Istoria Dobrogei - Bibliografie Mauropus (sec. XI) - Cuvântări (II)

• loan Mauropus a fost un reprezentant important al intelectualității bizantine din secolul XI. El s-a născut în Paflagonia (Asia Mică/Turcia asiatică), în a doua jumătate a secolului X. La Constantinopol, a deschis în tinerețe propria școală și, apoi, a contribuit, alături de Psellos și Xiphilinos, la organizarea Universității, redactând statutul școlii de drept și predând cursuri de retorică din 1045. În 1046 s-a călugărit într-o mănăstire din capitala imperiului și a deținut demnitatea de mitropolit al Euhaitelor prin anii 1048-1053. Se pare că nu a supraviețuit cu mult împăratului Constantin IX Monomachos (1042-1055). Opera sa este vastă și diversă, atribuindu-se, însă, în mod greșit scrierile altor autori. Mauropus a scris numeroase predici, canoane, epigrame, poezii, scrisori, o cronică pierdută și i se atribuie un lexicon etimologic în versuri. Importante ca surse pentru istoria Dunării de Jos sunt două cuvântări în care menționează invaziile pecenegilor turcici din nordul Dunării. (A. Elian & N. Ș. Tanașoca)

 
A LUI IOAN, PREASFÂNTUL MITROPOLIT AL EUHAITELOR, CUVÂNTARE DE MULȚUMIRE PENTRU DOBORÂREA TIRANIEI. A FOST ROSTITĂ ÎN ZIUA A CINCEA DE LA CRĂCIUN
 
1047, 29 decembrie. Pecenegii au luat parte la tulburările din Imperiul bizantin, dând ajutor răzvrătitului Leon Tornikios. Ei au fost însă înfrânți de bizantini, aliați și ei cu „barbari” din nordul Dunării.
 
„(...) împotriva acelora [turcii selgiucizi – nota editorilor români]fiind îndreptate așadar armatele din răsărit [Asia Mică/Turcia asiatică], el [Constantin IX – n. e. r.] a ordonat celor din apus [Balcani] să rămână pe loc câtă vreme nu vor fi în stare de luptă. Căci tovarășii lor care duceau război nu aveau nevoie de ajutorul lor, fiind în stare să învingă cu încuviințarea lui Dumnezeu; nu in ultimul rând însă [trupele din apus trebuiau să rămână acolo - n. e. r.] și pentru pază, ca să vegheze, acolo tăbărâte, [preîntâmpinând – n. e. r.] atacurile barbarilor în aceste ținuturi. Dar cel mai adevărat e că s-au bucurat [astfel – n. e. r.] de favoarea și de mărinimia împăratului, care întotdeauna s-a purtat cu toți astfel din bunătate și care le-a îngăduit și lor să rămână acasă, cum voiau. Și asta deși dacă ar fi dorit să atace și să distrugă nu-i lipsea acum motivul, pentru că barbarii [pecenegii – n. e. r.] de dincolo de Istru aduceau nu puține daune învecinatei Tracii, când și când, prin expedițiile lor de jaf și atacurile lor îndrăznețe, ca să nu mai vorbesc de neamurile mai mari și mai violente din apus, de care mult și adesea era tulburată împărăția romeilor. (...) Vai, rușine pentru romei, că, după ce au atacat cu armate atât pe agareni [turci – n. e. r.] și pe sciți [pecenegi – n. e. r.], popoare puțin numeroase (și dintre ei numai pe unii) și i-au învins fără luptă, se fălesc atât de mult și sărbătoresc asemenea victorii. Și când ar deveni [oare – n. e. r.]  mai modești, [când – n. e. r.] i-ar învinge pe galati sau pe iviri, dacă ei le-ar sta împotrivă cu toate forțele lor? Și nu au în vedere nici faptul că împreună cu bieții barbari au pierit și unii dintre cei de același neam cu noi. (...)



Dar împăratul, după ce s-au întâmplat și acestea în chip neașteptat [ridicarea asediului Constantinopolului de Tornikios – n. e. r.], deși ajutorul lui Dumnezeu era vădit și deplin, deși, după certitudinea acum căpătată, se bizuia încă și mai mult pe el, nu a renunțat nici la măsurile de prevedere care-i reveneau lui. Căci ceilalți au crezut că acesta este sfârșitul nenorocirilor, pe când el a socotit că nu e vorba de sfârșit, ci de o întrerupere și era de părere că retragerea răzvrătiților nu e fugă sau risipire, ci o stratagemă foarte vicleană, menită să ascundă pregătiri de luptă mai mari. De aceea și acum el adună cât mai iute armata și a rechemat trupele plecate din părțile răsăritene și punea în mișcare prin scrisori trupele barbare din părțile de apus și de nord [mercenari francezi și vikingi – n. e. r.] și a pus la cale distrugerea tiraniei [prin atacuri – n. e. r.] din toate părțile, dorind să elibereze de teamă deplin pe toți supușii săi și căutând totodată să salveze nenorocitele resturi ale Traciei, distrusă de proprii ei locuitori care au jefuit-o ; căci nenorocirea nu-i venea de la străini, nici din alte părți, ci de la ai ei și din casă și, precum viperele, propriile ei odrasle îi sfâșiau sânul de mamă. Numai că tiranul, după astfel de fapte de vitejie, rătăcind în sus și în jos, s-a gândit cu grijă să încheie unele alianțe cu străinii, cu cei numiți sciți-nomazi [pecenegii – n. e. r.]. Și plănuia să întocmească mașini pentru asaltul zidurilor ; iar după puțin se auzea din nou că e pe punctul de a năvăli încoace, asemenea unei fierbințeli care revine sau precum un duh rău și necurat care, cum se spune, desprinzându-se de om pleacă și, după ce rătăcește prin pustii, vine apoi iarăși la el, cu mai multa silnicie și mai multă îndrăzneală, împreună cu cele șapte duhuri ale răutății sau [cu cele șapte – n. e. r.] oștiri ale ei, căci șapte se arătau a fi, ba chiar mai multe, cele care luptau alături de tiran. Între timp au venit și trupele din răsărit, bine rânduite acolo și a fost adunată armata și din partea locului, iar cea de dincolo de hotar aceasta era barbară și care era și ea acum plecată, a fost chemată. Asupra tuturor acestora împăratul a revărsat daruri mari și demnități strălucite și felurite alte binefaceri, dar mai mult decât orice aur, căci acest neam este deosebit de iubitor de bani. Și astfel, îi trimite cât mai repede la luptă, de care erau dornici, poruncindu-le să facă ce trebuie să facă pe cât se poate de bine și dându-le drept conducători pe cei mai de seamă dintre strategi, pe cei obișnuiți, de multă vreme și în urma multor lupte, să învingă. Ei au plecat deci, echipați de luptă, iar orașul [Constantinopol] a căutat din nou spre viitor; iar cele văzute îi umpleau pe cei mai mulți (sau de rând) de bucurie și ei sărbătoreau parca dinainte nimicirea dușmanilor, dar împăratul și cei ce erau mai chibzuiți și mai cu minte au socotit că situația e gravă și vrednică nu de bucurie, ci de multe bocete, căci își dădeau seama în ce nenorocire a căzut marea și vestita fală a romeilor, de vreme ce sunt siliți să atace propriile lor oștiri și să ridice armele unii împotriva altora, oameni obișnuiți să fie tovarăși de luptă și aliați și [nevoiți – n. e. r.] să-și mânjească mâinile cu sânge de creștin - și de rudă - vai, creștinii ! (...) A pornit deci la luptă dintr-o parte [textual: de aici] armata romeilor și, în același timp, din partea cealaltă [textual: de acolo] s-a apropiat, potrivit înțelegerii, armata barbarilor. A fost chemata și armata din nord, care nu se îndepărtase mult, căci înțeleptul împărat punea la cale încercuirea nerușinatului fugar și vrăjmaș, încercând, prin manevre strategice, să-1 prindă pe tiran ca într-un năvod. Și apoi a hotărât să se dea bătălia. A sosit ziua hotărâtoare și a fost hărăzit luptei locul potrivit și armatele s-au pornit la luptă în chip strălucit. (...) S-a cutremurat pământul (de parcă s-ar fi întâmplat într-adevăr un cutremur), s-au cutremurat neamurile (oștirile răzvrătirii) 2°, au înclinat îndată spre fugă, neputând să înfrunte pe Cel care de Sus le ținea piept și care le era dușman. Și fuga a fost mântuirea pentru cei ce fugeau. Căci era goană, nu fugă, cea care îi mâna înapoi la împărat, din nou, în chip miraculos [întorcându-i – n. e. r.] la ascultare pe supușii mânați mai înainte de o furie nebună la răscoală. Ce [să mai spun – n. e. r.] încă? Tiranul e lipsit cu totul de aliați; rămâne uluit de cele petrecute, cugetul îi este lovit de neașteptata întâmplare, pierde speranța mântuirii, fuge, e prins, e trimis la împărat legat de mâini și de grumaz. (...)”
 


Editorii români notează că în Bizanț, prin tiranie se înțelegea uzurparea de putere, în acest caz tiranul fiind Leon Tornikios, revoltat împotriva lui Constantin IX și proclamat împărat la Adrianopol [Edirne/Turcia europeană], la 14 septembrie 1047.  
 
Bibliografie
Iohannis Euchaitorum metropolitae, Quae in codice Vaticano Graeco 676 supersunt, J. Bollig... descripsit, Paulus de Lagarde... edidit, Gottingen, 1882 ( Abhandlungen der historisch-philologischen Klasse der koniglichen Gesellschaft der Wissenschaften in Gottingen, XXVIII, 1881). S-a folosit această ediție indirect, prin excerptele făcute din ea de Ivan Duicev, Izvori a balgarskata istoriia, XI, Sofia, 1965, p. 79-87.
Alexandru Elian & Nicolae Șerban Tanașoca (redactori responsabili) / ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE - INSTITUTUL DE ISTORIE „NICOLAE IORGA” – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. III. Scriitori bizantini. Sec. XI-XIV,  Ed. Academiei R. S. R., București, 1975 (I. Ioan Mauropos)
 
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța


Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei - Bibliografie: Mauropus (sec. XI) - Cuvântări (I)