Istoria Dobrogei - Geografie - Localități Vicina (sec. XI-XIV)

• Primul izvor istoric care menționează localitatea Vicina a fost „Alexiada”   (VI, 14), lucrare consacrată de Ana Comnena (1083-1153) tatălui ei, împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118). În scrierea redactată spre sfârșitul vieții, prințesa amintește chiar și numele a doi conducători locali, Sestlav și Satza, în 1086: „Un neam scitic [pecenegii turcici], prădat zi de zi de sarmați [cumanii turcici], părăsindu-și sălașele, au coborât la Dunăre. Cum aveau nevoie să se înțeleagă cu cei care locuiesc la Dunăre, căzând de acord asupra acestui lucru, au intrat în tratative cu conducătorii lor, cu Tatos, numit și Chalis, și cu Sestlav şi cu Satza, căci trebuie să amintesc și numele celor mai de seamă dintre dânșii, deși trupul istoriei se murdărește cu aceștia, unul ținând în stăpânirea sa Drâstra, ceilalţi Vicina şi celelalte. După ce s-au înțeles cu aceștia, trecând Dunărea fără teamă de acum în colo, prădau ținutul învecinat, ocupând chiar şi unele orășele. Apoi, bucurându-se de oarecare tihnă, au arat pământul semănând mei și grâu ...”

 
Deși arheologul Petre Diaconu (1924-2007) susținea în 1970 că cele trei nume erau ale unor pecenegi, colegul său Adrian Rădulescu (1932-2000), muzeograf și director al Muzeului de Istorie Națională și arheologie Constanța, concluziona sec și lejer în 1998: „Cele trei nume au produs dispute aprinse între istorici și lingviști pentru a li se stabili originea etnică. Credem însă că nu este nevoie să se stăruie în această direcție fiindcă rezonanța (!) celor trei antroponime le conferă apartenența românească. De asemenea, trebuie avută în vedere componenta etnică din zonă, care deși eterogenă, majoritatea o formau românii.”
 
O altă sursă din epocă a fost lucrarea „Desfătarea omului”, redactată de geograful arab Sarif al Idrisi, în 1154, la curtea din Palermo a regelui normand Roger al Siciliei. El a utilizat izvoare indirecte şi ca urmare, toponimele dobrogene sunt redate în forma inflexibilă a pronunției orale, printre care Disina a fost identificată cu Vicina, despre care susținea că „este așezată la gura Dunării și care are mulți locuitori și un teritoriu fertil; el (orașul) scoate venituri mari din negoțul său.”
 
Problema localizării pe teren a Vicinei a fost analizată de istorici români importanți ca Gh. Brătianu (1935), P. Diaconu (1970), Constantin C. Giurescu (1971) și Petre S. Năsturel (1987), iar A. Rădulescu concluziona în 1998 că localitatea este „încă nelocalizată”.
 


Diaconu sublinia că numele Vicinei apare deseori în secolele XI-XIV, în cronicile bizantine, listele episcopale, documentele notarilor genovezi din Pera (cartier genovez al Constantinopolului) și portulanele medievale (ghid de navigație de coastă). El menționa că aproape toți cercetătorii anteriori și contemporani considerau că Vicina se găsea pe țărmul Dunării, pe teritoriul unor localități nord dobrogene moderne ca Măcin, Isaccea (C. C. Giurescu 1971), Mahmudia etc. Însă, în opinia lui Diaconu, Vicina nu se putea găsi pe malul Dunării și infirma astfel identificarea orașului cu Disina lui Idrisi. El observa că localitatea se afla pe o insulă, singura insulă danubiană locuită și susceptibilă fiind Păcuiul lui Soare, la 9 km de Ostrov (jud. Constanța). Diaconu își confirma ipoteza cu descoperirile arheologice databile în epoca respectivă, fortăreață și monede, realizate în această insulă.
 
După marea invazie tătară în Europa din 1241, regiunea Dunării de Jos va intra sub dominația noilor veniți și într-o perioadă de stagnare comercială, românii fiind menționați în zonă într-o scrisoare din 25 martie 1245 a Papei Inocenţiu al IV-lea.
 
Analizând Vicina din punct de vedere politic, A. Rădulescu o cita pe larg și cu mare încredere pe A. Gheață (1987): „După încetarea dominaţiei bizantine la Dunărea de Jos (sfârşitul sec. XII?) [revolta armânilor și bulgarilor conduși de frații armâni Petru și Asan în 1185], societatea românească locuind teritoriile din estul Câmpiei Române, din nord şi sud de Isaccea, respectiv din Bugeac şi Dobrogea (cu actualele judeţe Tulcea şi Constanţa) teritorii situate deci de o parte şi de alta a arterei comerciale dunărene până la vărsarea în Marea Neagră - s-a organizat într-o „ţară” ce alcătuia o unitate geografico-istorică denumită în epocă „Ţara Românilor” (Terra Blacorum, Blakia, Al-Uolak, Eflâk, Zemlia Voloş' skoi). Această „ţară”, deşi considerată ca făcând parte din regiunile supuse dominaţiei mongolo-tătare, s-a manifestat ca o formaţiune politică autonomă în raport cu Hoarda de Aur (sec. XIII-prima jumătate a sec. XIV), aflându-se sub autoritatea politico-religioasă a episcopului, apoi a Mitropolitului de Vicina şi a unor conducători laici locali, cum a fost „dominus Demetri””.
 

 
Analizând Vicina din punct de vedere religios, C. C. Giurescu (1967) arăta că în secolele XIII-XIV a funcționat în regiunea Dunării de Jos o arhiepiscopie ortodoxă, ridicată apoi la rangul de mitropolie (subordonată evident Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol). Vicina este atestată ca important centru religios în documentele sinodului ecumenic din anii 1305-1306, când păstorea mitropolitul Lecca. Datorită eforturilor sale din anii 1319-1320, garnizoana tătară a orașului, condusă de Angun, a fost creştinată. Dar în 1335, mitropolitul Macarie, copleşit de numărul mare de tătari, a fost nevoit să părăsească temporar localitatea. Situația precară a acestei mitropolii l-a determinat pe•Nicolae Alexandru Basarab, voievodul Ţării Româneşti (1342-1364), să transfere în 1359 în capitala Curtea de Argeş mitropolia de Vicina, numind ca mitropolit al Ungrovlahiei pe Iachint de Vicina.
 
Bibliografie
arhimandrit Bălan Ioanichie, Patericul românesc, București, 1980.
Brătianu Gh. I., Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935
Diaconu Petre, Despre localizarea Vicinei, în „Pontica”, Constanța, 3, 1970.
Giurescu Constantin C., Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din sec. al X-lea până în mijlocul sec. al XIV-lea, București, 1967.
Giurescu C. Constantin, Localizarea Vicinei şi importanţa acestui oraş pentru spaţiul carpato-dunărean, în „Peuce”.2, Tulcea, 1971.
Gheaţă Anca, Mircea cel Mare – apărător al integrității teritoriale românești și al independenței statale, în Ion Pătroiu (ed.) „Marele Mircea Voievod”, Editura Academiei RSR, București, 1987.
Năsturel Petre, Mais ou donc localiser Vicina?, în „Bysantinische. Forschingen”, Brad, IIl, Amsterdam, 1987.
Rădulescu Adrian & Bitoleanu Ion, Istoria Dobrogei, ed. revizuită și adăugită (1978), Ex Ponto, Constanța, 1998.
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța


Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și: 

Istoria Dobrogei - Bibliografie: Skutariotes (sec. XIII) - „Cronică pe scurt” (IV)