reprezentant al sofismului (curent filozofic grec bazat pe relativism și scepticism) din secolul IV. Influența sa la curtea imperială s-a concretizat prin deținerea funcțiilor de proconsul și prefect al Constantinopolului în anii 359 si 384 și de educator al viitorului împărat Arcadius al Imperiului Roman de Răsărit (395-408). De la el s-au păstrat o culegere de comentarii la unele lucrări ale lui Aristotel și o culegere de discursuri, oficiale, ținute în fața împăratului, și cu subiecte morale. (ed. H. Mihăescu & Gh. Ștefan)
 

Discursul IX: Cuvânt de îndemn pentru Valentinian cel Tânăr

În paragraful 121 A, B. este evocată clima aspră de la Dunărea de Jos: „Fiind purtat încă în brațe, mergi în expediție cu tatăl tău și cârmuiești oștile împreună cu acesta. El te creste, nu culcându-te într-o încăpere de dormit, nici hrănindu-te cu grăsime de oaie și cu măduvă, ci ducându-te la Istru, in iernile scitice unde te hrănești la fel ca și tatăl tău și bei aceleași băuturi pe care le beau el și ostașii.
Editorii români notează că discursul a fost ținut la 1 ianuarie 369 la Marcianopolis (Devnea/Bulgaria), cu ocazia începerii primului consulat al fiului de trei ani al împăratului.
 
 
Discursul X: Despre pace, adresat lui Valens [împărat 364-378]
În paragrafele 132-140, Themistos evocă victoriile obținute de Valens la nord de Dunăre împotriva goților, tratatul de pace impus acestora de romani și măsurile de consolidare a graniței de la Dunărea Inferioară, precizând evenimentele la care a participat.



„132 C, D. Este o împrejurare cu totul neobișnuită și aceea că ai trecut Istrul pregătit pentru război și ai pustiit de două ori, într-un scurt răstimp, țara dușmană, mergând atâta loc până unde niciodată n-au îndrăznit să ajungă solii noștri. Dar oricât de mărețe și de alese sunt aceste fapte, pe care foarte puțini împărați le-au săvârșit vreodată, când îmi vine in minte ziua aceea al cărei martor ocular mi-a fost dat să fiu, atunci o corabie, și anume aceea în care împăratul a încheiat tratatul [de pace cu goții], îmi pare mai vrednică de admirație decîit podul lui Xerxes, [rege persan sec. V î. H.] mulțumită căruia acest stăpânitor a trecut cu armata Hellespontul [Marea Marmara/Turcia]; nava care a adus pacea îmi pare mai glorioasă decât podul care a transportat războiul. Eu n-am văzut oștiri scitice [gotice] rânduite pentru luptă, însă am văzut o adunare plină de teamă, un sfat cuprins de groază și un cârmuitor de oști romane poruncind regilor sciți. Eu n-am auzit strigăte de război de-ale barbarilor, ci bocete, plânsete, rugăminți și un glas care le stătea bine mai de grabă unor captivi, decât unor oameni care încheiau un tratat. (...)

133-140 ... Istrul fără voia lui și-a văzut unite malurile printr-un pod, atunci când împăratul a trecut pe celălalt mal pentru a se război. Voind să încheie un tratat de pace, fluviul 1-a sprijinit și a așternut o apă liniștită înaintea triremelor [corăbii cu trei rânduri de vâsle] care duceau solia păcii. Ele se legănau pe valuri ca și cum s-ar fi aflat într-un port. Ai fi zis ca navele au prins rădăcini cu ancorele lor. Chiar de la început a cunoscut, venind el în apropierea lor, că se învoiește ca ei să se bucure de acele lucruri de care aveau dreptul să se bucure, dar n-a hotărât ca soldații să se îmbarce. Oastea se revărsa totuși în cete mari pe mal, ca oameni blânzi și blajini. Numărul lor era negrăit de mare, atâtea zeci de mii de sciți erau priviți [de romani – nota editorilor români] întâia oară fără nicio teamă. „Fericitule Atride  , născut pentru o soartă norocoasă” [Homer, Iliada – n. e. r.] fl, ar fi putut zice atunci cine ar fi privit malurile fluviului: unul strălucind de soldați care priveau cu semeție și în liniște cele ce se petreceau; celălalt plin de o mulțime învălmășită de oameni care se rugau, aruncându-se la pământ. S-ar fi putut spune ca tu ești mai fericit decât Agamemnon [fiul lui Atreus], deoarece pe acela îl fericeau doar acei [grecii] pe care el îi conducea, pe câtă vreme tu ai fost socotit astfel și de acei pe care îi aveai în puterea ta și de oamenii [goții] a căror nedreptate o treceai cu vederea. Acela nu era nici măcar un privitor cu simțăminte bărbătești al unei lupte de corăbii împotriva elenilor [Iliada]; ci el a stat în cort, la umbra unui acoperiș de aur, ceea ce mai degrabă era un semn al moliciunii decât al bogăției. Împăratul însă, chiar și la încheierea tratatului, vădea tăria pe care n-ar fi avut-o cei care se luptă în război. El a stat în corabie în bătaia soarelui, în culmea arșiței, din zorii zilei până seara târziu, fără să-și schimbe înfățișarea. Coborând din corabie și luptându-se cu barbarii pentru apărarea dreptății, a dobândit o mai strălucită izbânda prin el însuși, iar la această biruință nu mai era nimeni părtaș, nici conducător de oaste, nici căpitan de ceată, nici oștean. (...). Așadar putem vedea că barbarii erau mișcați de cuvântarea împăratului, tot așa precum elenii si atenienii, ceea ce nu trebuie să ne uimească, erau mișcați de cel mai iscusit orator din vremea lor. Și totuși ei aveau un susținător al lor care nu putea fi biruit oricum și a cărui inteligență era barbară, cum îi era limba. (....) Atât de mult îl întrecea [împăratul – n. e. r.] în elocință, încât a făcut ca barbarii să-1 privească pe apărătorul lor cu bănuiala, deoarece i-a pricinuit o luptă cu vorbele mai grea decât una cu armele. Totuși, după ce 1-a doborât, 1-a ridicat, a întins mina deznădăjduitului și 1-a făcut prieten al său în fața acelorași martori care fuseseră încredințați că suferiseră o nedreptate. (...) Putea fi văzută atunci o priveliște cu totul uimitoare și multă vreme nemaiîntâlnită: romanii acordau pacea și nu o cumpărau. Nimeni n-a văzut cum număram dușmanilor aurul, nici atâția și atâția talanți de argint, nici corăbii încărcate cu haine, nici suferințe îndurate mai înainte, când ne bucuram de o pace care era mai împovărătoare decât invaziile și plăteam anual tribut. Deși ne rușinam de această împrejurare, nu spuneam el este vorba de un bir. Măcar că era foarte darnic, împăratul nu s-a rușinat atunci să fie socotit foarte econom. El a oprit aprovizionarea lor obișnuită și, în loc de atâtea lucruri care mai înainte erau duse la ei, împăratul abia i-a îngăduit să se aprovizioneze astfel numai unuia, de care se slujise drept tălmaci; iar acesta o făcea sub cuvânt că cheltuiala îi privea mai mult pe sciți [goți] decât pe romani. În chipul acesta s-a străduit să arate în totul că el nu era atât de dornic de pace, ci voia doar să cruțe pe barbari, încât negoțul și piețele comerciale, pe care aceia în timpul păcii dinainte puteau să le așeze cu cea mai mare libertate oriunde ar fi voit, acum nu mai erau lăsate la bunul lor plac.

Cu toate că amândouă neamurile aveau de câștigat la fel din schimburile de mărfuri dintr-o parte și cealaltă a stabilit piețe numai în două cetăți așezate lângă fluviu. Acesta era un semn că încheia tratatul de pace impunând barbarilor toate condițiile și, totodată, era o măsură de prevedere ca, în împrejurarea că ei ar face vreun rău, să nu se mai poată ascunde, deoarece negoțul le era limitat la o anumită regiune. El știe, cred, că poate să salveze pe barbari, dar nu poate să le schimbe firea; deci le-a smuls orice înlesnire de a fi perfizi. Iată, prin urmare, pentru ce a clădit unele întărituri din nou și pe altele, care erau stricate, le-a refăcut, iar altora le-a mai adăugat ce le trebuia: le-a înălțat, acolo unde erau prea joase, a făcut ziduri mai groase în părțile unde era nevoie și a adus apa peste tot, acolo unde mai înainte era mare lipsă; a mai făcut și magazii pretutindeni și porturi la marea vecină   [Marea Neagră]; a adus soldați după liste și un număr însemnat de gărzi; a adus arme, săgeți și mașini de război, toate puse la încercare cu cea mai mare grijă. Căci până acum, din pricină că posturile de pază erau neglijate, dușmanii crezuseră că războiul și pacea sunt în mâna lor. Ei băgau de seamă că soldații sunt nu numai neînarmați, dar că o mare parte din ei sunt fără tunici și prăbușiți trupește și sufletește. Comandanții posturilor de pază și căpitanii de unități erau mai mult negustori și vânzători de sclavi, îngrijindu-se să cumpere și să vândă cât mai mult. Numărul paznicilor se micșora și ei aveau de câștigat de pe urma acestei situații. Întăriturile se găseau năruite, fără oameni și fără arme. Văzând acestea dușmanii se gândeau mulțumiți, și pe drept cuvânt, că vor fi superiori prin năvăliri. Cu toate că nu îndrăzneau încă să pornească pe față un război, puteau totuși să prade pe furiș fără nicio teamă. Se răspândeau în toate părțile pe mal, nu câte unul sau doi, ci în întocmiri și cete de hoți, nu de soldați, și numeau furturile lor pradă de război. Acum însă nu mai este așa. Din ținuturile de sus și până la mare [Marea Neagră] ai crede ca s-a întins un zid trainic ca oțelul. Cu asemenea fortificații și arme și cu sprijinul unor asemenea ostași a fost întărită toată provincia. Ca să las la o parte toate celelalte, e de ajuns să dau o singură dovadă de grija sa pentru toate acestea. Nu voi spune ce am aflat din auzite de la alții, ci fapte la care am fost martor ocular. Cei care ați fost în acea regiune, cea mai frumoasă din Sciția supusă imperiului , știți că e foarte puțin asigurată împotriva barbarilor, deoarece fluviul [Dunărea] care o străbate nu are un curs continuu, ci este amestecat cu uscatul și formează un golf mlăștinos și nenavigabil [Delta Dunării] care adâncește mult, pe unde nici piciorul nu poate păși. Această regiune fusese înainte un fel de ascunziș de unde porneau atacurile lor; îndrăznind să năvălească în cete și pe față, fiindcă pacea, care era doar de formă, îi oprea, ei săvârșeau furturi și nelegiuiri, în bărci cu un singur rând de vâsle ; stăteau la pânda în luntrile lor ascunse în ostroave și năvăleau fără de veste peste localnicii din apropiere. Apoi, până să afle garnizoanele, așezate departe unele de altele, făceau incursiuni cum puteau și se cufundau în fluviu. Din acel moment nu mai putea să-i urmărească nimeni pentru că, prin mlaștină, nu pătrundea nici luntrea și nici piciorul nu era în stare. Era ceva de nesuportat să se săvârșească jafuri în văzul tuturor, fără ca înfăptuitorii să poată fi pedepsiți.

Împăratul nu s-a lăsat lipsit de mijloace în fața naturii locului. Descoperind o limbă de pământ îngustă și mică ce înainta în mlaștina și se sfârșea la o colină înaltă, de pe care se putea vedea întreg ținutul de jur împrejur, a înălțat din nou o fortăreață, luându-se după niște urme greu de deslușit ale unor ziduri, pe care unul din împărații de mai înainte le durase, având în minte această așezare prielnică, dar lăsându-se păgubaș din pricina greutăților. Când nu se găsește în apropiere nici piatră, nici cărămidă arsă și când nu se poate aduce nici nisip, ci toate trebuie cărate cu nenumărate vite de la o depărtare de mai multe stadii, cine n-ar fi iertat pe cei care au renunțat la acest plan, ca și cum ar fi fost cu neputință de adus la îndeplinire ? Împăratul însă a biruit cânturile lui Amfion, pe care acesta le-a arătat cu prilejul înălțării zidurilor Tebei [cetate din Grecia antică]. Ai fi zis că pietrele și cărămizile se rostogoleau singure și că fortificația se înalță fără arhitecți și pietrari. Atât de mare era supunerea soldaților și ușurința cu care erau învinse greutățile. Împărțind tuturor grija ce-o avea și nelăsând nicio parte din armată să fie împovărată peste puteri, ci distribuind lucrul în părți mici, [împăratul – n. e. r.] n-a îngăduit ca vreunul să simtă greutatea acestei lucrări, făcându-i părtași la ea pe toți și, înainte de toate, luând el însuși parte într-o mai mare măsură decât alții la muncă. Mă veți crede că el nu s-a ținut departe nici de sclavii care slujeau în odaia de dormit, nici de cei care stăteau de pază în fața ei, ci și aceia și-au dat o anumită osteneală la sfărâmatul cărămizii? (...) Când centurionii și generalii nu se dădeau la o parte de la căratul poverilor, cine să se mai minuneze cum se cuvine în fața celui care și-a învățat supușii în chipul acesta, sau în fața celor care au înțeles să primească o astfel de învățătură? Acum pacea domnește aproape pe toată întinderea granițelor [imperiului – n. e. r.] dar s-au ivit peste tot și pregătiri de război. Căci împăratul știe că trăiesc în pace cu adevărat mai ales aceia care s-au pregătit pentru război; malul [fluviului] este plin de fortărețe, fortărețele de soldați, soldații de arme, armele de frumusețe și de tărie. Din listele în legătură cu serviciul militar tot ceea ce este legat de viața de huzur a fost îndepărtat; s-a introdus în schimb belșugul celor trebuitoare, datorită căruia gărzile din fortărețe nu sunt nevoite ca în locul barbarilor să poarte război cu supușii și să nu se atingă de aceia, pentru ca așa le cere tratatul, dar să-i jefuiască pe agricultori, din pricina lipsei. Nu știm cum s-au întors la soldați, printr-o rânduială neobișnuită înainte, teama și îndrăzneala. Într-adevăr, ei îi disprețuiesc pe barbari, dar se tern de agricultori, și ca sä înfrunte dojana lor este lucru mai cumplit decât să vadă năvălind zeci de mii de sciți. Astfel, afară și înăuntru, domnește la noi pacea: pe dușmani îi stăpânește teama de armele noastre, iar pe soldați teama de legi. Pe sciți nu-i desparte de romani un fluviu, nu-i despart mlaștinile, nici întăriturile, căci pe acestea ar putea oricine să le strice, să le străbată cu bărcile și să treacă peste ele, ci teama, peste care n-a trecut niciodată nimeni, când a crezut că este inferior. [Împăratul – n. e. r.] a înălțat un trofeu pentru această victorie, alcătuit nu din piatră, nici din aramă sau din fier și care să aibă un loc fix, ci acest trofeu poate fi găsit la toți barbarii și la toți romanii. Și 1-a ridicat, nu prin mulțimea morților și răniților, nici prin grămezi de leșuri neînchipuit de mari, ci numai prin stăruință și tărie sufletească.

(...). Așa ceva au simțit acum și dușmanii în fața împăratului. Au fost biruiți fără armată și s-au prăbușit fără să fi dat piept cu acela, căci au fost învinși nu datorită trupelor, nu cu armele, prin care și acei care sunt mai puternici adeseori sunt biruiți de cei mai slabi, ci prin chibzuială și înțelepciune și mulțumită împrejurării că ei s-au încredințat de a fi cu mult mai prejos. Prin urmare, ei nu pot să se plângă de vreo înșelătorie de-a comandanților ori de vreo cursă, sau de dificultatea locurilor, ori de vreun atac neașteptat. Toate acestea dau învinșilor speranța că vor lupta de la egal la egal. Măcar că ei au avut vreme să se pregătească și li se vestise un război fățiș, totuși n-au putut ține piept destoiniciei împăratului în a întări și apăra hotarele; arătându-le vrednicia timp de trei ani întregi, a silit pe nefericiții aceia să se deznădăjduiască. In aceasta vreme cu toate că n-au îndrăznit să năvălească iarna, nici să se împotrivească vara, au fost biruiți an de an de două ori. Acum ne rămâne să numărăm nu morții celor pe care i-am biruit, ci oamenii vii; și nu s-a întâmplat ca cei pe care i-am învins sä nu-i avem în stăpânirea noastră. (...) Oare nu vom admira pe cel care nu a nimicit, ci a salvat și a cruțat un neam întreg de oameni, chiar dacă cineva ar susține că sunt barbari, căci și aceștia sunt oameni, neam doborât la pământ, supus, mărturisind că se află în stăpânirea noastră? Așadar cine se cade să fie numit Goticul? Cel datorită căruia goții sunt neatinși și sunt salvați, ori unul datorită căruia n-ar mai exista, dacă mai înainte vreme ar fi putut sa-i biruie?”
Editorii români notează că podul de vase unde a avut loc încheierea păcii dintre romani și goți a fost construit la Noviodunum https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/invitati/istoria-dobrogei-geografie-localitati-noviodunum-galerie-foto-686595.html /Isaccea. De asemenea, barbarii aveau mai mult de câștigat de pe urma comerțului cu imperiul, deoarece primeau produse finite, în special arme și articole de fier, în schimbul produselor naturale.
 
Discursul XIV: Ținut cu prilejul soliei trimise la împăratul Teodosiu [379-395]
P. 182. BC. „Te-au făcut să ajungi la haina de purpură [haina imperială] nu legăturile de rudenie, ci superioritatea virtuții, nu o înrudire apropiată, ci dovada tăriei și bărbăției. (...) Tot de la oaste te-au chemat și pe tine romanii la domnie, după ce ai alungat singur pe sarmații  turbați, care cutreierau și pustiau tot ținutul de lângă fluviu [Dunărea], luptând împotriva lor cu o armată mica și nealcătuită din soldați aleși.” 
 
Discursul XVI: Cuvântare prin care i se arată împăratului [Teodosiu] recunoștință pentru pacea încheiată și pentru consulatul acordat generalului Saturninus
„P. 206 C (...) Căci după acea cumplită Iliadă de nenorociri de la Istru și după pustiirea pricinuita de acest cu totul neobișnuit incendiu, când împăratul nu era încă în fruntea treburilor romane, au fost prădați tracii au fost prădați ilirii și au fost spulberate armate întregi, ca și cum ar fi fost o umbră;


P. 208 D (... ) Și îndată el [Saturninus] a plecat plin de încredere. Nu-1 urmau trupe de pedestrași, nici pâlcuri de călăreți și nu ducea cu sine cinci ajutoare de comandant, fiind doar întărit de sfaturile împăratului și având numai asemenea străjeri înaintea sa și o astfel de escortă. De îndată ce se ivi și arătă bunăvoința celui care-1 trimisese, îndrăzneala sciților [goților] s-a plecat, cutezanța a fost înlăturată și nimicită, mânia înăbușită și fierul căzu de la sine din mâinile lor. Când i-a dus la împărat, 1-au urmat ca și cum ar fi fost vorba de un triumf sau ca la o serbare, pășind cu respect pe acel pământ pe care mai înainte îl disprețuiseră și îl prădaseră, ferindu-se de cele ce mai rămăseseră în urma prădăciunilor făcute de ei, ca și cum ar fi avut de-a face cu niște lucruri sfinte; purtau doar săbiile lor puțin încovoiate pe care trebuiau să le ofere împăratului în loc de ramuri de măslin [ținute de obicei de cei care se rugau – n. e.. r.]; altminteri goi și pașnici, cu sufletele învinse, nu cu trupurile.


P. 210 D. Dar iată numele cel mai urât – „scitii” - câtă plăcere ne face acum, cât ne înveselește și cum ne-am obișnuit cu el! Ei prăznuiesc împreună cu noi serbarea în cinstea comandantului care i-a învins spre norocul lor și serbează împreună cu noi triumful repurtat asupra lor. Iar dacă nu au fost nimiciți toți, nu trebuie să fie nicio supărare, căci biruințele obținute prin convingere și bunătate nu se cade să-i nimicească, ci ele trebuie să-i facă mai buni pe acei care au pricinuit necazuri. (...). Oare ar fi fost mai bine sa umplem Tracia [dioceza Tracia din care făcea parte și provincia Scythia Minor], cu morți decât cu agricultori? Să o facem să fie plină de gropi, decât de oameni? Să umblăm prin ea ca printr-un ținut sălbatic, ori printr-unul cultivat ? Să numărăm în ea leșurile celor uciși, ori să-i numărăm pe plugari? Să strămutăm în ea, daca avea sa se ivească prilejul, frigieni, bitini [Frigia și Bitinia - regiuni din Asia Mică/Turcia asiatică], ori să lăsăm să locuiască acolo cei pe care i-am biruit? Aud de la acei care vin de acolo că aceia [coloniștii goți] prefac în sape și coase fierul săbiilor și al platoșelor; pe Ares [zeul războiului în mitologia greacă] îl salută de departe, dar se închină zeiței Demeter [zeița recoltei în mitologia greacă] și lui Dionysos
P. 211 D (...) Așa vom vedea nu peste mult timp și pe sciți. Căci acum loviturile lor sunt încă proaspete, dar în scurtă vreme îi vom avea prieteni, comeseni, tovarăși de arme, părtași la funcțiile publice. Dacă ar fi fost nimiciți toți, până la unul, pe lângă traci am fi pierdut și pe sciți.”
Editorii români notează că discursul a fost pronunțat în senatul din Constantinopol în ianuarie 383, în prezența împăratului, cu ocazia preluării consulatului de către Flavius Saturninus, amicul lui Themistos, După înfrângerea catastrofală de la Adrianopol [Edirne/Turcia europeană] din 378, în care și-a pierdut viața și Valens, Saturninuc încheiase victorios trei ani de lupte cu goții prin acordul din 3 octombrie 382, în baza căruia aceștia au primit statutul de aliați și au fost colonizați între Dunăre și Balcani.
 
Bibliografie
 Themistii Opera, ed. L. Dindorf, Leipzig, 1832.
Haralambie Mihăescu & Gheorghe Ștefan (redactori responsabili) / ACADEMIA DE STUDII SOCIAL POLITICE - INSTITUTUL DE ARHEOLOGIE – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R. S. R., București, 1970. (XIV. Themistos)
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 


Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - Bibliografie: Rufius Festus Avienus (sec. IV) - „Descrierea Pământului”
 

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari