În drumul spre stele - Irina Lucia MIHALCA

 Simţi că ţi s-a mai întâmplat asta, ţi-e dificil să alegi.
 Şi-atunci cum separi iluzia de realitate?
 De ce ne-amintim trecutul, dar nu şi viitorul?
 Totul este posibil cât încă n-ai decis,
 nelimitat este gândul.
 Ştii că o picătură de apă poate legăna
 floarea rodiului tău, o picătură care
 nu se va mai reface, odată căzută.
 
 Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi,
 în spirala respiraţiei opreşti timpul!
 În liniştea ciudată a lunii,
 ne-am rătăcit pe câmpul de petale,
 doar margaretele ne-au luminat calea.
 Plouă. Timpul pare golit, limitat.
 Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi,
 pe câmpul de petale ne vom întâlni!
 - Viaţa este acolo unde creşte iarba,
 iar binele, acel ceva mărind şansele
 să luminăm drumurile şi să vedem gropile.
 De aici şi grijile noastre, mai mari sau mai mici,
 siguranţa sau nesiguranţa depinde de noi.
 Tot ce contează este să menţii focul
 şi flacăra vie
 care iluminează - gongul care uneşte
 ziua de ieri cu cea de azi -
 un dans există, mereu, în toate!
 Spre ţărmul de petale
 imaginaţia îşi continuă firul şoaptelor...
 
 - Un transfer de căldură, ăsta-i dansul!
 Ce se întâmplă când ne-ndrăgostim?
 - Un bărbat este interesat de ochii
 şi reacţiile iubitei - feminitate şi reacţii -,
 când ochii nu mai sunt
 în centrul atenţiei lui, reacţiile mor.
 Cine cunoaşte iubirea, cunoaşte
 şi pornirea ei, deşi,
 trebuie să recunoaştem,
 orice femeie-şi doreşte şi ceva sadism
 în pasiunea lui pentru ea.
 Ecoul vibraţiilor
 prin oglinda simţirilor, emoţii vii!
 - Uşa ce se deschide
 spre culoarul înaltelor simţiri!
 Unde-i realitatea, ce-i misiunea?
 - Acolo unde-i misiunea! Sufletul călător
 se-aşează în vis unde-i place,
 aici, pe pământ, este chinuit
 pentru a se uşura, a lumina, a se-nălţa.
 Spre ce tinde tot ce facem,
 tot ce dorim, iubitule?... - Spre stele!
 Viaţa, adevărata viaţă, este iubirea,
 pentru că a trăi, cu-adevărat a trăi,
 înseamnă a iubi, ziua de mâine-i misterul
 căruia-i dai voie să se dezvăluie.
 
 Poţi să-ţi uiţi bătăile inimii?
 Totul urcă. Urcăm, nimic nu se-opreşte pe drum.
 - Dacă mi-ai cucerit teritoriul viselor,
 veche-i memoria clipei. Visul este o stare
 de amintire a unor clipe din memoria sufletului!
 De ce în timpul ăsta?
 - Nu are timpul ăsta niciun timp!
 Eşti femeie, sunt bărbat - o simbioză -,
 vreau să te-mplinesc adânc, iubito,
 să-ţi tai respiraţia de plăcere,
 să plângi pentru că nu-ţi poţi controla emoţia,
 să simţi magnetul dintre noi,
 să accepţi ciocnirea faliilor,
 să te bucuri de cutremur şi de momentul divin
 - plăcere nedefinită, eliberare de trup -.
 Da, iubitule, sămânţa de lumină,
 dincolo de risipirea norilor,
 dincolo de furtunile neaşteptate,
 ciocnirea mării de valuri,
 un cântec de nuntire din adâncuri,
 un dar al iubirii, un dar necunoscut de cer!
 
 Căutăm, visăm, călătorim în acest amestec,
 tu şi cu mine. Cunoaştem bine
 roşul macilor
 şi verdele diafan al câmpului,
 fiorul copacilor tăinuit în coaja amintirilor.
 - Fără să vrei, sclipiri de lumină licăresc
 din trecutul cald. Dacă eşti în gândul cuiva,
 ceva din tine s-a transferat acolo!
 În perle rotunde se preschimbă picăturile,
 în depărtate amintiri,
 crengile rodiului tău se leagănă. Un punct abisal!